Militarii din unităţile care participă la operaţii, civilii din localităţile aflate în imediata apropiere a liniei de confruntare şi, accidental, cei care se află în apropierea unor obiective de interes din adâncimea teritoriului, alese uneori drept ţinte de inamicul perfid, pentru a mai scădea din tensiunea pe primele linii.

De aceea „conflict“ pare, aşa, mai optimist, mai apropiat de o soluţie negociată, mai „soft“. Aşa îi spun şi eu întâmplării nefericite din Caucazul de Sud, care are toate şansele să lase în urmă consecinţe pentru care şi un „război“ ar fi invidios.

Toată lumea este atentă la lupte şi negocieri.

Printre ele, aproape nebăgată în seamă, se strecoară o îngrijorătoare problemă umanitară.

Jumătate din populaţia Karabahului de Munte este acum refugiată din faţa luptelor, probabil tot câteva zeci de mii de azeri din apropierea zonei de operaţii (ce tehnic sună!) s-au dus şi ei spre est, către ţinuturi mai paşnice.

În Azerbaidjan se mai află deja câteva sute de mii de refugiaţi interni, invocaţi ca argument al luptelor, dar lăsaţi pe dinafara „grădinii Sahman“, adică a ţării „imaculate“, după un slogan turistic de prezentare.

Faţă în faţă, pe linia de „conflict“, stă generaţia de tineri armeni şi azeri, pregătiţi să se jertfească. Câteva sute, de fiecare parte, au şi făcut-o.

Distrugerile sunt masive, dar imaginile sunt puţine pentru că nu fac bine la moral. Şi e, poate, doar începutul. Când nu poţi învinge oamenii, te răzbuni pe clădiri, pe monumente, pe biserici, pe moschei.

Filmul acesta s-a mai turnat de câteva ori, dar are în continuare succes în această parte de lume. Cum a avut şi în altele.

Au fost deja două armistiţii, dar luptele continuă. Raţiunea este destul de clară, Azerbaidjanul nu poate opri ofensiva sa până nu obţine câteva câştiguri semnificative care să-i ofere dovada victoriei. Cele şapte sate de dinaintea armistiţiului mediat de Rusia erau prea puţine. S-au mai adăugat câteva, poate chiar şi câteva oraşe părăsite, dacă iei în seamă comunicatele.

Dar dacă forţele înaintează, există tentaţia continuării luptelor. Cine ştie, poate de data asta funcţionează, Armenia se retrage, se reia controlul asupra teritoriului pierdut. Şi victoria este cu adevărat o victorie.

Problema în Caucazul de Sud este că victoriile, aproape oriunde s-ar produce prin munţii aspri dintre Marea Neagră şi Marea Caspică, vin la pachet cu exodul populaţiei, cu curăţiri etnice. Reconciliere nu e un cuvânt care să aibă corespondent în vocabularele locale.

Speranţa este ca, realizând această perspectivă şi potenţialul exploziv  pe care îl poate avea continuarea luptelor, să intervină pragmatismul celor care mai pot face ceva pentru calmarea situaţiei.

Şi, la acest punct, sunt câteva lucruri de remarcat, într-o abordare mai analitică, lăsând la o parte metaforele despre „conflict“ şi pace:

  • escaladarea confruntărilor de la sfârşitul lunii septembrie este rezultatul a trei ani de colaborare întărită dintre Ankara şi Baku;

  • antrenamentele în comun şi achiziţiile de tehnică militară turcă au permis reformarea structurii militare azere şi a doctrinei militare a acestora;

  • Turcia şi-a schimbat la rândul său abordarea faţă de problematica din Karabahul de Munte, ajungând la concluzia că situaţia poate fi soluţionată militar (anterior, aprecia, la fel ca toţi cei implicaţi din afară, soluţia politică);

  • motivele interne din Turcia nu sunt foarte importante în această schimbare de linie politică. Oricum opinia turcă este extrem de favorabilă azerilor, în timp ce în Rusia, deşi împărţită, majoritatea populaţiei sprijină naraţiunea armeană din cauza moştenirii creştine comune;

  • probabil, motivaţia principală este dorinţa Ankarei, a preşedintelui Erdogan, pentru un nou statut al Turciei în formatele de gestionare a problematicii Caucazului de Sud. Acţiunile militare sunt o etapă pentru forţarea unui aranjament politic de tip nou;

  • noul condominium turco – azer, criticând vehement activitatea Grupului de la Minsk (Franţa, Rusia, SUA), vrea să impună înlocuirea acestuia cu un format în care Turcia să aibă un statut egal cu Rusia, asemănător celui din Siria. Aceasta ar presupune ca locul Franţei şi SUA să fie luat de Turcia şi, eventual, Iran, ceea ce, pentru Moscova, este o evidentă scădere de statut internaţional;

  • este o ipoteză care deja irită Rusia, cea care şi-a asumat rolul de unic garant al evoluţiilor de securitate din Caucazul de Sud;

  • iritarea Moscovei este o reacţie în oglindă a celei turce, care sesizează încercarea Rusiei de a îndepărta Ankara din gestionarea a cel puţin două alte problematici regionale (Siria, Libia);

  • în acest context, implicarea Turciei în „conflictul“ din Karabahul de Munte are ca obiectiv, pe lângă solidaritatea cu cauza azeră, achiziţionarea de spaţiu de manevră pentru balanţa relaţiilor bilaterale ruso-turce;

  • este o întreprindere riscantă într-un an apropiat de aniversarea Tratatului de la Kars (1921) cel care permis Turciei achiziţionarea unor teritorii care aparţinuseră Rusiei ţariste (de fapt, Georgiei şi Armeniei), dar şi Rusiei Sovietice preluarea controlului asupra Caucazului de Sud. Aniversările unor evenimente controversate nu sunt utile bunelor vecinătăţi;

  • probabil, soluţia cea mai sănătoasă pentru acest conflict sunt tratativele dar nu se ştie dacă şi când escaladarea luptelor din teren poate fi oprită, dacă Rusia este pregătită pentru un nou statut acordat Turciei (posibil, nu),  dacă Grupul de la Minsk poate fi înlocuit cu un alt format de negociere (probabil, nu);

  • la aceşti „dacă“ se mai adaugă şi incertitudinea privind deciziile de la Baku şi Erevan, acolo unde preşedintele Aliev şi premierul Paşinian ştiu că nici Moscova, nici Ankara nu au un drept de veto deplin  asupra acţiunilor lor. Lumea e ceva mai largă decât în 1921.

Dar şi mai complicată, s-ar putea spune.

Poate şi mai indiferentă, deşi tragediile sunt acum mult mai aproape de noi, comunicaţiile moderne ajutându-se să vedem instantaneu şi convoaiele de refugiaţi, şi distrugerile, şi dronele în acţiune, şi loviturile de aviaţie şi artilerie şi...

Unde e Vestul, Occidentul în toată această perioadă?

Lucrează de acasă din cauză de Covid-19 sau este ocupat cu alegerile. Prezidenţiale, mai ales.

Şi se uită la acest film de război, pardon, de „conflict“, care a mai rulat de câteva ori pe retina îngăduitoare a lumii.