Cei trei călăreţi ai apocalipsei demografice din Europa de Est

Aglomeraţie metrou Pipera / FOTO Inquam Photos / Octav Ganea / 19 iul 2017

Redactând acest material, mi-a revenit în minte imaginea din satelit a Peninsulei Coreea, cu Coreea de Sud puternic iluminată şi Coreea de Nord cufundată în întuneric. Deşi cauzele sunt diferite, suntem datori, împreună cu restul Europei, în a preveni ca luminile să fie stinse în această parte a continentului. Suntem datori să ţinem aprinsă lumina speranţei în România anului 2100.

Anul Centenarului reprezintă un moment bun pentru a reflecta asupra modului în care România, dar şi regiunea din care facem parte, se schimbă, sub efectul modelator al marilor curente demografice. 100 de ani de istorie încărcată de război, suferinţă dar şi de pace şi speranţă, au adus Europa de Est în marea construcţia transatlantică şi în proiectul comunitar. Totuşi, regiunea, prin experienţa comună a istoriei, adesea înfruntă provocări similare, printre care şi una existenţială: declinul demografic.

Da, metafora din titlu este un clişeu, menit să atragă atenţia cititorului. Iar atenţia este mai mult decât necesară, deoarece în spatele efectului de slow motion a schimbărilor demografice, care au loc pe perioade de timp de decade, are loc o dramă de care puţini dintre noi suntem cu adevarat conştienţi. Conform raportului ONU World Population Prospects.Volume II: Demographic Profiles, ediţia 2017,  Europa de Est este zona cu cea mai mare scădere demografică.  Chiar dacă la nivel global populaţia creşte cu aproximativ 1.1% pe an, însemnând 83 de milioane de oameni pe an, raportul estimează că ţări din Europa de Est precum Croaţia, Bulgaria, Letonia, România, Republica Moldova sau Ucraina vor înregistra scăderi demografice de peste 15% până în 2050, un procent cu adevărat dramatic.

Publicaţia Quartz face un rezumat al regiunii în acest articol şi clasează Bulgaria, Letonia şi Republica Moldova pe primele trei locuri din punct de vedere al scăderii, cu 23%, 22%, respectiv 19% faţă de 2017. Acest lucru înseamnă că în 2050 vor fi doar 3.29 milioane de cetăţeni moldoveni, o scădere de 760.000 de persoane. Situaţia este la fel de sumbră şi pentru România. În 2050, conform acestor estimări, vor fi doar 16.4 milioane de români. Într-un raport care coroborează aceste cifre, intitulat Proiectarea Populaţiei României în Profil Teritorial la Orizontul 2060, ediţia 2017, INSSE estimează, într-un scenariu optimist, populaţia României în 2060 la 16,25 milioane şi 12,53 milioane, într-un scenariu pesimist. Privind dincolo de cinismul cifrelor statistice, se pot identifica trei factori cheie care contribuie la această moarte înceată a Europei de Est: emigraţia pe considerente economice, fertilitatea scăzută şi speranţa de viaţă. Cei trei călăreţi ai apocalipsei demografice.

Tendinţele demografice din Europa de Est pot să fie înţelese mai bine atunci când sunt puse în contextul european continental. Raportul anual emis de Eurostat pentru 2017 identifică cei trei vectori drept cauza declinului demografic, în special în Europa de Est, unde impactul lor nu a fost atenuat de asimilarea de imigranţi. Emigraţia este un subiect important în această ecuaţie. Libertatea de mişcare în cadrul Uniunii rezultă în diferenţiale de presiune în piaţa muncii, cu nord-vestul continentului (care înregistrează un grad de ocupare a forţei de muncă de peste 75%) atrăgând forţa de muncă tânără din sudul şi estul continentului (cu grade de ocupare a forţei de muncă de sub 70%). Aflăm din acest raport că zona Teleorman, definit[ conform nomenclatorului european NUTS 3, înregistrează cea mai mare vârstă medie din România (peste 50 de ani), în timp ce zona Iaşi se află la polul opus (sub 40 de ani). Capitala se află sub media naţională, ca în majoritatea ţărilor comunitare, datorită efectului de atracţie a acestor zone dezvoltate economic.

De asemenea, această dinamică se păstrează şi între zonele rurale şi zonele urbane, cele din urmă absorbind tineri calificaţi sau nu, care scad vârsta medie din aceste zone. La nivel regional, asta se traduce prin creşterea vârstei medii în Europa de Est, cu ţări precum România sau Lituania înregistrând o creştere cu 4 ani în perioada 2009-2015. Pentru România, emigraţia reprezintă principala provocare demografică. Conform acestui raport al Naţiunilor Unite cu privire la emigraţie, citat de Business Review, România se plasează pe locul 2 la nivel global, după Siria, în ceea ce priveşte creşterea ratei de emigraţie în perioada 2007-2015, perioadă ce include nu doar criza siriană, ci şi alte conflicte majore, precum cel din Ucraina. Cu 3.4 milioane de români emigraţi, România se confruntă cu un exod fără precedent în istoria sa modernă.

România s-a aflat şi ea pe lista ţărilor cu regiuni care au înregistrat spor natural negativ format din două cifre, alături de Portugalia, Lituania, Croaţia şi Grecia.

Fertilitatea scăzută este, de asemenea, un factor important în declinul demografic al regiunii. Statistica Eurostat suprapusă peste harta regiunilor NUTS 3 ne indică faptul că ţări precum Polonia sau Cehia înregistrează un număr de sub 1,35 naşterii vii la 1000 de femei, mult sub pragul statistic de 2,1 necesar pentru a păstra constantă o populaţie, şi sub media EU-28 de 1,58. Acest fenomen este prezent şi în Europa de Sud, cu Spania, Italia şi Grecia înregistrând cifre similare. În spatele fertilităţii scăzute stau tot motive economice, multe cupluri amânând decizia de a face un copil, până când ating stabilitate din punct de vedere al venitului lunar şi al asigurării unor condiţii propice creşterii unui copil. Regiunea Vidin din Bulgaria a înregistrat cel mai mare spor negativ al populaţiei, cu o scădere de -16 persoane la 1000 de locuitori. România s-a aflat şi ea pe lista ţărilor cu regiuni care au înregistrat spor natural negativ format din două cifre, alături de Portugalia, Lituania, Croaţia şi Grecia.

Speranţa de viaţă, ultimul factor de pe această listă, reprezintă poate factorul care delimitează în modul cel mai omogen Europa de Est, în comparaţie cu restul continentului. Suprapunerea datelor statistice Eurostat pe harta regiunilor NUTS 2 delimitează în mod clar axa ponto-baltică, cu România, Polonia, Ungaria, Bulgaria înregistrând aproape exlusiv pentru fiecare regiune o speranţă de viaţă de sub 78 de ani, în contrast cu Europa de Vest şi Europa de Sud, care înregistrează constant valori de peste 81 de ani şi chiar peste 83 de ani. Un context mai profund al acestei situaţii este dezvăluit în capitolul dedicat sănătăţii în spaţiul comunitar, din acelaşi raport, în cadrul căreia aflăm că unele regiuni din România înregistrează cele mai mari rate de mortalitate pentru boli de inimă, în timp ce Ungaria şi Polonia înregistrează rate mari în cazul cancerului asociat sistemului respirator.

În ceea ce priveşte impactul obiceiurilor de consum în rândul populaţiei, observăm, de asemenea, un curent îngrijorător în rândul ţărilor est-europene. Astfel, ţările din Europa de Est domină topul primelor 10 ţări din punct de vedere al numărului de persoane de peste 15 ani care fumează zilnic, cu Bulgaria înregistrând un procent de 30% în mediul urban, Ungaria 20% şi Letonia aproape 30%. În ceea ce priveşte consumul de alcool, un alt factor determinant pentru speranţa de viaţă, Europa de Est, în mod surprinzător, stă mult mai bine, topul primelor 10 ţări din punct de vedere al procentului din populaţie care consumă alcool cel puţin o dată pe săptămână fiind dominat de Europa de Vest, cu Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Luxemburg şi Germania pe primele 5 locuri.

Deşi pentru România, din punct de vedere al speranţei de viaţă, există şi câteva motive de optimism, aflându-se în Europa de Est pe ultimul loc din punct de vedere al procentului din populaţie de peste 15 ani care fumează zilnic şi înregistrând printre cele mai mari creşteri procentuale (de peste 30%) a numărului de medici la 100.000 de locuitori în perioada 2004-2014, alături de Norvegia şi Portugalia, din punct de vedere sistemic, arhitectura de sănătate din România, în mod similar cu alte sisteme din  Europa de  Est, suferă de pe urma emigraţiei celor mai buni absolvenţi în Europa de Vest, precum şi de pe urma managementului medical incompetent înregistrat în trecutul comunist, urmat de o tranziţie dificilă spre un model capitalist. Această tranziţie dificilă şi corupţia asociată cu gestionarea sistemului de sănătate este poate cel mai bine reprezentată de numărul de decese care ar fi putut fi evitate, conform unui raport pentru 2017 al Comisiei Europene, cu privire la starea sistemului de sănătate din România. Astfel, ne plasăm pe ultimul loc în acest clasament pentru femei, cu 239.5 de decese la 100.000 de locuitori, şi pe antepenultimul loc la bărbaţi, cu 415 decese la 100.000 de locuitori. În ambele topuri, ţările din Europa de Est sunt cele mai puţin eficiente în prevenirea deceselor.

Coroboraţi, aceşti trei factori ne conduc încet, aproape imperceptibil, spre o dramă naţională. Exodul economic a milioane de români dezrădăcinează o generaţie, în timp ce piaţa muncii din România sărăceşte şi economia naţională devine mai puţin performantă pe termen lung. Sistemul de sănătate naţional, instrumentul prin care ar trebui să fie pusă în aplicare strategia naţională a României vis-a-vis de sănătatea populaţiei, este deficitar şi măcinat de decade de corupţie şi gestionat defectuos, fie din incompetenţă, fie în mod deliberat, pentru a absorbi ilegal sumele alocate din bugetul statului de către companii care nu făcut decât să adâncească această criză pentru România, cazul Hexi Pharma fiind unul mai mult decât elocvent. Corupţia sistemică, în acest caz, chiar a ucis.

În România anului 2100, se preconizează o speranţă de viaţă de peste 85 de ani, peste media est-europeană şi sub media europeană. În acelaşi an, varianta pesimistă spune că vor fi sub 8 milioane de români, în timp ce varianta optimistă spune că vom fi în jur de 19 milioane de români.

Din păcate, cel mai probabil, acest curent este ireversibil pentru viitorul pe termen scurt şi mediu al României şi al regiunii. În acest moment, singurul scenariu fezabil pentru actorii din Europa de Est este limitarea pagubelor. În acelaşi timp, este mult prea târziu pentru ca strategii la nivel naţional, chiar dacă sunt eficiente şi corect aplicate, să redreseze situaţia, fără o colaborare regională.  Natura interconectată a pieţei comune şi destinul  istoric comun al tuturor ţărilor est-europene impun o minimă coordonare regională. Un punct de vedere comun al Europei de Est cu privire la modelul economic al salariilor mici faţă de Europa de Vest ar avea mai multă greutate, în timp ce armonizarea unor politici sociale în ceea ce priveşte încurajarea tinerilor de a face copii, precum şi împărtăşirea unor bune practici cu privire la sistemele de sănătate publică ar reprezenta câţiva primi paşi facili spre evitarea unei morţi lente a acestei părţi a continentului.

România anului 2100, cu aproape de două secole de modernitate în spate, rămâne un tablou în curs de realizare. Profilul de ţară realizat în raportul menţionat în începutul acestui articol trage nişte tuşe groase. În România anului 2100, se preconizează o speranţă de viaţă de peste 85 de ani, peste media est-europeană şi sub media europeană. În acelaşi an, varianta pesimistă spune că vor fi sub 8 milioane de români, în timp ce varianta optimistă spune că vom fi în jur de 19 milioane de români. O diferenţă mare, care depinde mult de acţiunile pe care le luăm acum. Identitatea, creativitatea, cultura şi impactul unei regiuni nu sunt în mod inextricabil legate de populaţie dar aceasta din urmă contează enorm. Cifrele expuse în aceste rapoarte nu pot să descrie drama pe care Europa de Est o trăieşte. Figura desenată a acestei drame regională este compusă din drama individuală a fiecărui copil lăsat în urmă de părinţii săi plecaţi în căutarea unui trai mai bun, în morţile care ar fi putut fi prevenite în spitalele României sau în deciziile pe care cuplurile sunt forţate uneori să le ia cu privire la întemeierea unei familii.