Coronavirus sau program nuclear. Poate criza Iranului să fie o binecuvântare deghizată pentru Europa?

Context. În timp de coronavirusul ocupă atenţia publicului (conform purtătorului de cuvânt al Ministerului Sănătăţii din Iran, Kianoush Jahanpour, vineri erau raportate 4747 de persoane purtătoare ale virusului şi 124 de decese), atenţia politicienilor este îndreptată spre o altă problemă globală a Republicii Islamice: programul său nuclear.

Analiză realizată de Ioana Constantin Bercean*

Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA) a emis pe 3 martie a. c., prin intermediul directorului său general, Rafael Grossi, două noi rapoarte care sporesc îngrijorarea cu privire la faptul că Iranul a refuzat accesul inspectorilor în anumite locaţii sensibile, ridicând astfel suspiciuni asupra faptului că încearcă să ascundă anumite activităţi nucleare. Raportul trimestrial al agenţiei a evidenţiat o creştere semnificativă a stocului de uraniu îmbogăţit (HEU) din ţară de la ultimul raport. Stocul de HEU s-a ridicat la 1.020,9 kg în februarie, faţă de 372,3 kg în noiembrie 2019. Această creştere de 648,6 kg ar putea provoca îngrijorare internaţională, deoarece constituie o încălcare semnificativă a limitei de 300 kg, impusă Iranului prin Planul Comun şi Cuprinzător de Acţiune (JCPOA), semnat pe 14 iulie 2015 de Republica Islamică Iran, pe de o parte, şi grupul P5 + 1 (SUA, Marea Britanie, Franţa, Federaţia Rusă, China şi Germania), pe de altă parte, certificat prin Rezoluţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite nr. 2331, adoptată pe 15 iulie 2015. Rafael Grossi a declarat că este urgent şi necesar ca „Iranul să coopereze imediat cu agenţia”, permiţându-i să acceseze site-urile şi să răspundă la întrebări suplimentare „legate de posibile stocuri nedeclarate de material nuclear şi activităţi legate de energia nucleară”. Cu exact un an în urmă, pe 4 martie 2019, predecesorul lui Grossi, regretatul diplomat japonez Yukiya Amano, a declarat că Iranul „îşi pune în aplicare angajamentele nucleare”, încurajând Teheranul să urmeze acest parcurs.

În absenţa negocierilor şi a ridicării sancţiunilor, este foarte probabil ca Iranul să forţeze intenţionat propria ieşire din JCPOA. Anunţatul, dar şi periculosul pas următor, îmbogăţirea uraniului cu până la 20% peste limitele prevăzute în acord, ar putea declanşa impunerea unui nou set de sancţiuni, de această dată din partea Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite (UNSC). Teheranul a fost ferm în această privinţă, declarând că un astfel de gest ar determina nu numai abandonarea JCPOA, ci şi părăsirea Tratatului de Neproliferare (NPT), iar toţi inspectorii AIEA vor fi expulzaţi din ţară. Gestul în sine nu implică în mod inevitabil o scurtătură spre obţinerea capabilităţilor nucleare, ci, ar putea fi ceea ce Nasser Hadian – politolog la Universitatea din Teheran – numeşte recentele alegeri parlamentare din februarie a. c. O astfel de situaţie ar putea crea un teritoriu fertil pentru o intervenţie militară, chiar dacă preşedintele american Donald J. Trump şi-a exprimat în mod constant reticenţa de a se angaja într-un nou şi sigur dezastruos conflict în Orientul Mijlociu care ar putea să-l coste chiar următorul mandat. Un preşedinte democrat ar fi şi mai puţin înclinat să pornească un război la începutul mandatului său.

În acest context, revenirea la diplomaţie va deveni inevitabilă la un moment dat. Cu cât se întâmplă mai devreme, cu atât riscurile şi costurile pentru cei implicaţi vor fi mai mici. Din momentul în care, ipotetic, Iranul va fi raportat la UNSC, probabilitatea unei crize nucleare va creşte, iar reluctanţa preşedintelui american actual, sau al celui viitor, de a se angaja într-un nou război de uzură nu ar trebui luată ca o garanţie definitivă. De asemenea, unele elemente din Iran, mult mai radicale decât însuşi Khamenei, ar putea fi tentate să forţeze lucrurile până la capăt. Chiar dacă ambele părţi vor escalada doar pentru a acumula avantaje pentru o eventuală negociere, nu pot fi niciodată subestimate riscurile ca un asemenea conflict să scape de sub control. Şi negocierile credibile sunt mai probabile cu actualul guvern al Iranului decât cu alternativa preconfigurată la alegerile din februarie, acesta fiind chiar un motiv pentru care exuberanţa lui Brian Hook – reprezentantul special al SUA pentru Iran –  din timpul protestelor de la sfârşitul anului trecut, poate fi considerată nepotrivită.

Sursa: Twitter

Presiune maximă vs. Diplomaţie

Retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul a generat multe pasiuni şi discuţii, atât peste ocean cât şi în Europa. Singurii factori stabili în această ecuaţie au fost, şi rămân în continuare, China şi Federaţia Rusă. Însă este puţin probabil ca cei doi actori, fără susţinere europeană şi, evident, în lipsa colaborării Teheranului, să poată avea un impact decisiv asupra menţinerii în viaţă a JCPOA.

În SUA, senatorii Bob Mendez (democrat) şi Lindsay Graham (republican) lucrează la un proiect comun: redactarea conturului unui nou set de negocieri cu Iranul privind presupusul programul nuclear al acestuia şi a unei foi de parcurs pentru un nou acord. O scutire mai mare a sancţiunilor ar fi pe masă în schimbul unor noi concesii iraniene cu privire la programul său de rachete balistice şi renunţarea la sprijinul pentru aliaţii regionali ai Iranului, precum Hezbollah şi miliţiile şiite din Irak. Potrivit informaţiilor, oficialii francezi, germani şi britanici, reprezentând cei trei semnatari europeni (E3) ai acordului nuclear iniţial, JCPOA, s-au arătat interesaţi de propunere, după ce aceasta le-a fost prezentată de Graham şi Menendez în marja Forumului Economic Mondial de la Davos.

Sursă: Daily Beast     

Interesul europenilor pentru faţă de propunerea celor doi politicieni americani este de înţeles. După ce în ultimii ani administraţia americană a aplicat politica presiunii maxime şi a sancţiunilor, orice iniţiativă legată de o posibilă negociere cu Iranul venită dinspre Washington, este binevenită în Europa. Cu toate acestea, considerând parametrii propuşi de planul Graham-Mendez, europenii vor trebui să fie precauţi în analiza acestuia. Premisa de bază a noului acord ar fi că Iranul va trebui să renunţe în totalitate la drepturile de îmbogăţire. Cu toate acestea, această cerere, aşa cum este cunoscută pe larg, a fost exact motivul pentru care un acord nuclear s-a dovedit atât de evaziv cu mai mult de un deceniu înainte de JCPOA. Administraţia Obama a recunoscut acest lucru şi a acceptat, pragmatic, limitarea îmbogăţirii uraniului în Iran, în limitele prevăzute în JCPOA, limitare combinată cu inspecţii periodice ale AIEA. Solicitarea îmbogăţirii zero în Iran i-ar împinge pe toţi jucătorii înapoi la statutul pre-JCPOA, şi nici măcar un angajament simetric din partea vecinilor din zona Golfului, sau din regiunea Orientului Mijlociu, nu va balansa în nici un fel viziunea Teheranului. Spre deosebire de iranieni, vecinii lor arabi nu deţin nici o capacitate de îmbogăţire, astfel încât renunţarea la acest avantaj ar fi considerată ca o concesiune unilaterală. Mai mult, legătura dintre perspectivele mai largi şi pe termen lung ale ridicării regimului de sancţiuni, condiţionat de renunţarea la îmbogăţire şi la programul de rachete balistice, este de fapt un punct de plecare condamnat la eşec încă de la început. Singurul cadru în care Iranul ar accepta, probabil, vreodată să discute şi să includă în negocieri aceşti piloni-cheie ai strategiei sale de apărare este unul regional, în care să se discute şi despre sprijinul occidentului pentru rivalii regionali ai Iranului – Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Israel. Orice progres în acest domeniu poate fi obţinut numai prin ani de negocieri multilaterale minuţioase şi măsuri de consolidare a încrederii în regiune, nu prin concesii unilaterale din partea Iranului (sau ale oricărui alt actor).

Este puţin probabil ca politicieni atât de experimentaţi precum Graham şi Mendez să nu înţeleagă toate aceste aspecte, însă există şi posibilitatea ca această propunere să fie concepută intenţionat în acest fel pentru a fi respinsă de Teheran, demonstrându-se astfel că Iranul este cel care închide orice uşă a diplomaţiei. Un asemenea scenariu ar înlătura un subiect iritant al relaţiei transatlantice iar E3 (Franţa, Marea Britanie şi Germania) ar putea transfera eşecul acordului în curtea politicienilor intransigenţi din Teheran. Cu toate acestea, o astfel de strategie ar prezenta riscuri considerabile pentru E3/UE. Un eşec al diplomaţiei ar putea conduce la un război iar europenii s-ar regăsi în situaţia neplăcută de a fi nevoiţi să administreze un nou conflict ce ar putea avea consecinţe dramatice pentru propria securitate. În al doilea rând, chiar şi în cazul puţin probabil în care Iranul ar semna acest nou acord, acceptând astfel să îşi diminueze semnificativ capacităţile şi capabilităţile de apărare, un astfel de angajament ar fi instabil şi de scurtă durată. La fel ca în dreptul civil, acordurile semnate sub presiune sau ameninţări sunt mai susceptibile să se prăbuşească, tot aşa, şi în relaţiile internaţionale, naţiunile nu recunosc niciodată legitimitatea acordurilor care le-au fost impuse în condiţii coercitive.

Oportunitate sau măr otrăvit?

Încă de la înfiinţarea sa, Republica Islamică Iran a înfruntat numeroase crize, iar europenii au încercat de fiecare dată să se poziţioneze diplomatic şi să devină factorul-cheie în negocieri. Revoltele din decembrie 2019 suprapuse peste dosarul nuclear au generat un mediu fragil nu doar în Iran, ci şi în întreaga regiune a Orientului Mijlociu. Anumiţi politicieni europeni au înţeles că acest tip de instabilitate regională va afecta în primul rând, Europa şi nu continentul american. Revoltele recente din Iran, cauzate de creşterea preţului la carburanţi cu 50%, au fost generate  de punerea în aplicare a măsurilor propuse de Fondul Monetar Internaţional, şi nu de sancţiunile americane. Aşa cum explica economistul Esfandiyar Batmanghelidj, această măsură a fost una fiscală, întrucât Iranul are preţuri nejustificat de scăzute ale benzinei. Potrivit FMI, subvenţiile pentru menţinerea acestora consumă până la 1,6% din PIB-ul Iranului.

Sursă: Twitter        

Aceasta nu înseamnă că nu au existat, totuşi, încercări de deturnare a nemulţumirilor economice legitime pentru schimbarea regimului. Însă aparatul de ştiri false alimentat de site-urile monarhiste şi Mujahedeen-e Khalk (MEK) erau în plină desfăşurare încercând să creeze o impresie a unei situaţii revoluţionare. În plus, declaraţiile imprudente ale unor oficiali americani, precum Richard Grenell, ambasadorul în Germania şi Brian Hook, reprezentantul special pentru Iran, au dat credibilitate ipotezei manipulării externe.

Totuşi, deşi presiunea pusă pe regimul din Teheran a fost una considerabilă, schimbarea anticipată şi aşteptată de o parte a stabilimentului occidental nu s-a întâmplat, în principal din trei motive: în primul rând, oricât de înstrăinaţi se simt mulţi iranieni în ceea ce priveşte regimul, experienţa lor le spune că, de obicei, o revoluţie violentă duce la rezultate mai proaste, nu mai bune; în al doilea rând, teama dezlănţuirii unui haos sângeros şi a dezintegrării de-a lungul liniilor siriene sau irakiene este autentică şi are antecedente regionale şi, în al treilea rând, aparatul de securitate iranian este extrem de eficace, şi, paradoxal, acţiunile sale au fost facilitate chiar de afirmaţiile oficialilor occidentală, generând astfel sentimentul unei ingerinţe externe. Coincidenţă sau nu, dar ultimul val de proteste a început să ia amploare după proclamaţii puternice ale unui sprijin din partea SUA pentru schimbarea din interior a regimului teocrat.

În urma ultimelor evoluţii din Iran – revolte, eliminarea lui Qassem Soleimani, alegeri parlamentare – problema acordului nuclear a rămas în acelaşi loc în care era pe 8 mai 2018, când preşedintele Trump a anunţat retragerea unilaterală a SUA din JCPOA. În aceste condiţii, pentru a preveni materializarea unei noi crize nucleare, UE ar trebui să ia în serios abordarea propusă de preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, care, de altfel, a fost şi singurul lider care aproape a reuşit să îi aducă la masa negocierilor pe Donald Trump şi pe Hassan Rouhani, anul trecut în septembrie. Chiar dacă această întâlnire nu a mai avut loc – în principal din cauza faptului că cei doi nu au reuşit să cadă de acord asupra ridicării regimului de sancţiuni – UE ar trebui să urmeze liniile propuse de Macron, ca o modalitate de păstrare a JCPOA. În situaţii de ameninţare acută pentru securitatea sa, UE trebuie să acţioneze pragmatic, la fel cum a făcut-o şi în 2016, când a încheiat un acord cu Turcia privind gestionarea migraţiei. Alternativa la o acţiune atât de îndrăzneaţă pentru Europa ar fi ori un război care va afecta în mod direct securitatea acesteia, ori negocierile la un moment dat între SUA şi Iran, cu Europa lipsind de la masă. În cazul în care UE preia iniţiativa acum, are şansa de a se dovedi un actor geopolitic serios. În acest sens, criza Iranului se poate dovedi încă o oportunitate deghizată. În caz contrar, avertismentul clar al Macron, privind căderea în irelevanţă a Europei, a cărei influenţă se estompează semnificativ, va deveni realitate, iar declaraţiile lui Josep Borell, privind necesitatea UE de a „învăţa limbajul puterii”, se vor fi dovedit simple retorici politicianiste.

Lipsa alternativelor poate însemna că, comunitatea internaţională va trebui să gestioneze Iranul aşa cum este, sfidător şi cu puternice ambiţii regionale, nu aşa cum şi-ar fi dorit să fie. Sarcina aceasta tocmai a devenit mai dificilă, considerând impulsul primit de ultra-conservatorii iranieni, în urma recentelor alegeri din februarie, aspect care ar putea fi determinant pentru alegerile prezidenţiale de anul viitor. Tendinţele retoricii conservatoare din Teheran indică un singur lucru: politica lor externă va fi şi mai sfidătoare faţă de Occident, iar noua clasă politică se va simţi încrezătoare în a încălca decisiv prevederile din JCPOA şi de a părăsi NPT, toate acestea fiind însoţite de o postură regională mai asertivă şi de un mediu intern mai represiv. Aceste acţiuni, deşi nu neaparat pe placul Washingtonului care nu face un secret din dorinţa de a izola Iranul, ar putea reprezenta o oportunitate de valorificare a naraţiunii în care UE se vrea actor global, dosarul iranian prezentând toate premisele necesare transpunerii în realitate a momentului în care UE poate acţiona în acest sens.

*Ioana Constantin Bercean este doctorand la Universitatea din Bucureşti şi expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.