Dovadă ce se petrece acum în Orientul Mijlociu, situaţie tragică ce închide în ea, dar foarte aproape de suprafaţă, toate ingredientele unei explozii majore, cu mult mai amplă decât angajamentele militare din acest moment. Semnalele sunt extrem de limpezi şi se succed cu o frecvenţă mai mult decât îngrijorătoare. Demonstrând din nou, dacă mai era nevoie, eşecul formulelor de negociere şi al capacităţii reale a Naţiunilor Unite de a funcţiona în termenii actului constitutiv al organizaţiei, cel care spunea că urmează să fie cadrul de prevenire şi rezolvare a situaţiilor conflictuale. Dar şi a limitelor puterii reale de influenţă a altora dintre actorii internaţionali, printre care şi Uniunea Europeană.

Practic, ne aflăm în faţa unei realităţi în teren care arată că, în ciuda tuturor presiunilor internaţionale, Rusia îşi continuă operaţiunea de amplasare masivă în Siria, cu reflex major pe situaţia de securitate din întreg Orientul Apropiat, susţinută de operaţiunile militare ale Turciei. Cu preţul unor tragedii teribile, ale unor atacuri nemiloase şi super-masive, cu toate categoriile de arme, provocând moartea civililor, amestecând deliberat ţintele, combinând obiective militare cu convoaie civile şi umanitare.

Ce face comunitatea internaţională? Se indignează. Se oripilează. Condamnă. Scoate rapoarte. Transmite mesaje diplomatice. Degeaba. Absolut degeaba.

Aşa că, aşa cum vă anunţam în urmă cu câteva zile, nu mai are altceva ca opţiune reală decât recurgerea la sancţiuni dure împotriva Rusiei. Prelungindu-le pe cele actuale, poate chiar dezvoltându-le. Dar introducând şi un nou element în ecuaţie: acuzaţia de crime de război la adresa regimului de la Damasc şi aliaţilor săi, în principal Rusia, aşa cum au statuat ieri miniştii de externe din UE reuniţi în Luxemburg.  

Cine, când şi cum anume va începe procedura internaţională de pedepsire a vinovaţilor? Întrebare esenţială şi urgentă deoarece, dacă şi de data asta nu se face nimic, precedentul folosirii deliberate şi excesive a forţei poate deveni, din nou, un procedeu pe care ruşii îl pot aplica nestingheriţi şi în alte zone prezente sau viitoare de conflict.

Nu este o întrebare cu un răspuns evident, din moment ce, pe 30 august, o comisie de anchetă a ONU produce un raport care stabilea, cu dovezi multiple, că în Siria au fost folosite arme chimice, de ambele părţi implicate în conflict. Asta înseamnă o acţiune echivalentă cu crime de război şi crime împotriva umanităţii, deoarece ţinte au fost nu numai obiective militare, ci şi localităţi unde au murit numeroşi civili. Problema gravă este că, după asta, nu s-a întâmplat absolut nimic. Căci acesta fusese nivelul maxim de competenţă (dar şi de blocaj) al ONU în cazul în care se confruntă cu o situaţie realmente gravă.

Care sunt şansele reale ca acuzaţia de crime de război să devină formală şi să fie adusă în faţa unui Tribunal Internaţional specializat legitimat prin decizia ONU? Deocamdată, tehnic, şansele sunt nule, deoarece Rusia îşi va folosi dreptul de veto, deja contestând rezultatele considerate „neconcludente” ale raportului realizat de membrii OPCW-UN Joint Investigative Mechanism (JIM).

Ceea ce este însă foarte posibil, este ca sistemul actual de sancţiuni împotriva Rusiei să poată fi eventual extins sub forma unei reale izolări internaţionale, prin acţiunea comună a mai multor organizaţii mondiale. Dar, pe fond, şi asta este relativ improbabil să se producă la o scară într-atât de mare încât să devină un mecanism de presiune cu rezultate imediate şi tangibile. De ce? Deoarece, iarăşi evident, nimeni nu vrea să ostilizeze definitiv Rusia, căutându-se în continuare formule diplomatice şi negociabile pentru rezolvarea situaţiei. Cel puţin, acesta este mesajul dominant în marile capitale...

Între timp însă, se aşează în teren o nouă bombă suplimentară care poate exploda chiar azi, în urma votului în Biroul Executiv al UNESCO în favoarea a două rezoluţii privind Ierusalimul. Situaţia este atât de gravă încât, vineri, Israelul şi-a suspendat colaborarea cu UNESCO deoarece, din punctul său de vedere, rezoluţiile respective „neagă miile de ani de legătură ale evreilor cu Ierusalimul” (puteţi accesa aici textul celei mai contestate dintre rezoluţii, propuse de Algeria, Egipt, Liban, Maroc, Oman, Quatar şi Sudan). Scandalul s-a produs din cauza faptului că numele locurilor sfinte din Ierusalim (în mod egal pentru evrei ca şi pentru musulmani şi creştini) sunt citate doar în formula arabă şi aminteşte că acestea sunt situate în „Palestina ocupată”. De aici, o escaladare imediată a situaţiei, reacţii ultra-dure la Ierusalim, dar şi declaraţia ambasadorului Statului Israel la Unesco, Carmel Sharma Cohen, care a spus că, după ce a exprimat rezerve asupra textului Rezoluţiei, Irina Bokova, directorul general al organizaţiei, a primit ameninţări cu moartea...

Casus belli sau un simplu război al vorbelor? Depinde de unde priveşti, căci situaţia, văzută de la Ierusalim, este extrem de gravă. Iată declaraţia ministrului israelian Naftali Bennett:

„Sprijinul moral oferit terorii de UNESCO va lua sfârşit doar în momentul în care organizează decizia sa infamantă care neagă istoria pentru a face pe plac celor care urăsc Israelul. Cuvintele sunt importante, dar nu înlocuiesc acţiunile UNESCO”.

Asta după ce un purtător de cuvânt al HAMAS, organizaţiei al cărei program politic cuprinde obiectivul de a rade de pe hartă Israelul, a declarat că rezoluţia respectivă „un pas în direcţia cea bună”.  

Temerea analiştilor este că votul unei asemenea Rezoluţii nu va face doar să mai crească climatul de insecuritate din Israel şi în special din Ierusalim. Ci şi, în situaţia deosebit de tensionată din zonă, ar putea să se constituie ca un detonator suplimentar exact în domeniul cel mai sensibil şi uşor inflamabil, cel al revendicărilor teritoriale bazate pe motivaţii religioase.

Orientul Apropiat se apropie, astfel, pas cu pas, de o realitate conflictuală majoră şi care poate deregla fundamental şi rapid întregul sistem de securitate al lumii. Întrebarea este însă dacă acest sistem de securitate cu organizaţiile sale reprezentative, mai este funcţional şi poate dovedi asta sau dacă este depăşit şi varianta credibilă rămâne cea a primatului forţei brute.

Dacă despre asta vorbim, atunci admitem eşecul a tot ce s-a încercat în materie de construcţie după dezastrul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu o Organizaţie a Naţiunilor Unite care începe să se se afle în situaţia Ligii Naţiunilor. Ştim ce-a fost atunci. Să sperăm că nu asta urmează şi acum, căci toţi lupii par să fie ieşit la vânătoare.