Dacă angoasa ecologică e instrumentalizată cu precădere de stânga şi, mai ales, de extrema ei, deşi originea ideii ecologice e biblică, iar în modernitate conservatoare, de dreapta, chiar de extremă dreapta, după cum reiese din ideologia nazistă, frica de islam a devenit apanajul celeilalte tabere.

Spaima iscată de islamul politic şi de terorismul care se revendică din el au adus la putere, în varii ţări, forţe de dreapta, care-şi susţin ascensiunea cu aceeaşi lipsă de jenă ca şi stânga, hrănind-o cu angoase şi nevoile securitare deduse din ele. Încât, paradoxal, islamul şi islamismul au devenit teme pe cât de frecvent invocate şi abuziv utilizate, pe atât de tabuizate şi mistificate la insistenţele, sub ameninţările şi din cauza eforturilor de cenzurare a vieţii publice, operate de stânga corectă politic.

Acestea fiind spuse, islamul politic, expansiunea şi militarizarea lui, de pildă în Iran, precum şi raportarea lumii libere la aceste fenomene marcate de ecouri populiste rămân mari probleme nerezolvate ale lumii contemporane, fie că e vorba de extremism sunit ori şiit.

În anii 60, 70 şi 80 ai veacului trecut nu se prea putea să se audă în vest de vreo prigoană comunistă, fără ca opinia publică să nu fie rapid şi precis informată şi să se mobilizeze proteste în apărarea unor Soljeniţin, Saharov, Elena Bonner, Natan Şaranski, Vladimir Bukovski ori Vaclav Havel. Azi, trec lunile şi anii înainte ca occidentalii să se revolte în reacţie la persecuţii strigătoare la cer. De pildă la prigoana de o cruzime sălbatică la care e supusă Nasrin Sotoudeh, o eminentă avocată, care a apărat nenumărate compatrioate, incriminate pentru că au refuzat să-şi acopere capul cu vălul islamic.

Spaima iscată de islamul politic şi de terorismul care se revendică din el au adus la putere, în varii ţări, forţe de dreapta, care-şi susţin ascensiunea cu aceeaşi lipsă de jenă ca şi stânga, hrănind-o cu angoase şi nevoile securitare deduse din ele.

Judecată şi condamnată iniţial la cinci ani, iranianca a fost târâtă o dată în plus în faţa unui complet islamist. Care, după cum semnala ziarul Le Parisien, a osândit-o la 148 de lovituri de bici şi alţi zece ani de puşcărie pentru o imaginară „incitare la desfrâu“. Prezumtiva „depravare“, pedepsită exemplar cu lovituri de bici, constase din refuzul inculpatei de a-şi pune o basma, cum cere legea persană, şi de a recunoaşte imparţialitatea şi, deci, legitimitatea unor judecători incapabili să judece echitabil.

Deşi o femeie modernă, total nevinovată, s-a văzut acuzată, în plus, de conspiraţii şi propagandă, prea puţini s-au arătat în vest dispuşi să se sinchisească, să iasă din zona de confort şi să protesteze în apărarea celei onorate, în 2012, cu prestigiosul premiu Saharov al Parlamentului European. Doar America lui Trump a ridicat vocea clar şi fără echivoc, condamnând cu fermitatea necesară „barbaria“ autorităţilor iraniene. De ce, oare, au tăcut oficialii europeni? Unde le sunt valorile şi solidaritatea?

Nu ştiau că situaţia disperată a acestei femei nu e o excepţie şi că lumea islamică, inclusiv cea sunită, arabă, e plină de cazuri similare? Nu ştiau că a tăcea este a fi moral şi politic complice? Pentru că din laşitate, împăciuitorism şi lăcomia iscată de o serie de rentabile afaceri cu Teheranul, pe care nu vor să le compromită, ţările europene întreţin ficţiuni. Şi iluzii. Bunăoară himera unui Iran care n-ar fi, chipurile, al ayatolahilor şi al Gărzilor lor Revoluţionare, ci s-ar da încetul cu încetul, „reformist“, pe brazdă, nemaifiind o teocraţie condusă de fanatici şi de terorişti, cu ambiţii atomice, care vor preface până la urmă în maculatură şi JCPOA, faimosul şi mult supraestimatul acord nuclear.

Pe baza acestor stranii iluzii, ficţiuni şi himere, Germania i-a felicitat pe ayatolahi oficial, la împlinirea a 40 de ani de la debutul toxicei revoluţii iraniene, şi a refuzat, totodată, să declare „terorist“ terorismul braţului politic al Hezbollah, miliţia şiită sponsorizată şi înarmată de Iran.

Or, Iranul nu-şi ascunde nici intenţiile genocidale faţă de statul evreu, a cărui existenţă e considerată la Berlin, pe baza asumării Holocaustului, „raţiune de stat, nenegociabilă“, nici ostilitatea faţă de SUA şi nici dorinţa de a se folosi de piraterie în strâmtoarea Hormuz spre a şantaja, comercial, lumea liberă. Totuşi, deşi e mare ţară exportatoare şi depinde, economic, de pieţe libere, Germania se teme să se alăture SUA şi politicii ei de maximă presiune asupra Iranului mai mult decât de orice terorism şi tiranie. Ca atare, Berlinul a refuzat să se alăture americanilor şi britanicilor într-o misiune navală comună de protejare a acestei strâmtori, insistând asupra uneia „europene“.

Ce li se mai poate contrapune fricilor şi duşmanilor democraţiei care le exploatează? Opţiunile politice sobre şi aferentele acţiuni antiteroriste, bazate pe educaţie, pe judecată critică şi pe argument.

Ca şi cum Berlinul n-ar şti că Iranul îşi sărăceşte populaţia şi prosteşte vestul mimând o amăgitoare conformitate, spre a-şi întări tehnica de luptă şi forţele armate, a-şi lărgi influenţa şi amprenta militară şi teroristă externă şi a depune, totodată, eforturi ample spre a-şi rafina, concentra şi eficientiza propaganda pe model rusesc. Potrivit ziarului israelian Jerusalem Post, Iranul încearcă tot mai mult să se amestece în conflictele interne ale ţărilor occidentale, în special anglo-saxone, spre a transforma politicile externe (de pildă ale SUA) într-un domeniu litigios şi partizan şi a prezenta Teheranul ca aliat al progresiştilor. Ideea şefului diplomaţiei iraniene, Zarif, e să incrimineze administraţia Trump (pentru presupuse politici „deturnate“ şi, deci, insuficient de contondente faţă de israelieni şi saudiţi).

Propaganda islamistă nu e doar apanajul Iranului şiit. Iar erorile şi gafele nu aparţin doar Europei. Trump se iluzionează cu privire la înfrângerea Statului Islamic, care, pe moment, a supravieţuit, chiar dacă în subterane. Iar după aproape 10 ani de negocieri directe şi indirecte, SUA par pe punctul de a încheia un amăgitor şi primejdios acord cu talibanii, cu tot cu eliberări de prizonieri. Subestimaţi şi necontrolaţi suficient, li s-ar preda talibanilor la cheie Afganistanul, care riscă să redevină un fief terorist, mai periculos, în condiţiile date, decât Fâşia Gaza controlată de Hamas.

Noi valuri de refugiaţi ar inunda vestul, amplificând temerile occidentale şi angoasa islamizării. Cercul s-ar închide cu reacţia parcă automată la aceste frici şi temeri, savant întreţinute şi intensificate de figurile de proră ale nihilismului antidemocratic şi antioccidental. Reacţia fascistă.

Ce li se mai poate contrapune fricilor şi duşmanilor democraţiei care le exploatează? Opţiunile politice sobre şi aferentele acţiuni antiteroriste, bazate pe educaţie, pe judecată critică şi pe argument.

Petre Iancu - Deutsche Welle