E deja aproape o realitate după votul de joi din Adunarea Naţională a Republicii Srpska în favoarea unui proiect de lege care să permită formarea unui Înalt Consiliu judecătoresc şi al procuraturii, aprobat cu 45 de voturi din cele 63 exprimate în legislativul local care numără 83 de reprezentanţi. Textul respectiv va fi acum supus unei analize a experţilor juridici şi trimis diferitelor instituţii interesate pentru comentarii care trebuie să se pronunţe în maximum 90 de zile înainte de ceea ce pare a fi inevitabil, adică adoptarea sa finală.

Proiectul de lege respectiv este o parte a unei triade deja aprobate de Parlamentul local sub forma unei moţiuni fără caracter obligatoriu, cea care a fost gândită ca deschidere pentru actualul proces şi testare a capacităţii instituţiilor europene şi în special a influenţei OSCE, UE şi SUA. În moţiunea respectivă, iniţiată de suveraniştii şi separatiştii sârbi din Republica Srpska (conduşi de liderul naţionalist Milorad Dodik), se anunţa retragerea sârbilor din forţele armate, din sistemul de taxe şi cel judiciar din Bosnia-Herţegovina.

Asta ar însemna falimentul real şi definitiv al Acordurilor de la Dayton semnate sub auspicii americane pe 21 noiembrie 1995 între Serbia, Croaţia şi Bosnia-Herţegovina, care stabilea sisteme foarte clare de protecţie pentru minorităţile naţionale şi oferea bazele sistemului pentru întoarcerea voluntară a persoanelor deplasate forţat sau nevoite să migreze în perioada conflictului cumplit care a produs peste 100.00 de morţi şi a dus la migraţia necontrolată a milioane de oameni.

"Acordurile de pace de la Dayton reprezintă un succes major al diplomaţiei americane şi principiile de la baza acestor acorduri continuă să ne călăuzească" - declara Madeline Albright, pe atunci Secretar de stat, după 17 luni de la momentul în care echipa de negociatori americani condusă de Richard Holbrooke reuşise o performanţă notabilă şi care chiar părea să dea speranţa că putea să fie construită o arhitectură de pace care să implice toate popoarele din fosta Iugoslavie şi să arate lumii realismul motivaţiilor profunde ale intervenţiei Occidentului. Asta era speranţa întregii lumi în momentul în care, în momentul semnării Acordurilor (foto mai jos, Paris, în 1995), liderii lumii libere au asistat cu satisfacţie la strângerea de mână dintre preşedintele sârb Slobodan Milosevici, preşedintele croat Franjo Tudjman şi Alija Izetbergovici, preşedintele Bosniei-Herţegovina, conducătorii comunităţilor aflate până în clipa aceea într-un război de o cruzime care a înfiorat şi înspăimântat întreaga lume.

Acordurile de la Dayton au fost prezentate de americani, de NATO şi UE, drept modalitate posibil de standardizat pentru stabilizarea situaţiilor post-conflict în lumea care avea nevoie urgentă să fie democratizată prin preluarea criteriilor funcţionale occidentale, mai ales în spaţii în care coexistau identităţi etnice multiple, religii şi mentalităţi istoric aflate aproape mereu în conflict de-alungul istoriei. Cazul fostei Iugoslavii era considerat drept unul extrem de special datorită incredibilului mozaic reprezentat de entitatea stală condusă cu succes de Tito:  erau sloveni catolici şi vorbitori de slovenă în Slovenia, catolici croaţi vorbitori de croată în Croaţia, muntenegrini şi sârbi în Muntenegru, croaţi, erau musulmani, erau albanezii din Kosovo şi Macedonia, ungurii şi slovacii din Voievodina, bulgari în Serbia, plus alte minorităţi care completau un peisaj care a explodat brutal şi extrem de rapid.

Acordurile de la Dayton - garantate de întreaga forţă a Occidentului liber şi democrat - arătau că ar putea exista o soluţie care să elimine treptat consecinţele războiului şi să arate că autoritatea comună a OSCE, NATO şi UE nu se eprima doar prin forţa armelor ci şi prin susţinerea unor programe complexe de reconstrucţie statală, deschizând drumul spre admiterea unora dintre statele din zonă în UE şi NATO. Ceea ce s-a şi petrecut..

Procesul este ireversibil, chiar dacă lent sau poate întârziat, dar asta se datorează doar specificului regional, dar, în esenţă, Balcanii de vest sunt demonstraţia că poate exista o soluţie eficientă de impunere a păcii şi democraţiei. Asta am auzit ani de zile din partea tuturor instituţiilor de la Bruxelles şi asta a fost povestea de succes cu care s-a susţinut, prin echivalare, şi viitoarea victorie, în logica istoriei, care avea să fie obţinută în Irak sau Afganistan după ce forţa armelor avea să alunge dictatura sau va îndepărta definitiv pe sălbaticii de mujahedini, aliaţii lor de odinioară. Aţi văzut în ce dezastru s-a transformat povestea intervenţiilor militare.

Evenimentele de acum, în linie cu ridicarea rapidă a ideologiei separatiste şi suveraniste în Europa, testează în Balcani un model de rupere faţă de soluţia euro-atlantică. Asta înseamnă, poate surprinzător pentru unii, apariţia la orizont a unor noi posibili garanţi ai procesului de spargere statală anunţat acum ca posibilitate credibilă. Şi, de ce nu, al formării unor noi alianţe locale cu sprijin internaţional din zone radical opuse celor care apăreau în fotografia din 1995 ca garanţi zâmbitori ai păcii.

În acest context, liderul separatist şi naţionalist sârb Dodik (foto sus) a spus că soarta Bosniei-Herţegovina (implicit modelul posibil de extins în Balcani) depinde de discuţiile dintre legislatorii locali cu sprijinul preşedintelui turc Erdogan şi omologii săi sârb şi croat. Erdogan vrea să joace acest rol de mediator, exact în locul jucat odinioară de preşedintele SUA, spunând deja că el şi preşedintele sârb Vucic doresc ca cei trei lideri ai preşedinţiei tripartite a Bosniei-Herţegovina să se întâlnească în cadrul unui Summit pentru un acord , fie la Ankara, fie la Belgrad, pentru a găsi rezolvare la tensiunile politice din ţară.

Zic că ar trebui să ne intereseze deoarece, după cum bine ar trebui să ştim, tot din ce se poate distruge sau construi în Balcani are un reflex imediat dincolo de Dunăre. Poate ne-am imunizat şi de aceea nu ne mai interesează, dar este totuşi riscant. Poate că da, poate că nu, în funcţie de ce ni se va spune că este important.