Şi nu e vorba doare despre înfrângerile succesive ale celei mari grupări de forţe armate şi dotată cu tehnologii de ultimă oră şi beneficiind de sprijinul logistic cel mai avansat care putea fi reunit în aceste două decenii, care n-au putut face faţă ofensivelor succesive ale unor grupe mici de mujahedini, moralmente infinit mai bine motivaţi şi folosind tacticile unui tip de gherilă în care am recunoscut elemente ale antrenamentului asigurat trupelor Viet-Cong, inclusiv variante ale pregătirii pentru lupta în tuneluri.

Din punctul meu de vedere, eşecul cel mai grav depăşeşte cu mult zona strict militară. Îmi reamintesc, imediat după lansarea ofensivei Coaliţiei, ce am auzit zile, săptămâni, luni şi ani de la responsabilii americani şi din cadrul NATO, de la toţi Secretarii Generali ai NATO cu care am realizat numeroase interviuri, de la comandanţi militari, inclusiv în Afganistan. Întrebările mele se refereau tot timpul la tema pe care, atunci şi acum, o consider ca definitorie pentru a explica în profunzime ceea ce se petrece şi ceea ce va urma în Afganistan: „care este obiectivul final al intervenţiei în Afganistan, cum vă imaginaţi viitorul acestei ţări?“.

Toate răspunsurile evidenţiau faptul că etapa militară a campaniei era concepută doar ca o etapă, dureroasă şi trecătoare, care urma, într-un spaţiu scurt de timp, să elimine total orice urmă de prezenţă şi de influenţă a talibanilor în ţară şi să facă imposibilă reluarea de Al-Quaeda a acţiunilor teroriste împotriva SUA şi lumii libere. Dar esenţial avea să fie marele obiectiv de reconstrucţie a ţării şi, mai ales a structurilor sale democratice, translatând realitatea existentă într-o societate cvasi-primitivă înspre una care să se dezvolte direct în coordonatele societăţii democratice de secol XXI.   

Aceasta era declaraţia politică solemnă şi motivaţia angajamentului SUA şi statelor din NATO şi din Coaliţie de a trimite ostaşii să moară în Afganistan. Ce s-a ales din toate astea după două decenii de eforturi, sacrificii şi costuri uriaşe, necontabilizate total dintr-o jenă elementară?

Nimic sau extrem, extrem de puţin şi cu structuri instabile.

În urmă cu puţin timp, bazându-mă pe o serie de informaţii din zonă, vă spuneam că urmau să se amplifice atacurile talibane asupra unor segmente ale populaţiei locale, considerate vinovate de pactizare cu inamicul, acceptând colaborarea cu sistemul propuse „noile instituţii“. Atacurile s-au amplificat şi, în ultima săptămână, s-au concentrat asupra unui sector care trebuie să devină exemplar şi lecţie pentru întreaga populaţie: este vorba despre femeile afgane care au acceptat oferta administraţiei şi, nefericitele, au crezut în promisiunile de protecţie făcute de trupele de securitate americane. Imediat, au început să fie asasinate prezentatoare de televiziune, medici sau asistente medicale, profesoare în şcolile publice (mixte, păcat mortal faţă de tradiţia locală a şcolilor coranice, evident exclusiv pentru băieţi), funcţionare la orice nivel al administraţiei etc. „Avertisment mortal“ este puţin spus. Corect ar fi „reamintirea mesajului similar dat de talibani înaintea retragerii trupelor sovietice din Afganistan“: în timp de coloanele ruseşti plecau în ritm susţinut, încă se mai vedeau în depărtare, talibanii, în urletele de entuziasm ale populaţiei, au început să execute colaboraţioniştii, cel mai obişnuit procedeu fiind acela de a-i spânzura de felinarele care, la un moment dat, începeau să se rupă din cauza greutăţii cadavrelor. Spaima de acum este că istoria s-ar putea să se repete.

Este posibil deoarece, pe fond, aceşti 20 de ani de intervenţie externă nu au reuşit să schimbe nimic din structura fundamentală a relaţiilor umane şi că, în spatele vorbelor frumoaselor şi dorinţei oficialilor de a absorbi în continuare sume din ajutoare externe, foarte posibil mai mari decât cei alocaţi de UE pentru recuperarea post-pandemie, se ascunde aceeaşi realitate imuabilă, proprie unei societăţi tribale. Ca probă, o poveste absolut obişnuită în Afganistan, dar la limita înţelegerii şi acceptabilităţii pentru plătitorii de taxe şi impozite din lumea occidentală, pe banii cărora ar fi trebui finanţată construcţia noii mentalităţi post-conflict în Afganistan.

Povestea este relatată de „Afghanistan Times“, în ediţia din 31 martie. Sub titlul „Un mollah acuzat de viol îşi dă fetiţa de 5 ani drept plată reclamantului“, articolul povesteşte istoria unui mollah, profesor la şcoala islamică, persoană care, de obicei, are autoritatea morală absolută în aşezările din lumea rurală sau în micile orăşele, împărţind puterea cu şeful local taliban sau chiar primind dreptul de a acţiona şi în locul acestuia. Este o istorie povestită public (fapt rarisim) de Zakia Rezaie, şeful departamentului provincial pentru problemele femeilor care spune că au început cercetările privind cum mollahul care trăieşte în satul Ghandak din districtul Shiba care - conform obiceiului locului pentru a evita o baie de sânge - şi-ar fi dat fetiţa în vârstă de 5 ani ca plată pentru a repara onoarea familiei unei fete pe care o violase. Este un gest absolut legal şi moral acceptabil în termenii Sharia şi, cel mai probabil, tocmai pentru a se evita un incident de mare amploare, investigaţia respectivă se va încheia rapid căci nimeni nu-şi poate închipui că un mollah va fi condamnat în Afganistanul de azi.

Aceasta este realitatea profundă, neschimbată sau posibil interşanjabilă cu una de tip occidental. Din nefericire, memoria noastră este redusă la micul fapt divers, iar cea a urmaşilor marilor imperii obişnuieşte, din pudoare patriotică, să ascundă detalii esenţiale ale istoriei lor trecute. Iar dacă veţi dori să înţelegeţi mentalitatea afgană, a triburilor din munţi, niciodată învinse şi nesupuse, permiteţi-mi să vă amintesc de povestea teribilă a primului război care a urmat invaziei Afganistanului în 1839 de către armata britanică, pe atunci cea mai puternică din lume. Reunite în faţa primejdiei, triburile afgane reuşesc imposibilul: distrug totalmente, masacrează întreaga forţă expediţionară britanică în bătălia de la Gandamak (gravură de epocă, 1842). Cea mai mare înfrângere din istoria militară a Imperiului Britanic. Scapă viu doar un singur om, asistentul de chirurg William Brydon.

Ce s-a schimbat în mentalitatea afganilor, a paştunilor în special, faţă de străinii occidentali, descrişi în continuare de mollahi drept soldaţi ai Marelui Satan şi aliaţii urmaşilor soldaţilor britanici opresori? Răspunsul nu e teoretic, se va vedea foarte rapid în teren. Totul depinde acum de abilitatea lui Erdogan de a manageria un acord care să salveze faţa occidentalilor şi să acopere retragerea lor urgentă cu cât mai multe argumente imbatabile, dobândind susţinerea celor patru puteri (membre al Organizaţiei de cooperare de la Shanghai) de care va depinde viitorul real al Afganistanului şi întreg echilibrul zonei: Rusia, China, Iran şi Pakistan.

La noi, domnul ministru Ciucă ce părere are, căci, totuşi, avem sute de militari români în teren?