În cazul Afganistanului, avem (încă mai avem, dar riscă să se evapore) o succesiune de documente, memorandumuri,  care marchează ceea ce, în perioada semnării, a fost denumit procesul de pace între SUA şi talibani, declaraţii comune şi acorduri pe care începuse să se fundamenteze la modul cel mai serios speranţa lumii că se putea întrezări capătul scării care să permită ieşirea din mlaştina Afganistan şi repatrierea forţelor străine aflate de două decenii acolo, inclusiv curajoşii soldaţi români.
 
Dacă doriţi să vă reîmprospătaţi memoria, aveţi aici Declaraţia comună între Republica Islamică Afganistan şi Statele Unite ale Americii privind aducerea păcii în Afganistan, salutat imediat - cu absolută şi evidentă uşurare - de către Secretarul General al NATO care spunea "aliaţii din NATO şi partereii lor au mers împreună în Afganistan...Când timpul va fi potrivit pentru aşa ceva, vom pleca de acolo împreună. Este ceva ce se va întâmpla doar când vom fi siguri că forţele afgane nu vor mai avea nevoie de sprijinul nostru şi că Afganistanul nu va mai deveni din nou o platformă pentru teroriştii locali".
 
Stoltenberg, preşedintele afgan Ghani şi Mark Esper, pe atunci Secretarul american al apărării, februarie 2020, atunci când au numit Declaraţia comună drept "drumul spre pace".
 
Pe 29 februarie 2020 este semnat al doilea document, cel prezentat lumii întregă drept ACORDUL DE PACE DE LA DOHA: Acordul pentru aducerea păcii între Afganistan semnat între Emiratul Islamic al Afganistanului care nu este recunoscut de către SUA drept STAt şi este cunoscut drept Talibanii şi SUA. Este, în fapt, singura soluţie diplomatic acceptabilă care, pentru prima ioară în istoria demersurilor diplomatice de acest gen, reuneşte obligaţiile asumate de trai parteneri în ce priveşte etapele agreate dar şin permite SUA să spună că nu-i recunoşte pe talibanii cu care negociază în formula dorită adică relevanţi internaţional ca formând majoritar populaţia EMIRATULUI ISLAMIC AL AFGANISTANULUI.

Dar acest proces de pace sui-generis continuă deoarece, totuşi, în ultimă instanţă, promisiunile integrate în cele două documente permiteau atingerea obiectivului fundamental, adică pace în Afganistan.
 
Semnarea Acordului de la Doha
 
Americanii vedeau prima perspectivă formală de a încheia cel mai lung război din istoria SUA, chiar cu o înfrângere de proporţii incomparabil mai mari ca cea din Vietnam. Aliaţii din NATO şi ţările partenere care răspunseseră apelului SUA din 2001 vedeau că apare primul angajament de încheiere a celei mai mari misiuni de luptă din istoria organizaţiei şi de a părăsi cât mai rapid spaţiul de coşmar care i-a costat enorm în materie de vieţi umane şi cheltuieli materiale. Acordul fiind luat în serios de Consiliul de Securitate al ONU care publică o Rezoluţie pe 10 martie 2020.
 
Dar a existat o problemă esenţială: acordul nu a fost niciodată ratificat de guvernul de la Kabul, nemulţumit de garanţiile de securitate pe care le ofereau talibanii şi, mai ales, cu conştiinţa profundă a faptului că, din ziua retragerii forţelor americane şi aliate din Afganistan, teritoriul afghan va intra totalmente sub control taliban şi, după experienţa avută la încheierea ocupaţiei sovietice, oricare dintre actualii demnitari sau membri ai administraţiei şi familiile lor vor trece prin perioade foarte dificile şi nesigure. 
 
Biden a promis acum că va reanaliza prevederile acordului de pace, începând cu principala condiţie pusă de talibani: retragerea, până la 1 mai, a tuturor trupelor străine de pe teritoriul ţării. Adică 3500 de soldaţi americani şi mai puţin de 10.000 de soldaţi din trupele NATO. Preşedintele american a spus că decizia sa este motivată de raţiuni tactice dictate de condiţiile din teren.
 
Replica talibanilor a fost extrem de nervoasă şi s-a trecut instantaneu la ameninţări: "Acordul de la Doha a creat un cadru practic pentru a aduce pacea şi securitatea în Afganistan. Dacă se caută orice altă soluţie de schimb, atunci este deja condamnată la eşec", se spune în comunicatul talibanilor difuzat la foarte scurt timp după conferinţa de presă a lui Biden sub semnătura lui Zabiullah Mujaehed, purtătorul de cuvânt al talibanilor.
 
"În acest caz, Emiratul Islamic ca reprezentatnt al naţiunii afgane drept-credincioase, curajoase şi mujahedine, va fi obligată să-şi apere religia, patria şi să continue Jihadul şi toate acţiunile armate împotriva forţelor străine pentru eliberarea ţării. Toată responsabilitatea pentru prelugirea războiului, pentru morţi şi distrugeri va sta pe umerii celor care au comis încălcarea Acordului".
 
 
S-a intrat într-un punct mort? Nu chiar, căci îl avem pe Erdogan care începe să joace în scenariul pe care şi l-a dorit atât, adică negociator de calibru internaţional pe probleme de securitate. Deja, la Istanbul, se desfăşoară primele convorbiri în pregătirea unei conferinţe internaţionale de pace cu care sunt de acord şi americanii (negociatorul lor pentru Afganistan a plecat de ieri la Istanbul), şi ruşii, iranienii şi Pakistanul. Alături de ei vin chinezii care le-au transmis talibanilor un mesaj de calmare a jocurilor şi de neîncepere (deocamdată) a ofensivei lor tradiţionale de primăvară. Ministrul turc de externe a spus că ţara sa este gata să organizeze această conferinţă în aprilie, semnal că, din nou, s-ar putea încerca unificare celor două procese (Doha şi cel de la Moscova), elementul de noutate fiind acum că toţi actorii internaţionali susţin Rezoluţia 2513 a Consiliului de Securitate în care se exprimă opoziţia fermă faţă de restaurarea "Emiratului Islamic". S-ar putea ca elementul determinant în noua situaţie să fie posibila intervenţie a Chinei care vrea să-şi valorifice investiţiile foarte interesant pe care le-a făcut în Afganistan în paralel cu Iran şi Pakistan.
 
Sunt gata talibanii să renunţe - fie şi pentru a marca o mişcare de deschidere într-o nouă etapă, la cererea lor primă care priveşte însăşi identitatea islamică a statului, fără ca asta să le şubrezească poziţia în echilibrul delicat cu cei de la Al Quaeda şi Daesh? Se pare că preşedintele Afghanistanului, realizând că totuşi situaţia este intenabilă chiar pe termen mediu şi că revoltă generală a mujahedinilor ar fi un dezastru pentru ţară şi întreaga regiune, ar fi sugerat că, la Istanbul, va veni cu propunerea de organizare de anticipate, dar cu precondiţia a şase luni de încetarea focului pentru pregătirea corespunzătoare a procesului electoral.
 
Destul de greu că se va putea realiza ceea ce este consemnat acum în proiectul de acord pe care am avut ocazia să-l consult ieri, într-una din formele trimise negociatorilor. Indiferent de ceea ce va fi propus, acceptat sau nu, tot ce vine din acest moment, confirmă cât de puţin te mai poţi încrede în promisiunea unui acord semnat şi parafat. Mai degrabă, comunitatea internaţională va trebui să se obişnuiască cu ideea că vom avea un fel de înţelegeri circumstanţiale, valabile doar cât ţin nervii, interesele sau ambiţiile preopinenţilor.
 
Asta este, din nefericire, singura lecţie cu care ne alegem din mlaştina Afganistanului şi pe care, vreodată, cine ştie, vom avea un ministru de externe care s-o comenteze în materie de consecinţe pe termen lung. Ministrul nostru al apărării ar trebui să zică şi dânsul ceva? Chiar nu ştiu ce să spun.