Ambele istorii sunt similare deoarece se bazează pe acelaşi tip de eroare strategică: o evaluare bazată doar pe analiza riscurilor, vulnerabilităţilor şi spaţiilor favorabile pentru evoluţia unui conflict militar, bazându-se exclusiv pe raportul de forţe sau/şi pe aruncarea unei forţe militare în linia întâi, pe deplin motivată, fără a angaja trupele proprii. Evoluţia ulterioară a evenimentelor a arătat că evaluarea de acest tip, chiar corectă strict în condiţiile locale şi regionale respective, avea un punct slab pe care, atunci şi azi, planificatorii militari l-au ignorat total: nu exista, căci nici nu i-a interesat, o proiecţie pe durată lungă a spaţiului respectiv, împreună cu o estimare a efectelor pe care le puteau avea deosebirile culturale şi de mentalitate cu care aveau să se confrunte soldaţii americani şi care, în condiţii de conflict, aveau să se transforme în motivaţii ideologice puternice pentru adversari.

Războiul din Vietnam a durat din 1 noiembrie 1955 până pe 30 aprilie 1975, momentul când americanii au abandonat în mare grabă Saigonul, consfinţind victoria totală a trupelor din nord comandate de Generalul Giap, larg susţinute de URSS, China şi de alte state comuniste asupra trupelor sudului în spatele cărora erau americanii (în mod direct până în 1973), Coreea de Sud, Filipine, Australia şi alte state din coaliţia anti-comunistă. Războiul acesta, pe care mulţi l-au descris ca unul desfăşurat prin proxy între puterile majore ale perioadei Războiului Rece, a inclus şi Războiul civil din Laos şi pe cel din Cambodgia. Costul în vieţi umane suportat de americani a fost foarte important (58.220 de militari ucişi), adăugându-se peste 4.000 de morţi din trupele sud-coreene, 350 din trupele thailandeze, peste 500 din trupele australiene şi aproximativ 30 din Noua Zeelandă şi 100 de canadieni. Plus o altă statistică cumplită: în conflict au murit şi 200.000- 250.000 soldaţi sud-vietnamezi.

Dar foarte puţin cunoscută este implicarea directă şi consistentă a serviciilor secrete americane, Office of Strategic Service OSS (entitatea ce a premers CIA) care au paraşutat în jungla Vietnamului de nord, la începutul anului 1945, o mică unitate de contact al cărei raport a fost că liderul Ho Chi Minh era mai mult un naţionalist decât un comunist şi, ca atare, era un partener acceptabil. În consecinţă, SUA au început să-i ofere transporturi de arme şi consilieri militari. Iată-l mai jos pe arhitectul viitoarei uriaşe victorii asupra americanilor, pozându-se, împreună cu generalul Giap (conducătorul forţelor armate ale nordului împotriva SUA), alături de prietenii americani din aşa numita "Deer Team" condusă de maiorul Allison Thomas şi având un excelent translator Hanry Prunier (toţi în fotografie istorică), paraşutată la baza militară Ho Chi Minh pentru a ajuta la lupta împotriva ocupanţilor japonezi.

Ce-au avut de învăţat băieţii din Vietcong de la trupele speciale americane avea să se vadă nu peste foarte mult timp, iar armele trimise de americani avea să fie folosit şi împotriva lor, mai ales în tactica favorită a celor din nord, cea de a lăsa un singur trăgător izolat, doar cu încărcător la dispoziţie, ascuns între crăcile unui copac şi cu ordinul de a ucide câţi inamici putea, începând cu ţinta principală, ofiţerul sau conducătorul patrulei. De aici, mai târziu, s-a format şi a intrat în manualele de specialitate "sindromul trăgătorului izolat".

După 20 de ani de război pierdut în Vietnam, acelaşi scenariu se poate oare repeta şi în Afganistan unde, după 18 ani de conflict, mujahedinii pregătiţi de CIA stăpânesc aproape jumătate de ţară şi pun o presiune enormă asupra trupelor americane şi aliate? Poate vă amintiţi că, pe 21 aprilie 1978, la Kabul avea loc o lovitură de stat care răsturna de la putere guvernul generalului Daoud care, cu 5 ani în urmă, alungase monarhia pentru a proclama republica. Noua putere comunistă, foarte apropiată de URSS, este condusă de Hafizullah Amin, impune o serie de reforme care sunt percepute ca un atac direct la credinţa islamică şi determină declanşarea unor confruntări militare serioase care determină intervenţia sovieticilor. Americanii îi susţin pe mujahedini în lupta contra invadatorilor comunişti. După nouă ani şi jumătate de război, ruşii se retrag pe 15 februarie 1989, după ce pierduseră peste 13.000 de soldaţi şi înregistraseră 53.000 de răniţi, lăsând ţara pradă unui război civil care se încheie în 1992 prin căderea regimului comunist. Alianţa Nordului este înlocuită violent de la putere de către talibani în 1996, moment ce marchează începutul unui nou război civil care se încheie în 2001, odată cu sosirea americanilor şi a trupelor aliate şi începerea marii misiuni NATO împotriva terorismului. 

Forţa combatantă a NATO se va retrage din Afganistan pe 28 decembrie 2014 şi, în 2015, începe Resolute Support, misiunea non-combatantă la care participă acum SUA cu aproximativ 14.000 militari şi 17.000 de soldaţi din ţări aliate. Cost, numai pentru americani: 840 de miliarde $ dintre care 110 au fost consacraţi programelor de reconstrucţie, 2.400 militari americani ucişi, 20.092 răniţi (dintre care aproape 5.000 aveau vârsta de sub 22 de ani - sursa Congressional Research). Asta în plus de cei 45.000 de membri ai forţelor de securitate afgane, ucişi în conflict.

Ca şi în Vietnam, a exist un program, denumit Operation Cyclone (lansat la 3 iulie 1979 de Preşedintele Carter şi care s-a încheiat la 1 ianuarie 1992 în timpul Administraţiei George W.Bush) pentru susţinerea gherilei anti-comuniste. Început prin furnizarea de echipamente non-combatante, s-a dezvoltat prin furnizarea de echipamente militare şi armament modern dar şi de pregătire pentru război de gherilă în tabere din Pakistan. Coordonarea din teren este asigurată de serviciile secrete pakistaneze (pe vremea aceea, considerate prietene ale SUA şi finanţate cu sume enorme din bugetul contribuabilului american), baza de recrutare a viitoarelor forţe armate talibane fiind populaţia paştună şi grupările considerate foarte apropiate de mişcarea Fraţilor Musulmani. Astfel, serviciile secrete pakistaneze vor pregăti aproximativ 100.000 de luptători talibani (perioada între 1978-1992), beneficiind de un buget american progresiv cuprins între 3 şi 20 miliarde dolari (anual 20-30 milioane $ în 1980 şi 630 milioane $ în 1987).

 Programul a funcţionat excelent, permiţând antrenarea unor grupuri armate care reprezentau nu numai diferitele clanuri tribale din Afganistan, dar au permis şi sosirea în taberele de antrenament a unor afgani refugiaţi în alte ţări ale lumii musulmane, acolo unde aveau să se întoarcă, cu bani, arme şi echipamente de comunicaţii afirmând că vor lupta împotriva oricărei încercări a comuniştilor de a-şi exporta ideologia. Pentru a realiza amploarea ajutorului de care au beneficiat mujahedini, ar trebui să mai vorbim şi de programele britanice (MI 6 şi SAS) dar şi cele finanţate de Arabia Saudită. Şi nu au fost doar acestea.

Şi, la timpul potrivit, talibanii s-au întors împotriva foştilor mentori şi susţinători, ajungând ca acum să ameninţe că intră în război total împotriva „ocupanţilor“ (în principal trupele americane, dar şi a tuturor militarilor Coaliţiei), mesaje care se repetă cu insistenţă în ultimele zile, mai ales după ce Trump a decis că au murit definitiv speranţele unui acord de pace.

Poate, vreodată, în altă lume şi cu altă mentalitate politică, vom avea şi un guvern şi lideri politici care să dorească să discute la modul serios, în mod deschis, asupra rezultatelor măcar ale acestui conflict din care facem parte şi pentru care ne mor oamenii, explicând contribuabilului de ce anume este necesar şi urgent să rămânem acolo. V-ar interesa răspunsul?