Re Giorgio
0
Mesajele de Anul Nou ale şefilor de stat pot aduce surprize. În urmă cu 15 ani, Boris Elţân anunţa, cu o zi înainte de Revelion, că pleacă de la Kremlin şi că-i lasă locul unui anume Vladimir Putin. Pe 31 decembrie 2014, preşedintele Italiei, Giorgio Napolitano, a dat de veste şi el că, în curând, va demisiona.
Zvonul circula deja de aproape două luni. Se spunea atunci că şeful statului aşteaptă sfârşitul oficial al preşedinţiei italiene a Consiliului UE – 13 ianuarie a.c. – pentru a-şi depune demisia. De altfel, atunci când a fost ales pentru al doilea mandat, în 2013, el avertizase că nu va rămâne în funcţie până la finalul septenatului. Mai precis, Napolitano a afirmat că se retrage imediat ce se va adopta o reformă electorală şi va fi desfiinţat Senatul. Adevărul e că italienii au ajuns să creadă în schimbări ale modului de scrutin chiar mai mult decât românii, neglijând că nu trebuie să le faci prea des, întrucât pot aduce instabilitate. Spre deosebire de ce a fost la noi, la Roma se caută măcar consensul. Asta a şi amânat reforma de acum. Cât priveşte renunţarea la bicameralism, drumul va fi şi mai lung...
Napolitano nu a mai aşteptat reformele şi se va retrage. Preşedintele a vorbit deschis despre motivul plecării: „din cauza vârstei înaintate, nu mai pot ignora semnele de slăbire”. Aceste cuvinte mi-au adus aminte de un eseu al unui italian mult mai celebru decât Napolitano – cel puţin în Universităţi – şi anume filosoful Norberto Bobbio, care scria în „Cu încetinitorul. Bătrâneţe, înţelepciune, moarte” următoarele: „Octogenarul era considerat altădată un bătrân decrepit, căruia nu merita să-i acorzi prea multă atenţie. Azi, bătrâneţea începe când te apropii, biologic vorbind, de 80 de ani, care e durata medie de viaţă din Italia ... Schimbarea e atât de importantă încât viaţa umană, în mod tradiţional împărţită în trei părţi, are ca prelungire aşa-numita vârstă a patra. Nimic nu vădeşte mai bine noutatea fenomenului decât faptul că lipseşte un termen pentru a o desemna: chiar în documentele oficiale, după persoanele vârstnice vin persoanele foarte vârstnice”. Napolitano e foarte vârstnic: în iunie, face 90 de ani.
Convins, de aceea, cu mare greutate să înceapă un al doilea mandat, el a avut parte de elogii din toate taberele politice. Mulţi îi zic în Italia Re, adică Regele, fiindcă lungimea carierei sale e impresionantă. A fost ales prima dată deputat în 1953. Da, cu 4 ani înainte ca Ion Iliescu să debuteze în Marea Adunare Naţională! Legătura cu România nu e deloc forţată: Napolitano a fost, pentru cinci decenii, membru al Partidului Comunist Italian, după dizolvarea acestei formaţiuni continuându-şi cariera în cadrul Partidului Democratic al Stângii. Îl ştia pe Ceauşescu destul de bine: biografia sa wikipedia îl înfăţişează, într-o fotografie din 1974, împreună cu dictatorul român, probabil la Neptun. Comunist, dar şi catolic fervent, Napolitano s-a definit ca pro-european şi a pledat pentru o amiciţie sinceră cu Statele Unite. Nu întâmplător, Henry Kissinger îl numea „comunistul meu favorit”. Parcursul său ne arată nu atât că democraţia le dă o şansă de respectabilitate şi politicienilor care îmbrăţişează, la un moment dat, radicalismul de stânga (asta se petrece, în fond, toate ţările ex-sovietice), ci mai degrabă că un profil comunist e mai complex în lumea liberă decât în totalitarism.
Asta face ca – paradoxal – succesorul lui Napolitano să nu fie uşor de găsit. Dintre candidaţii ale căror nume au fost vehiculate deja, doi atrag atenţia: fostul preşedinte al Comisiei Europene, dar şi premier al ţării sale, Romano Prodi, care a candidat şi acum doi ani, sau Emma Bonino, care a fost comisar european şi a asumat, de asemenea, portofolii importante în guvernul Italiei (comerţ internaţional, afaceri externe).
Procedura electorală nu e simplă. Ca şi în cazul grecilor, care au eşuat recent în alegerea unui şef al statului, este vorba despre o alegere indirectă şi e nevoie de două treimi pentru a fi ales în primul tur. Dar, spre deosebire de ceea ce se face la Atena, la Roma colegiul care alege e format din toţi parlamentarii, dar şi din câte trei reprezentanţi ai fiecărui Consiliu regional, cu excepţia Valle d`Aosta, care are numai unul. Dacă nimeni nu e ales din primul tur, exigenţa de 2/3 se menţine şi pentru alte două încercări. De la a patra încolo, e suficient să se treacă pragul de 50%.
Cine vine după Re Giorgio?
Se încarcă comentariile...
