Cu reluarea prevederilor legale scoase la lumină de dictaturile militare tolerate pe atunci de lumea democratică deoarece - s-a spus atunci, se spune şi acum - avem nevoie disperată de Grecia şi Turcia în lupta NATO împotriva comunismului.

A fost ignorată sau minimalizată represiunea dură, nemiloasă şi fără niciun fel de limite a mişcărilor contestatoare venind din mediul cel mai detestat de către orice dictatură care se respectă: mediul intelectualilor şi în special cel studenţesc, zona universitară fiind socotită, în mod tradiţional, primul rezervor de idei revoluţionare şi de unde răsună pentru prima dată apelurile la luptă, solidaritate socială şi la respectarea drepturilor omului. Exact ca acum când nici NATO şi nici UE nu reacţionează la modul în care regimul Erdogan sau al premierului Mitsotakis - ambele conservatoare şi ambele susţinute de aliaţi cu agendă deschis naţionalistă şi de extremă-dreapta - tratează intelectualitatea şi îndeosebi zona universitară, introducând legislaţii speciale care, practic, înseamnă începutul preluării militare a spaţiului respectiv.

Dar, în contextul de azi, mai poate exista o preluare a puterii politice de către o dictatură militară cum, spre exemplu, s-a întâmplat pe 21 aprilie 1967 când tancurile apăreau în perimetrul palatului regal din Atena, în faţa Parlamentului şi în principalele puncte strategice. Ofiţerii superiori preluau comanda tuturor instituţiilor importante, membrii guvernului sunt arestaţi, apoi toţi membrii opoziţiei politice. „Dictatura coloneilor“ va dura 7 ani, va fi cumplită, iar opresiunea va fi mai dură decât ceea ce se ştie despre unele ţări din America Latină, sunt instaurate tribunale militare extraordinare în întreaga ţară. Evident că sunt interzise toate publicaţiile de stânga, sunt interzise operele unora dintre cei mai mari creatori ai Greciei, printre ei Mikis Theodorakis sau Iannis Ritsos, este alimentată în flux continuu cea mai sinistră dintre închisori, cea de pe insula Iaros, unde urmează să dispară mulţi intelectuali şi şefi ai diverselor mişcări studienţeşti sau de tineret... De la ei va veni şi izbăvirea Greciei: începând cu februarie 1973, studenţii de la Facultatea de Drept încep revolta, ocupă universitatea.

În toamna aceluiaşi an, studenţii de la Politehnică (foto) organizează marea grevă şi revoltă, cerând grecilor, în emisiunile de pe un radio clandestin, să se unească la luptă. Pe 17 noiembrie, regimul coloneilor contraatacă (foto), tancurile se pun în mişcare şi dărâmă grilajele de la intrare, urmează o represiune cumplită, marcată de asasinate în plină stradă, încarcerări arbitrare şi dispariţii de persoane.

Coşmarul se va încheia în noiembrie 1974, atunci când alegerile confirmă victoria lui Constantin Karamanlis şi a noului partid Noua Democraţie, la o lună după aceea, prin referendum, Grecia devenind democraţie.

Timpuri trecute? Teoretic, citind angajamentele luate în documentele NATO, nu există nici măcar o umbră de posibilitate ca Grecia (sau Turcia) să se îndrepte din nou spre perioadele respective. Numai că, dincolo de discursurile politice, realitatea pare să fie destul de diferită să fie necesar să fie semnalate aspecte neobişnuite.

Iată, în Grecia,  ne spune un articol-manifest publicat de curând de European Group for the Study of Deviance & Social Control, „Noul Partid Conservator“ al premierul Mitsotakis, cu sprijinul partidului de extremă-dreaptă „Soluţia grecească“ au reuşit să treacă prin Parlament o legislaţie extrem de controversată care introduce posibilitatea creării unei forţe speciale de poliţie pentru universităţi, „Forţa de protecţie a universităţilor“. Ceea ce este interesant şi aduce aminte de tipurile negre ale oricărei dictaturi este prevederea care precizează că membrii Forţei de protecţie respective, spre deosebire de ofiţerii de poliţie obişnuiţi, nu vor fi obligaţi să urmeze cursurile de trei ani ai Şcolii naţionale de poliţie. Nu va fi cazul să se forţeze foarte tare intelectual cu tot felul de prostii, în cazul lor procedurile vor fi rapide şi simplificate, fiind clar ce tip de atribute trebuie să primeze în cazul celor aproximativ 1300 de membri ai unei forţe care trebuie să fie aptă să facă faţă, cu un un pumn bine ţintit sau unui baston dat în burtă sau peste genunchi, celor mai dure proteste ale tinerilor intelectuali famelici.

Nu vă aduce aminte de nimic?

În termenii noii legi, membrii acestei Forţe de protecţie vor avea acces liber în universităţi şi vor avea trasee permanente de patrulare în campusuri, cu libertate totală de acţiune deoarece poliţiştii respectivi, chiar dacă nu au pregătire specifică, fac totuşi parte din poliţia naţională şi, în consecinţă, dispun de toate atributele acesteia, inclusiv de a face arestări. Este o etapă în plus după ce, în august 2019, tot de către guvernul conservator, fusese abolită legea din 1982 privind „azilul universitar“ care, în esenţă, interzice poliţiştilor în uniformă să pătrundă în spaţiul universităţilor fără acordul rectorului sau consiliului profesoral. Abolirea acestui privilegiu a fost considerată a fi nu numai o chestiune de securitate naţională, ci a fost ridicată la pragul de problemă politică fundamentală, fiind, ca atare, introdusă în programul politic cu care partidul Noua Democraţie s-a prezentat în alegeri şi le-a şi câştigat.

Prim-ministrul a afirmat că brigada de poliţie în universităţi are ca misiune combaterea violenţei, „de la vandalizarea monumentelor istorice, traficul de droguri, de produse contrafăcute şi mergând până la agrearea rectorilor“, susţinând utilitatea socială a acestora, chiar dacă există o petiţie semnată de peste 1000 de membri ai corpului profesoral în care se afirmă că „este vorba despre o provocare în momentul în care resursele alocate pentru educaţie, cercetare şi infrastructură sunt deja minimale... şi au fost diminuate mereu în ultimul deceniu“, cu o comparaţie între bugetul general al educaţiei (91,6 mil. Euro) şi cel al noi forţe de poliţie (20 milioane Euro).

Este interesant de văzut dacă ceea ce decid Erdogan şi Mitsotakis în viziunea lor comună asupra pericolului pe care-l reprezintă universităţile libere, va rămâne numai o experienţă stranie dar localizată strict în sud-estul european al tuturor posibilităţilor, derapaje tolerate deoarece trebuie păstrată cu orice preţ aparenţa unităţii principiale sau, dimpotrivă, ar putea fi extinsă şi înspre alte ţări europene în clipa în care nemulţumirile sociale post-pandemiei şi carantină s-ar putea cristaliza în măsuri economice anti-criză, cu primele tăieri tradiţionale în domeniul învăţământului şi protecţiei sociale, inclusiv a elevilor şi studenţilor.

Iată, orice, încă orice, se mai poate întâmpla, pe măsură ce măştile civilizaţiei şi democraţiei, poate prea uzate de atâta purtare, sunt scoase şi înlocuite cu cele vechi. Dacă nu vom spune nimic, aici lângă noi şi totuşi atât de departe de interesul nostru, se vor închide şcoli şi facultăţi, vor fi arestaţi profesori şi studenţi, se vor înfiinţa „Forţe de protecţie“. Căci, cum spunea un călugăr dement în plină luminoasă Renaştere, „trebuie să ne învăţăm că sarcina noastră nobilă este de a proteja oamenii împotriva lor înşişi, chiar dacă pentru asta trebuie să-i trimitem pe rug“. S-a schimbat ceva de atunci? Poate măştile democraţiei. Şi nici asta nu e foarte sigur.