Sub umbrela ei, adevărat în prima etapă, a fost deschis un palier care priveşte măsurile care trebuiesc luate (şi vor fi luate în pofida oricărei formule de opoziţie existente sau presupuse) pentru a limita, controla şi eventual începe reversarea fluxului migratoriu.

Dar acesta a fost doar un palier al marii discuţii privind reforma sistemului de securitate la nivel european, în primul rând prin refacerea criteriilor constitutive ale Spaţiului Schengen şi a Acordurilor Dublin pentru aplicarea prevederilor sale. Pentru constituirea de noi şi foarte semnificative forţe de tipul unităţilor comune de paza frotierelor şi patrule de coastă, creşterea bugetului FRONTEX odată cu mărirea capacităţii de personal de care va dispune Agenţia cu sediul la Varşovia, apoi recalibrarea sistemelor centralizate de culegere, prelucrare şi stocare de informaţii la nivelul Spaţiului Schengen, dublată de o îmbunătăţire ce se doreşte radicală a modului de colaborare cu celelalte baze de date specifice deţinute de EUROPOL sau Interpol, dar şi de EUROJUST sau de MONEYVAL, unitatea specializată a Consiliului Europei de luptă împotriva crimei organizate şi spălării de bani.

Veţi vedea că va fi publicat manualul unic european de proceduri privind returnarea imigranţilor ilegali, veţi vedea că încep să acţioneze la graniţele Schengen unităţi de tip „Rabbit“ după numele programului care prevede formarea unor asemenea unităţi complexe formate din gărzi de frontieră, poliţie, traducători, specialişti în legislaţia migraţiei, medici, dar şi persoane competente în identificarea şi înregistrarea persoanelor pentru ca datele lor să poată fi introduse imediat în baza de date existentă SYS II...

Dar numai despre asta e vorba? Dacă cineva chiar a crezut asta, pesemne că a primit dinspre Bruxelles informaţii proaste, incomplete sau depăşite. Ceea ce cineva ar fi trebuit să ştie mai demult, de când se lucra la primele draft-uri ale Planului Juncker este că operaţiunea “refugiaţii” trebuie încadrată într-un context mult mai amplu, cu conotaţii politice, economice şi de securitate care interesează nu numai spaţiul european, ci şi, în mod nemijlocit, cel euroatlantic. Şi, în ultimă instanţă, acesta este momentul ales pentru a pune întrebarea crucială pentru viitorul imediat al Uniunii Europene: in ce mod va alege să se structureze pentru a răspunde în mod corect în faţa unei presiuni uriaşe care, continuată în parametri actuali, poate pune sub semnul întrebării construcţia europeană în ansamblul său.

Acesta este sensul discursului neobişnuit de dur, de o gravitate cu totul excepţională, rostit de Preşedintele Francois Hollande ieri, de la tribuna Parelamentului European, atunci când a avertizat asupra unui „sfârşit al Europei”: „Dezbaterea nu este între mai multă sau mai puţină Europă. Este vorba despre întărirea Europei sau despre sfârşitul Europei. Da, sfârşitul Europei... revenirea la frontierele naţionale, desfiinţarea politicilor comunitare, abandonarea moedei euro. Mitterand spunea că naţionalismul înseamnă război. Avertismentul său este încă valabil”.

Context în care situăm şi criticile deosebit de dure, fără precedent de aspre, adresate de Cancelarul Merkel la adresa ţărilor est-europene care au refuzat principil cotelor obligatorii de refugiaţi afirmând că acesta este semnul ununi refuz al spiritului european de solidaritate. În cadrul unei reuniuni cu uşile închise a grupului PPE, Angela Merkel a afirmat: „Est-europenii -şi mă consider şi eu drept est-european – au ştiut pe pielea lor că izolarea nu ajută... Mă întristează puţin că tocmai cei care se consideră fericiţi că au ajuns să vadă sfârşitul Războiului Rece, cred acum că cineva poate sta complet în afara unor anume dezvoltări a globalizării. Mi se pare că este ceva foarte ciudat. Un asemenea refuz (de a primi refugiaţi, n.n.) este – permiteţi-mi să fiu foarte directă, - o primejdie pentru Europa”.

Combinaţi aceste două mesaje pentru a vedea care este esenţa Marelui Proiect şi care sunt perspectivele a tot ceea ce se negociază acum la Bruxelles cu actorii care doresc să se implice în faza următoare. Chiar în aceşti termeni se pune problema? Da, fiindcă, pur şi simplu, nu mai sunt alţii în care se poate trasa ecuaţia supravieţuirii sistemului.

În acest sens, problema cotelor obligatorii de refugiaţi a constituit în sine o problemă foarte gravă, dar a şi fost - şi astfel este considerată – un test turnesol pentru a vedea care este capacitatea individuală de reacţie a fiecăruia dintre statele membre şi dorinţa sa reală de a se integra în ceea ce ar fi trebuit să fie informat că este miza principală: Noua Europă.

Nu este nicidecum o miză obligtorie. Fiecare va avea şi are şi acum de ales asupra unei formulări a idealurilor naţionale şi a drumului în continuare. Este însă de acum foarte limpede că nucleul dur al construcţiei europene, motorul franco-german, doreşte să meargă în sensul „întăririi Europei”, adică a tuturor proceselor legislative care vor permite constituirea a din ce în ce mai multe spaţii unificate funcţionale. Vor continua să evolueze spre structuri comune care să aibă forţa legală de a aplica soluţiile comune, reducând astfel dialogul şi negocierile infinite care blochează acum procesul decizional.

Ce va urma? Va fi vorba despre o Europă a solidarităţii, o Europă Unită cu tot ceea ce presupune acest statut? Sau, dimpotrivă, urmează să vedem o continuare a procesului centrifug propus din ce în ce mai serios de partidele extremiste, naţionaliste, eurosceptice sau chiar anti-europene care doresc revenirea la formula statelor naţionale cu existenţă independentă, ceva asemănător formulei geografic-statale existente înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial?

Ambele variante sunt puse pe masă. Aţi auzit avertismentele. Aceasta este dilema istorică la care au de răspuns popoarele europene în următorul set de alegeri naţionale care vor aduce la putere unul sau altul dintre curente.

Dar un singur lucru este cert: odată început procesul de dizolvare al construcţiei europene, va începe o epocă de teribilă nesiguranţă. Cu paleativele de rigoare, adică Antante ad-hoc, mai mari sau mici, orientate în jurul unor mari puteri. Din vest şi, de ce nu, din est... căci lecţiile dure ale istoriei durează puţin şi, după cum se vede, nu sunt învăţate niciodată până la capăt.

Va reuşi oare Operaţiunea căreia i-am dat numele de cod “refugiaţii” să unească  Europa sau numai o parte a ei, decisă să facă absolut tot ce este posibil pentru a prezerva beneficiile bunăstării, păcii şi dezvoltării sociale? Sau urmează să ne batem iar de unii singuri, în încercarea de a supravieţui în colţul nostru de Europă?

Până la urmă, chiar dacă acum încă nu credeţi că e aşa, votul dumneavoastră va fi decisiv pentru cum va arăta lumea noastră de mâine.