Căci transmite o serie de elemente complet noi, fie în raport cu ceea ce este deosebit de complicata diplomaţie religioasă, fie pentru ceea ce ar putea să însemne adăugarea unei dimensiuni noi, cea de apărare a intereselor creştine în zona afectată de conflicte a Orientului Apropiat, alăturându-se astfel Rusiei, care spusese deja că are ambiţia să devină apărătoarea comunităţilor creştine din zonă, primele agresate la modul cel mai violent de jihadiştii islamici.

Prima dimensiune este ilustrată de un element cu adevărat absolut excepţional: sâmbătă, preşedintele Erdoigan, însoţit de înalţi prelaţi creştini ai comunităţii siriace ortodoxe a pus piatra de temelie a unei biserici siriace, primul edificiu de cult creştin care va fi construit în Turcia în epoca modernă, mai precis după 93 de ani. Biserica este situată în Yesilkoy, un cartier periferic din Istanbul, zona unde trăiesc cei mai mulţi membri acestei străvechi comunităţi creştine. În această biserică ce face parte din grupul Bisericilor Creştine ale Orientului, slujbele se ţin şi acum în aramaică, limba în care a vorbit Isus.

Istoria comunităţilor creştine din zona Orientului este fascinantă, cei mai mulţi dintre credincioşi aparţinând bisericilor care s-au născut ca urmare a rupturilor ecleziastice din sec. IV şi V: copţii din Egipt şi siriacii (originari din zona Mesopotamiei) sunt adepţii bisericii care a refuzat să recunoască dubla natură a lui Isus, aşa cum a fost ea formalizată la Conciliul din Calcedonie din 415. Biserica armeană, constituită ca autonomă în sec.IV, a acceptat această decizie a Conciliului. „Ortodocşii“ (rum) aparţin tradiţiei bizantine rezultate din Consiliul din Calcedonia, fiind organizaţi sub autoritatea celor „patru patriarhate greceşti“ moştenitoare ale vechii tradiţii. De partea cealaltă, dincolo de frontiera Imperiului Roman, în Persia, în sec.V apare o biserică autonomă, Biserica Orientului, care condamnă deciziile luate la Conciliul din Efes (anul 431), adepţii săi fiind cunoscuţi acum drept „asiro-caldeeni“.

Inutil să prelungim prezentarea istorică, este importantă pentru a sublinia relevanţa acestor comunităţi pentru lumea creştină: din ce în ce mai puţine şi atacate brutal de jihadiştii care s-au dedat la orori cumplite împotriva credincioşilor creştini şi prelaţilor sau călugărilor. În vizitele în Turcia papilor Benedict şi Francisc au transmis profunda lor îngrijorare însoţită de rugăminte ca Turcia, ca ţară musulmană, să-şi exercite o influenţă activă în acest sens. Astfel se face că, în acel moment, mai precis acum cinci ani, a început o cristalizare a promisiunii făcute de partea turcă de deschide procesul construirii unui lăcaş de cult pentru minoritatea siriacă creştină, devenită mai amplă pe măsură ce se adăugau refugiaţii din Siria. Să nu uităm că, începând cu primii ani ai conflictului din Siria, autorităţile turce alocaseră la Mydiat – centru secular al enclavei creştine siriace din provincia Mardin – o tabără de refugiaţi cu o capacitate de 4000 de persoane rezervată în exclusivitate creştinilor siriaci.   

Semnalul politic este dublu. Pe de o parte, nu ştiu cu cât succes, preşedintele Erdogan doreşte să trimită mesajul unei diversităţi religioase acceptate într-o societate caracterizată drept în evoluţie rapidă de la principiile statului laic enunţate de fondatorul Ataturk înspre un status musulman din ce în ce mai accentuat. Dar, pe lângă asta, Erdogan vrea să poată confirma începutul unui proces extraordinar de amplu, dorit şi negociat de Papa Francisc în tradiţia predecesorilor săi, anume un nou statut de protecţie pentru comunităţile creştine din Orientul Apropiat, dat printr-o cominaţie între presiunea externă (promisă de ruşi) şi una, cea esenţială, care să vină din interiorul lumii musulmane.

Instinctul politic al lui Erdogan este mult prea bun ca să nu facă ceea ce poate să fie perceput drept o concesie majoră, edificarea unei biserici creştine la Istanbul, pentru a primi, fireşte absolut neoficial şi niciodată recunoscut ca atare, un element de mare prestigiu pe care să-l folosească în atingerea dorinţei sale mai vechi de a se vedea confirmat drept lider incontestabil al lumii musulmane moderate. Interesantă abordare deoarece există ţări musulmane foarte interesante şi încă neatinse direct de conflictul religios din Orientul Apropiat şi unde se mai află încă rămăşiţe ale unor străvechi comunităţi creştine. Sunt ţări musulmane din zona Mării Caspice, sunt zone în Iran, au mai rămas nuclee chiar şi în Irak şi Afganistan, mai sunt biserici creştine şi în altele din statele musulmane foste componente ale URSS. Foarte greu de crezut că se vor pune ele sub influenţa directă a Bisericii Ruse, dar ar putea, cum au făcut armenii în Turcia şi acum şi siriacii, să încerce să profite de o formulă de supravieţuire garantată instituţional, timp în care să-şi refacă rândurile.

Poate să pară neobişnuit, dar acesta este mesajul de acum al lui Erdogan, exact în momentul în care, foarte vizibil, Papa Francis a început o ofensivă spre est în care o parte componentă să fie tocmai dialogul reuşit cu Erdogan. Desigur, să nu fim naivi, nu acesta este scopul principal, marea idee este, aşa cum a fost mereu, reunirea spaţiului creştin. Nu ştiu dacă momentul este cel mai potrivit dată fiind prăpastia care s-a ivit în zona ortodoxiei între susţinătorii Patriarhatului ecumenic de la Constantinopole şi Patriarhatul Moscovei. Dar este cert că gestul lui Erdogan scoate la lumină, din nou după foarte mult timp, importanţa simbolică a Bisericilor Orientului, acestea a căror suferinţă cumplită provocată de fundamentalismul islamic le-a adus foarte aproape de dispariţia fizică. Iar reflexul geopolitic va fi cu siguranţă important nu numai la Vatican şi în Patriarhatul ortodox de la Constantinopole, dar, mai ales, în multe ţări din emisfera occidentală, acolo unde, în deceniile trecute, s-au refugiat cei mai mulţi membri ai bisericilor orientale care au fugit din cale persecuţiilor în Suedia, Germania, Franţa, Australia şi Canada.

Şi, de ce nu, asta ar putea fi şi un argument de folosit dacă Erdogan vorbeşte serios şi vrea reluarea negocierilor de aderare, foarte importante pentru ţara sa şi UE în contextul în care se schimbă cu atâta viteză vechile prietenii şi alianţe politico-militare din spaţiul euro-atlantic. Interesant să vedem ce urmează.

Şi noi ce părere avem? Nu avem căci de ce ne-ar interesa? Scoate cineva bani din asta? Nu? Atunci?