Mai mult, a spus chiar că aderarea Turciei nu este nimic mai mult decât „o ficţiune diplomatică” şi că a venit momentul să se „apese pe butonul de resetare”. Dar care sunt costurile unei asemenea resetări, care ar putea fi consecinţele imediate, pe termen mediu şi lung, în relaţiile cu Ankara şi ce ar putea implica acest lucru în viitoarea poziţionare a Turciei în contextul euroatlantic şi în relaţiile sale regionale?

În primul rând însă, să vedem ce ar putea însemna conceptul alternativ invocat de cancelarul austriac. Foarte important pentru că, cel puţin în principiu, vorbim despre reluarea unei dezbateri care a agitat profund scena politică europeană şi a inflamat la timpul său şi atmosfera de la Ankara. 

Ideea europeană era atunci de a se propune Turciei nu aderarea propriu-zisă, ci un parteneriat privilegiat, opţiune susţinută în acel moment de Franţa şi calificată imediat de negociatorul şef turc Egemen Bagis drept „insultătoare” (octombrie 2009). În anul următor, la finele lunii martie, Cancelarul Merkel avea să efectueze o vizită la Ankara tocmai pentru a apăra din nou aceeaşi idee a parteneratului privilegiat. Provocând aceeaşi iritare profundă în Turcia unde acelaşi Egemen Bagis declara că: 

„opţiunea aceasta a parteneriatului privilegiat nu există nicăieri în tratatele europene. Pe 17 decembrie 2004, atunci când am semnat pentru deschiderea negocierilor, am luat un angajament în favoarea unei aderări, nu a unui parteneriat”.

În memoria instituţională de la Bruxelles a revenit acum un document publicat în decembrie 2006 de Fundaţia Robert Schuman (foarte apropiată de grupul PPE) şi intitulat „Parteneriatul privilegiat - o alternativă la aderare”. Un text neaşteptat de actual în contextul de azi. Se spunea în documentul respectiv, relecturat acum intensiv şi în regim de urgenţă:

Să avem curajul să spunem că anumite promisiuni făcute la nivel diplomatic (Turciei, n.n.)  fără a se lua în considerare aşteptările şi temerile cetăţenilor europeni... Aderarea eventuală a Turciei a fost angajată fără o gândire aprofundată asupra consecinţelor pozitive şi negative, fără niciun fel de preocupare pentru dezbaterea publică. Comisia Europeană nu a încercat să elaboreze mai multe tipuri de scenarii. Mai degrabă, a încercat să oculteze lucrurile. Câteodată, argumentaţia este confuză: astfel, Comisia insistă asupra faptului că populaţia Turciei reprezintă un aport la ceea ce este acum o Europă pe cale de îmbătrânire. Dar nu explică nicidecum în ce mod acest aport ar putea fi benefic... O mai bună utilizare a ceea ce există deja (NATO, OSCE, Consiliul Europei, acorduri de liber-schimb) pare a fi opţiunea cea mai înţeleaptă.”

Posibil, dar ce ne facem cu Acordul existent, cel semnat între UE şi Turcia, conţinând angajamentele formale acceptate de toţi şefii de state şi guverne, inclusiv cu etape calendaristice precise, cum ar fi cel depăşit deja pentru liberalizarea vizelor, totul în schimbul acţiunii Ankarei de a opri fluxul migranţilor pe ruta terestră către Europa?

Sigur, ca în cazul oricărui acord, ce s-a semnat se poate desface şi anula. Numai că, de data asta, în contextul nervilor întinşi la maximum de la Ankara, este extrem de posibil ca asta să provoace reacţii dure, mergând – aşa cum spun unele surse de la Bruxelles – până la retragerea, la fel de formală, a cererii de aderare a Turciei.

Înlocuită cu ce? Cu un nou tip de acord, eventual această formulă de „Parteneriat privilegiat” reformulată şi recondiţionată în sensul concentrării pe o serie de privilegii care să acorde Ankarei un anume acces la piaţa unică, condiţionat însă de respectarea prevederilor comunitare şi în alte domenii, cum ar fi respectarea statului de drept şi a drepturilor omului. Optimiştii văd un asemenea acord similar, măcar în dimensiunile sale economice, cu ceea ce începe să se negocieze cu Marea Britanie... Se vorbeşte despre instituirea unei formule sui-generis (în ideea invocată odată de Franck Debie, pe vremea aceea – mai 2005 – Director general al Fundaţiei pentru inovare politică) care ar însemna o „aderare parţială la UE, pentru anumite politici speciale comunitare cum ar fi cea agricolă, cea de politică externă şi securitate, cea a politicilor regionale, domenii în care ţara respectivă ar avea aceleaşi drepturi şi obligaţii ca un Stat Membru actual, iar în Consiliul European ar avea un drept de vot în deciziile cu majoritate calificată ce privesc domeniile politice la care participă”. 

Teoretic, uşor de spus. Practic, dificil sau aproape imposibil deoarece deciziile care se iau la nivelul Consiliului European, chiar dacă la prima vedere sunt sectoriale, implică o serie de consecinţe multiple directe şi indirecte asupra multora sau chiar a tuturor celorlalte domenii. Deci cum se va opera o separare eficientă? Cum va fi introdus vreodată un asemenea statut în Tratate şi cu ce şanse să treacă de referendumuri naţionale obligatorii, ca în Franţa, sau de Parlamentele naţionale?

Nimeni nu ştie răspunsul, aşa că rămânem în domeniul teoriei, cel puţin până nu se va vedea formula viitorului Acord de Retragere cu Marea Britanie şi nivelul său de acceptabilitate pentru scenele politice naţionale.

Dar primul efect major şi cert al unui moment de tensiune sau chiar de debalansare a relaţiilor actuale s-ar putea să se traducă, aşa cum am mai spus-o de mai multe ori în ultimele zile, prin „ridicarea pedalei de frână” a Turciei în ce priveşte migranţii aflaţi în aşteptare pe teritoriul său. În număr de 3 milioane. Plus încă 1 milion de persoane estimate a fi în aşteptare, blocate acum la graniţa cu Siria. Un coşmar căruia nimeni nu ştie dacă Europa-i va putea face faţă. Şi cum anume. Cu ce forţe. Cu ce costuri.

O a doua consecinţă ar putea fi o reformulare rapidă a unor opţiuni fundamentale de politică externă ale Turciei pentru care ar putea deveni extrem de tentată continuarea şi dezvoltarea statutului pe care are acum, cel de „Stat partener de discuţie”, acordat în 2012 de către Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (state membre China, Rusia, Kazahstan, Kirghistan, Tadjighistan, Uzbekistabn, India şi Pakistan, state cu statut de observator  Afganistan, Iran, Mongolia şi Belarus, şi State partenere de discuţii, alături de Turcia fiind Sri Lanka, Cambogia, Azerbadjian, Armenia şi Nepal).

În caz de rupură majoră între Ankara şi Bruxelles, este propabil că uşile Organizaţiei în cauză s-ar putea deschide foarte rapid pentru a ura un călduros bunvenit unui nou membru cu drepturi depline, votul favorabil fiind asigurat de noua relaţie Ankara-Moscova, dar şi de faptul că, la nivelul Statelor Membre, există şi o majoritate de ţări turcice.

Totul cu consecinţe care ar schimba radical situaţia geo-politică din regiunea noastră. Şi asta pe termen lung şi în toate domeniile.

Iar recentele tensiuni majore din Turcia pun şi un semn de întrebare asupra relaţiilor viitoare cu NATO, odată cu apariţia foarte neplăcutelor şi neobişnuitelor evenimente legate de funcţionarea bazei strategice de la Incirlik, printre altele.

Desigur, asupra acestui ultim punct, suntem doar la stadiul de speculaţii. Există însă şi un fundament oarecare? Posibil, dacă va deveni realitatea o opţiune foarte clară pro-rusă în opţiunea de politică externă a Turciei, plus o eventualitate ca ţara să aplice pentru statutul de membru cu drepturi depline ale Organizaţiei de cooperare de la Shanghai. Care are, prin statut, propriile sale prevederi de cooperare militară, dar şi o Forţă proprie de reacţie rapidă destinată, printre altele, şi acţiunii în momentul în care forţe rebele de natură teroristă încearcă să producă lovituri de stat, militare sau nu, într-unul dintre Statele Membre ale Organizaţiei.

Conferinţa de la Astana a Organizaţiei a decis extinderea cooperării între statele membre la lupta împotriva separatismului, terorismului şi extremismului islamic, dar şi la lupta împotriva imperialismului SUA. Decizia Conferinţei fiind în favoarea închiderii imediate a tuturor bazelor americane în regiune. Foarte interesant în perspectiva de care vă vorbeam...

Să vedem cum evoluează discuţiile între liderii europeni. Este o perioadă de tensiuni multiple şi toate opţiunile sunt posibile. Consecinţele tuturora sunt însă la fel de problematice, iar o analiză minimală de risc arată că în discuţie, la modul real, ar putea fi echilibrul întregii regiuni a sud-estului continentului nostru, cu ramificaţii încă nebănuite în ce ar fi rescrierea hărţilor de putere şi influenţă.

Mai e puţin timp până în septembrie şi cel mai îngrijorător fenomen este că nu trece ziua fără să apară noi elemente de disrupţie, parcă aşezate cu mare grijă pe un eşichier al conflictelor. Şi cel mai uşor, ca întotdeauna, este de deschis Cutia Pandorei. Rămâne de văzut cine, în buna tradiţie a marilor jucători de şah, a ştiut să anticipeze situaţia până la cea de-a şaptea mutare în avans.