Cui aparţine pamântul României?

FOTO Shutterstock

Am primit, recent, un set de materiale publicate de autori străini pe această temă, alături de un dosar cu cateva poziţii şi analize româneşti în domeniu. Vă ofer un acces la aceste puncte de vedere polemice, chiar provocatoare, de recepţionat şi de analizat cu toate rezervele necesare. Dar problema există. Cu certitudine. Şi este de amploare.

Vă solicit un punct de vedere. Poate chiar analize documentate pe care m-aş bucura să le pot relua într-un material viitor.  

Am ezitat mult înainte de a folosi, fie chiar şi parţial, acest set de documente. M-am decis după ce am avut recţia unuia dintre polticienii de la cel mai înalt nivel din România care mi-a spus că „în fine, povestea iese la iveală. Bărăganul e pierdut, nu de acum, ci cu ani de zile în urmă, nu ştiu ce se mai poate face, dar problema e absolut reală şi ţine de siguranţa naţională". Dacă este aşa, atunci avem dreptate să vă atragem atenţia asupra întrebarilor existente. Dacă nu, va fi vorba doar despre o simpla teorie a conspiraţiei, neinteresantă, ilogică şi, în consecinţă, posibil de igonorat. Caz în care vă şi cer scuze, anticipat, pentru pierderea de timp în a citi aceste rânduri.

Contextul european

Înainte de a vorbi despre cazul României, să remarcăm faptul că, în lume, procesul concentrării din ce în ce mai masive a proprietăţii asupra terenurilor agricole este o realitate imposibil de tăgăduit. Un raport din 2013 realizat de experţii VIA CAMPESINA  arată că „în Europa, proprietatea funicară a devenit din ce în ce mai inegală, atigând, în unele ţări, proporţii comparabile cu Brazilia, Columbia sau Filipine, ţări renumite pentru distribuţia inegală a terenurilor şi bogăţiilor rezultate din agricultură. În timp ce în UE există aproximativ 12 milioane de exploatări agricole (100 ha sau mai mult) acestea nu reprezintă decât 3% din numărul total de exploatări existente, dar controlează peste 50% din  totalitatea terenurilor agricole”.

Marianne Rigaux
 (analiză publicată în mai 2014) arăta că:

„În România, agricultura este făcută din paradoxuri. Terenul agricol din România este cel mai bogat dar, în acelaşi timp, şi cel mai ieftin din Europa. Este un pământ gras, fertil, bogat în humus. În 2012, preţul era încă de 2.500 euro/ha faţă de o medie de 5.400 în Franţa sau de zece ori mai mult în Danemarca. În vestul continentului, nu mai există pământ pentru a începe o carieră de agricultor sau pentru a mări exploatările agricole existente. 

Cu cele 10 milioane de hectare existente, echivalentul suprafeţei unor state precum Portugalia sau Ungaria, România, cea de-a 5-a suprafaţă agricolă din UE, reprezintă evident o tentaţie. Mai ales pentru companiile agroalimentare, aşa cum ar fi grupurile franceze Limagrain, Guyomarc'h, Bonduelle, Roqiette, Bongrain sau Invio. Sau pentru fonduri de investiţii precum Agro-Chirnogi (Liban) sau Velcourt SA (Marea Britanie). 
Această tentaţie pentru terenurile agricole din România tinde să se accentueze odată cu liberalizarea pieţei funciare de la 1 ianuarie 2014. Orice persoană fizică din UE dar şi din spaţiul economic european (adică inclusiv Islanda, Lichtenstein şi Norvegia) pot de acum să cumpere direct terenuri agricole în România. Până acum, trebuia sa fii asociat unui partener local în cadrul unei societăţi comerciale române. O deschidere care începe să neliniştească azi, chiar dacă era prevazută din momentul aderării României la UE în 2007.

Preţul terenurilor se multiplică de trei ori.

Avocată la Paris şi la Bucureşti, Dana Gruia-Dufaud consiliază francezii care doresc să investească în România. Ea relativizează importanţa schimbărilor survenite în legislaţie: „Restricţiile care existau până la 31 decembrie 2013 nu i-au impiedicat să se instaleze pe cei care şi-au dorit acest lucru". Iniţial, guvernul român dorea ca cetăţenii străini să demonstreze că aveau o experienţă în agricultură şi să limiteze cumpărarea de suprafeţe la 100 de ha. Dar a renunţat sub presiunea investitorilor.

De câţiva ani încoace, interesul pentru România a făcut să crească preţul hectarului de pamânt arabil cu aproximativ 60% între 2012 şi 2014, valoarea hectarului atingând în medie la 3.100 de euro, conform unui studiu publicat de compania de servici imobiliare DTZ Echinox. Începând cu 2007, preţul s-ar fi multiplicat de trei ori, plasând nivelul investiţiei complet în afara posibilităţilor celei mai mari părţi a agricultorilor români. „Se credea că în şapte ani puterea de cumpărare a românilor crescuse suficient pentru a se compara cu cea a occidentalilor, dar procesul de recuperare a decalajelor în puterea de cumpărare a fost insuficient" - constata avocata. (...)
Un alt obstacol important: incapacitatea agricultorilor de a se apăra. În România, majoritatea celor 4,7 milioane de ţărani sunt în vârstă, săraci şi puţin informaţi(...)
”

Iată infografia difuzată de Transnational Institute de la Haga, pe 17 aprilie 2014, cu ocazia „Zilei internaţionale a luptei fermierilor”: 

Problema ţine oare de securitatea naţională?

Poate că da, în momentul în care ne gândim la faptul că proprietatea cedată asupra pământurilor agricole duce şi la o cedare evidentă a dreptului de a decide folosirea acestora. Pe de o parte, ele nu mai sunt folosite în producţia agricolă, pe de altă parte, producţia poate acoperi necesităţi comerciale ale unor alte zone ale lumii (producţie de soia, spre exemplu), dar dezechilibrând piaţa internă, obligând eventual la importuri chiar în sectoare în care nu existase, istoric, decât excedent, aşa cum ar fi, spre exemplu, cel al fructelor şi legumelor.

Logica siguranţei naţionale se mai suprapune oare pe cea, prezentă şi viitoare, a marilor proprietari de terenuri agricole? Care le va fi poziţia şi care mai sunt posibilităţile de intervenţie reale ale statului în momentul apariţiei uneia sau a multe crize simultane în acest domeniu al producţiei agricole sau aceasta combinată cu altele în noul context geo-politic?

Întrebări care au dus chiar la un referendum în Lituania asupra interzicerii cumpărării de pământ agricol de către cetăţenii străini (rezultatul a fost favorabil, dar referendumul a fost anulat din cauza participării prea slabe).

Întrebări care rămân şi sunt importante deoarece, în definitiv, chiar dacă există cadrul european în care România a decis liberalizarea cumpărării de terenuri agricole, ar trebui să ştim dacă a existat sau nu o anliză de impact care să însoţească o asemenea măsură şi dacă, la nivel naţional, există şi o viziune asupra viitorului unei chestiuni fundamentale, răspunsul la întrebarea: cui, totuşi, aparţine pământul României?