Acesta, în sine, este semnalul cel mai dramatic, pentru mulţi membri ai echipelor succesive de negociatori, că nivelul de neîncredere UK-UE a ajuns la un asemenea nivel încât negocierea pe fond s-a purtat mai degrabă ca între două forţe ostile şi nu între ceea ce se prezentaseră până acum, adică părţi ale celui mai interesant şi purtător de valori proiect de după finele celui de-al Doilea Război Mondial.

Este oare justificat acest nivel atât de ridicat de neîncredere? Să vedem argumentele.

Primul, cel mai profund şi foarte aproape de realitate este că, pe fond, Marea Britanie, chiar la momentul declanşării referendumului pentru BREXIT, nu a fost niciodată integrată pe deplin proiectelor succesive ale proiectului unităţii europene. Nici în acela iniţial din momentul aderării, adică în Piaţa Comună Europeană şi, cu atât mai mult, nici în Uniunea Europeană de acum. Principiul care a creat atâtea tensiuni succesive a fost dorinţa Marii Britanii de a impune excepţii în favoarea sa, solicitând, negociind sau, folosind circumstanţe favorabile, impunând blocului comunitar să i se aprobe exceptarea de la ceea ce, pentru ceilalţi, era legislaţie comunitară ce trebuia respectată.

Pentru Anglia... nu există nici o alianţă care să ţină, nici tratat care să aibă vreo importanţă şi nici adevăr care să conteze“. (Charels de Gaulle, Memorii)

Dar, înspre meritul lor, britanicii au fost cinstiţi şi au avertizat de la început că aceea şi nu alta va fi direcţia înspre care se vor îndrepta toate marile politici naţionale susţinute de UK. Reprezentatntul britanic la Congresului de la Messrine din 1955 (când se vor pune bazele viitoarei Uniuni Europene), a spus înainte de a părăsi demonstrativ sala de şedinţă: „Domnilor, încercaţi să negociaţi ceea ce este non-negociabil. Chiar dacă Tratatul este negociat, nu va fi ratificat. Şi chiar dacă va fi ratificat, nu va funcţiona“. Nici măcar nu era un avertisment. Era constatatrea perfect lucidă a ceea ce avea să devină problema atât de sensibilă a decenii de coexistenţă şi care a explodat atât de urât după BREXIT şi care, dacă ascultăm economiştii, va costa atât de scump pe cei doi actori implicaţi dar, în primul rând, populaţia britanică.

Dacă am amintit avertismentul britanic, să ne reamintim şi de cel transmis de Generalul de Gaulle care spunea, referitor la negocierile care aveau loc la Bruxelles privind cererea aderare făcută de UK: „Dacă negocierile de la Bruxelles nu vor putea ajunge acum la un rezultat, atunci cred că nimic nu ar împiedica realizarea între Piaţa Comună şi Marea Britanie a unui Acord de Asociere astfel încât să se asigure salvgardarea schimburilor comericiale“Adică exact ceea ce se încearcă acum, într-o ultimă şi disperată încercare de a mai salva ceva, adică doar câteva condiţii comerciale de bază precum şi posibilitatea garantării câtorva dintre drepturile de bază precum libera circulaţie. Dar, repet, tot haosul acesta incredibil de complex şi care corodează sisteme deosebit de complexe din toate domeniile sociale şi economice nu este un trăznet apărut din senin. Toată lumea ştia, mai mult sau mai puţin precis, că problemele erau grave şi în evoluţie. Şi nu de ieri, aşa cum o arăta de Gaulle pe 14 ianuarie 1963 (aveţi aici transcriptul şi înregistrarea video a conferinţei de presă) atunci când anunţa că eventuala aderare a UK „va pune probleme de mare amploare“. Motivele enunţate atunci de şeful statului francez au rămas elemente care au marcat profund relaţiile între cele două entităţi şi, într-o formulare foarte uşor diferită, au fost enunţate ca argumente pro-BREXIT.

„Marea Britanie şi-a depus candidatura la intrarea în Piaţa Comună - continua de Gaulle. A făcut-o după ce mai înainte refuzase să participe la Comunitatea pe care eram pe cale s-o realizăm. Apoi, după ce fusese creată o Zonă de liber schimb cu cele şase state participante, şi - trebuie spus acest lucru (ne amintim negocierile lungi pe acest subiect ) după ce făcuse presiuni asupra celor şase pentru a împiedica aceste ţări să înceapă să aplice cu adevărat regulile Piaţei Comune. După asta, Anglia a cerut să intre în Piaţa Comună, dar menţinându-şi propriile sale regului. Fără îndoială, asta pune atât celor şase state cât şi UK probleme de mare amploare".

Asta se spunea atunci, în 1963, şi era perfect adevărat. De Gaulle a intuit marea sursă conflictuală care s-a dezvoltat ulterior într-o problemă de supravieţuire la nivel de sistem şi de cooperare internă în consecinţă: proiectul construcţiei europene a fost bazat pe identificarea, dezvoltarea şi extinderea unor formule din ce în ce mai evoluate de cooperare pe ceea ce era piaţa comună extinsă, apoi la din ce în ce mai multe aspecte ale societăţii. Şi acum procesul a căpătat viteza de croazieră, cu Uniunea energiei, Uniunea monetară, politica comună în domeniul sănătăţii, sau securităţii şi apărării etc. Aici s-a rupt definitiv drumul comun între UK şi UE.

Pe fond, dacă este să recunoaştem realitatea, convingerea predominantă a britanicilor a fost exprimată cu strălucirea şi precizia obişnuită de Margaret Thatcher: „Toate problemele Marii Britanii au venit din Europa, în timp ce toate soluţiile au venit din America“. De aici, cum spunea istoricul Jolyon Howorth, „istoria angajamentul britanic în Europa seamnă cu o piesă în cinci acte: Rezistenţă, Reanalizare, Resemnare, Regrete şi Resentimente“. Din această perspectivă trebuie înţeles şi succesul tragicei demagogii puse în scenă de naţionaliştii lui Farage, susţinuţi, primiţi şi lăudaţi de Trump, care au repetat promisiunea unui ajutor american post-Bexit care să rezolve orice problemă economică posibilă. Adăugaţi şi propaganda, la fel de demagogică, privind revitalizarea imediată a unei oferte bazate pe entuziasmul celor din Commonwealth, eventual mobilizaţi de o vizită istorică a Prinţului Charles, moştenitorul coroanei, alături de soţia sa Camilla, ducesă de Cornwall, fostă doamnă Parker-Bowles. Cine ştie, poate chiar iese ceva. Poate americanii să dorească să preia obligaţia susţinerii pe durată îndelungată a economiei Marii Britanii, plătind toate oalele sparte cu BREXIT.

Oricum, de pe 1 ianuarie 2021, în contextul de acum, se va simţi o încercare de repunere pe vechea orbită de reprezentare a moştenitorului Coroanei britanice, de altfel într-un context dintre cele mai dificile, combinaţie între post-Brexit şi probleme interne.       

Pe popularitatea şi credibilitatea imaginii oferite de cei doi, alături regna Elisabeta a II-a, liantul unităţii naţionale, la nivel simbolic, se va baza mult din ceea ce va fi reacţia electoratului scoţian, spre exemplu, dacă va fi chemat din nou la un scrutin pentru ieşirea din Regatul Unit, aşa cum vor mulţi oameni politici din partidele majoritare naţionaliste scoţiene. Iar Boris Johnson nu exclude în termeni formali posibilitatea unui nou referendum, aşa cum reiese din răspunsul dat zilele trecute interpelării adresate de David Linked, un parlamentar din Glasgow.

De ce a ales astfel, acum, Marea Britanie drumul ce a poziţionat-o în afara Europei?

Iată răspunsul dat de Winston Churchill în 1930 şi a cărui valoare este de-abia acum redescoperită de politicienii secolului XXI:

Dacă Britania trebuie să aleagă între Europa şi marea deschisă, atunci întotdeauna va alege marea deschisă... Avem propriul nostru vis şi propria noastră îndatorire. Suntem alături de Europa, dar nu în ea. Suntem legaţi, dar nu integraţi. Suntem interesaţi şi asociaţi, dar nu absorbiţi (de Europa).

Deocamdată, să vedem dacă - printr-un miracol de ultimă oră - drumurile viitoare ale UE şi UK vor putea fi făcute să se intersecteze într-o oarecare relaţie de interese cât de cât comune şi într-un dialog civilizat.