Ce s-a ales de statele iugoslave după 30 de ani de la destrămarea fostei Republici Federale. Supravieţuitor al masacrului de la Srebreniţa: „Nu vor înceta niciodată să ne urască”

Ce s-a ales de statele iugoslave după 30 de ani de la destrămarea fostei Republici Federale. Supravieţuitor al masacrului de la Srebreniţa: „Nu vor înceta niciodată să ne urască”

Belgrad FOTO SHUTTERSTOCK

La 30 de ani de la destrămarea statului mutietnic socialist Iugoslavia,  ţările desprinse din el sunt traversate de contradicţii - fie prinse la jumătatea drumului spre UE, fie, în cazul celor deja în blocul comunitar, atrase de tendinţe naţionaliste.

Preşedintele sârb Aleksandr Vucici este o figură contradictorie - după ce a trecut printr-o transformare politică profundă de la agitator naţionalist temut la aliat al Partidului Popular European şi o ancoră de stabilitate în Balcanii de Vest - a început să guverneze într-o manieră tot mai autoritaristă o ţară europeană pe cât de importantă pe atât de neglijată, scrie Der Spiegel.
 
Vucici a promis că învăţă germană până la terminarea mandatului de cancelar al Angelei Merkel şi o face în avion între angajamente. De sus se vede autostrada ce se intinde pe 1.188 de kilometri de la graniţa Austriei până în Grecia numită de fondatorul Iugoslaviei şi liderul comunist Josip Broz Tito. „Autostrada Frăţiei şi Unităţii”.
 
„Iugoslavia a fost una din cele mai frumoase ţări din Europa”, spune actualul preşedinte sârb fără pasiune în voce, explicând că „sârbii erau nemulţumiţi de situaţia compatrioţilor din republicile vecine” în timp ce croaţii şi slovenii aveau şi ei motivele lor de supărare.
 
La 30 de ani de la războaiele sângeroase soldate cu 130.000 de morţi, două state desprinse din Iugoslavia nealiniată sunt membre UE şi alte patru speră să fie acceptate în blocul comunitar, cu puţine şanse în prezent. Provincia Kosovo este un caz special pentru că un număr de ţări din UE nu îi recunosc independenţa.
 
Soarta republicilor şi provinciilor din fostul stat socialist federativ poate fi un indicator al lecţiilor învăţate de Europa din istorie şi poate spune multe despre principalul proiect al păcii care este UE şi care pare fi oprit la jumătatea drumului, scrie Der Spiegel.
 

 Slovenia

Lojze Peterle, premierul care a condus ţara spre independenţă în 1991, un politician creştin-democrat şi europarlamentar care cânta „Oda Bucuriei” a lui Beethoven la Bruxelles, mărturisea jurnaliştilor Der Spiegel, acum 30 de ani, dorinţa lui de a pune Slovenia pe drumul spre UE.
 
Într-o înregistrare din acea perioadă apare alături de Janez Janša - ministrul apărării atunci iar acum premierul Sloveniei - urmărind înaintarea tancurilor armatei iugoslave. Acesta din urmă, prim-ministru de trei ori, a fost poreclit „Mareşalul Tito 2” din cauza tiradelor contra disidenţilor pe Twitter aducând cu stilul fostului dictator Josip Broz Tito.
 
Cu o populaţie de doar 2 milioane de locuitori şi un student model până în 1991, când producea un sfert din exporturile Iugoslaviei,  ţara relativ omogenă din punct de etnic, a scăpat relativ neatinsă din Războiul de Zece Zile. Întinsă între Alpi, coastele Mării Adriatice şi câmpiile Ungariei, s-a alăturat UE în 2004 , zonei euro în 2007, iar de la 1 iulie a preluat preşedinţia rotativă a CE pentru a doua oară.
 
„În opinia mea, este o ruşine că unui asemenea fanatic şi rasist i se dă voie să-şi asume preşedinţia UE”, spune Boris A. Novak, vicepreşedintele PEN International, o asociaţie care luptă pentru libertatea scriitorilor.
 
Janša este un premier cu două feţe - un înfocat comunist în tinereţe, a devenit ulterior opozant al regimului şi apoi a început să se comporte ca un populist de dreapta - de altfel, el întrupează o ţară plină de contradicţii, notează Der Spiegel. Vechile tabere opuse de partizani şi fascişti, comunişti şi clerici sunt active şi azi. Ţintele lui Janša sunt vechile structuri de putere de stânga, în timp ce el însuşi duce ţara spre autocraţie, potrivit opoziţiei.
 
Capitala Sloveniei Ljubljana FOTO SHUTTERSTOCK
 
Totuşi Slovenia e o ţară care a depăşit lin pandemia şi crizele anterioare - are o rată scăzută a şomajului iar venitul pe cap de locuitor este peste cel al republicii Cehe şi Portugaliei. Slovenia ar fi o poveste de succes dacă nu ar fi campania anti-UE dusă de premierul său, presiunile crescânde asupra societăţii civile şi presei libere sau opoziţia puternic divizată.
 
Fermierii din estul sărac, unde trăiesc etnici maghiari, îl laudă pe premier pentru subvenţiile pentru tractoare furnizate de Ungaria. De asemenea, mulţi sloveni din nord-vest, de pildă din oraşul turistic Bled, mai ales cei vârstnici, simt în continuare nevoia unui lider cu mână forte.
 
Janez Fajfar, primarul oraşului Bled şi fostul manager al vilei luxoase a lui Tito, spune că a apucat vremuri în care „lucrurile se îmbunătăţeau pentru noi, iugoslavii,  an după an” şi era previzibil că nu putea fi la fel după „Stari, bătrânul Tito”. Cu toate astea, Slovenia a reuşit să fie câştigătoare, fiind ferită de „carnajul care a avut loc în Croaţia şi Bosnia”, iar acum „ facem parte din Europa”.
 

Croaţia

Pe partea croată a graniţei din Obrežje, unde de la criza refugiaţilor s-a ridicat un gard cu sârmă ghimpată, există o placă memorială care-i aminteşte pe partizanii ucişi în tabăra de concentrare de la Jasenovac, supranumită „Auschwitz al Balcanilor”. Este una din faţetele neglijate ale istoriei recente a Croaţiei. Fasciştii Ustaşa au ucis circa 100.000 de oameni în majoritate sârbi, evrei şi romi în statul lor satelit tolerat de Hitler. Atrocităţile comise la Jasenovac au fost versiunea balcanică a freneziei exterminării din acele timpuri  - acele orori au fost unele din determinantele războaielor din anii 1990, spune istoricul Ivo Goldstein.
 
Croaţia a început să se ducă în jos odată cu intrarea în UE, în 2013, e de părere istoricul.
„S-a pornit o revoluţie conservatoare - revizioniştii sunt în ascensiune şi până şi tinerii devin naţionalişti şi rigizi mintal”, spune el adăugând că în tabăra conservatoare prinde teren convingerea că fascismul croat şi comunismul iugoslav constituiau un soi de echilibru al terorii.
 
În referendumul din 2012, doar 29% dintre croaţi au votat în favoarea accederii la UE - scepticismul a fost de ambele părţi.
 
„Speranţa că va curge lapte şi miere imediat după acceptarea în familia europeană s-a risipit. Sentimentele anti-UE sunt în creştere, mai ales în tabăra de dreapta laolaltă cu şovinismul şi mândria naţionalistă - ţineţi cont că, cu excepţia epocii Ustaşe, croaţii nu au avut propriul stat”, spune un politician vestic din Zagreb.
 
Dubrovnik Croaţia FOTO SHUTTERSTOCK
 
O serie de crize -economică, a refugiaţilor, a pandemiei de COVID-19 - au exacerbat problemele ţării. Deşi are plaje de vis la Marea Adriatică, Croaţia are vaste suprafeţe aproape nepopulate precum Slavonia (est) sau Baranja şi ruine industriale lângă Zagreb. Nici politic statisticile nu sunt mai bune - în mandatul premierului Andrej Plenković din partidul conservator nouă miniştri au plecat din cauza acuzaţiilor de corupţie. PIB-ul ţării a scăzut cu nouă procente anul trecut şi ţara se confruntă cu emigraţie masivă.
 
„UE subestimează pericolul ridicat de forţele antidemocratice în creştere din Croaţia, la fel cum sunt şi în Ungaria, Polonia sau Slovenia”, spune activista pentru drepturile omului Vesna Teršelič, care a primit premiul Nobel alternativ. „Croaţia încă nu s-a aplecat serios asupra trecutului său - nici asupra evenimentelor din cel de-Al Doilea Război Mondial, nici asupra războaielor din Croaţia sau Bosnia ”.
În august 2020, preşedintele populist de stânga Zoran Milanović i-a dat o distincţie unui fost general acuzat de crime de război în Bosnia.
 
Martorii a ceea ce au avut de suferit croaţii, pe o parte, şi a ceea ce au înfăptuit, pe de alta, în propria ţară şi în Herţegovina vecină în anii 1990 - pe câmpurile de luptă din Krajina,  Vukovar sau Mostar - tind să creadă că cel mai tânăr stat membru UE nu are pe agendă relaţii de vecinătate paşnică, scrie publicaţia germană.
 
Dezintegrarea Iugoslaviei a lăsat în urmă nu doar morţi şi strămutări, ci a provocat „ravagii politice, economice şi sociale” în Croaţia şi ţările vecine, care par fără sfârşit, scrie istoricul Goldstein.
 

Bosnia

Se află încă în anticamera UE în ciuda promisiunii din 2003 că „viitorul statelor balcanice stă în Uniunea Europeană” - în afară de Slovenia şi Croaţia, celelalte state desprinse din Iugoslavia mai au de aşteptat, în special Bosnia şi Herţegovina.
 
Asta înseamnă că nu are acces la fonduri europene de reconstrucţie - în plus, ideea ca statele balcanice din afara UE să participe la Fondul de Coeziune fără drept de vot nu s-a bucurat de prea multă susţinere.
 
UE este preocupată de sine în acest moment - doar că blocarea procesului de lărgire alimentează emigrarea populaţiei educate şi atracţia propagandei populiste la cei rămaşi în ţară - o stare de fapt cu potenţial exploziv aproape de UE.
 

Podul Vechi din Mostar Bosnia şi Herţegovina FOTO SHUTTERSTOCK

Republica Srpska

Cei care vor să intre în Bosnia şi Herţegovina din Croaţia ajung în Republica Srpska, pe jumătate populată de etnici sârbi. De la Acordul de pace de la Dayton (1995) Bosnia este o republică suprabirocratizată în care foştii inamici - sârbi, croaţi şi bosniaci musulmani- se duşmănesc în continuare . După un război de trei ani de independenţă început în 1992, 100.000 de locuitori ai Bosniei au murit şi milioane au fost strămutaţi. Amintirea masacrului din anii 1990 cântăreşte încă greu asupra unor oraşe precum Prijedor unde primii criminali de război sârbi întorşi după ce au fost judecaţi la Haga au redevenit clienţi obişnuiţi ai cafenelelor locale.
 

Un supravieţuitor

Mevludin Orić este supravieţuitor al Masacrului de la Srebreniţa din iulie 1995 - atunci miliţiile sârbe au ucis cel puţin 8.000 de băieţi şi bărbaţi musulmani.
 
Orić s-a prefăcut mort când a avut loc masacrul de lângă Orahovac şi a stat ascuns printre cadavre până la lăsarea nopţii, când a reuşit să fugă. 26 de ani mai târziu, trăieşte lângă Sarajevo. Pe braţ are un tatuaj cu emblema diviziei 28 a armatei bosniace, primul grup din marşul morţii în afara Srebeniţa. Orić ,care locuieşte într-un sat odată populat de sârbi, şi-a pierdut tatăl, un frate, trei cumnaţi şi un nepot.
 
„Îmi doresc ca cei patru copii ai mei să aibă interacţiuni paşnice cu sârbii, dar le spun: Nu uitaţi, nu vor înceta să ne urască”.
 
„Eşti eroul Republicii Srpska”, scria pe bannere agăţate în estul Bosniei după ce Ratko Mladić, şeful armatei bosniace sârbe, a fost găsit vinovat de genocid de tribunalul de la Haga, pe 8 iunie.
Diviziunile sunt nesfârşite în ţară. Ce se va alege de Sarajevo, numit Ierusalimul Balcanilor, locul asasinatului care a pornit Primul Război Mondial şi ţinta asediului de 1.425 de zile din partea trupelor sârbe în 1992?
 
Haris Silajdžić, un musulman cosmopolit în vârstă de 75 de ani, ia prima masă după postul Ramadanului în Hotelul Europa, nu departe de locul unde a fost asasinat prinţul moştenitor Franz Ferdinand. Fluent în engleză şi arabă, a fost un oficial al administraţiei prezidenţiale şi era premier la vremea asediului.
 
Reporterii Der Spiegel l-au întâlnit prima dată în noiembrie 1993 la palatul prezidenţial pe când afară explodau grenade şi se auzeau focuri de armă. Era furios şi aproape îngheţat .
 
„Supravieţuirea noastră depinde prea puţin de noi, bosniacii. Civilizaţia noastră s-a prăbuşit”.
Azi Silajdžić spune că îi este imposibil să descrie „acel amestec de primitivism şi fascism” care s-a revărsat în ţară în anii 1990. Este neclintit în credinţa lui că violenţele din Bosnia multietnică şi liberală au fost provocate din afară.
 
„Ţara asta este întruchiparea a ceea ce Europa aspiră să fie: pluralistă. Însă acea moştenire este în pericol iar noi avem menirea de o salva”.
 

Trebinje, Bosnia şi Herţegovina Foto Shutterstock

O ură nemărginită

Totuşi această ţară fragilă are neajunsul de a nu putea recunoaşte rolul pe care l-a avut şi pe care continuă să-l aibă în acest eşec. Influentul lider de partid din partea populaţiei croate forţează ruperea alianţei cu bosniacii musulmani dorind o apropiere de Zagreb, pământul-mamă croat. În acelaşi timp, Milorad Dodik, membru al preşedinţiei tripartite, cel care de ani de zile conduce Republika Srpska cu o mână de fier, vrea disoluţia statului.
 
„Criza politică nu se va stinge decât odată cu dispariţia Bosniei”.
 
În romanul său „Femeile din Sarajevo”, laureatul Nobel Ivo Andrić a scris că adepţii celor trei mari confesiuni se urăsc de când se nasc şi până mor „orbeşte şi nemărginit”. Mărturie recentă este războiul din 1990 şi masacrul de pe Podul Mehmed Paša Sokolović din oraşul Višegrad (estul Republicii Srpska) - sute de rămăşiţe ale musulmanilor -  inclusiv ale imanului moscheei imperiale - au fost găsite în 2010 pe cursul râului.
 
„Ai grijă să nu înghiţi apă din râu”, comenta viitorul laureat Nobel, poetul austriac Peter Handke venit să se scalde în Drina în 1996, cu referire la faptul că aceste atrocităţi nu ar fi avut loc. Scriitorul nu a avut ocazia să afle, între altele, de hotelul Vilina Vlas unde oaspeţii ascultă muzică iugoslavă pe terasă. Aici, potrivit unei cercetări ONU, au fost violate sute de femei, iar unele omorâte. Azi hotelul aparţine Republicii Srpska şi acceptă vouchere în valoare de 50 de euro emise de conducerea ţării în scopul promovării turismului.

 

Serbia

Călătoria duce, la est de Drina, în Serbia, ţara condusă cu mână de fier de Aleksandr Vucici- preşedintele Serbiei (din 2017) s-a înscris în tinereţe în partidul Radical Sârb (extremă dreapta) al agitatorului Vojslav Šešelj - vicepremier al ţării între 1998 şi 2000, a fost judecat pentru crime împotriva umanităţii de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie într-un proces început în 2007. A petrecut 11 ani în detenţie şi a fost declarat vinovat pentru rolul său în deportarea croaţilor din Hrtkovci.
Vucici a fost ministrul informaţiilor în timpul preşedinţiei lui Slobodan Miloşevici iar în 2007 promitea că va exista mereu un refugiu sigur în Serbia pentru criminali de război precum Ratko Mladici.
 
„Noi sârbii ne-am învăţat lecţiile din cei zeci de mii de morţi din războaiele purtate şi o economie spulberată de bombele NATO. Ultimii cinci ani au fost buni, reformele noastre au avut succes - pensiile au fost reduse şi am adoptat noi legi ale muncii. Avem 72.000 de angajaţi la companiile germane şi de două ori mai multe investiţii străine directe decât Croaţia”.
 
Un raport de evaluare a Freedom House, un ONG pentru drepturile omului, a arătat, însă, că sub conducerea lui Vucici Serbia a trecut de la democraţie la un regim hibrid, cu tot mai multe instituţii ale statului confiscate şi infiltrate de corupţie.
 
„Vucici are două feţe. Când joacă rolul unui slujitor supus faţă de partenerii străini, când e un turbat care îşi foloseşte adversarii politici ca saci de box”, spune politicianul din opoziţie Marinika Tepić.
Pentru jurnalişti „situaţia e mai rea decât în vremea lui Slobodan Miloşevici, nimeni nu se mai încumetă să vorbească liber. Vucici este un narcisist răutăcios”, spune Milorad Ivanovic, redactorul-şef al Balkan Investigative Reporting Network (BIRN), un site respectat (o reţea de ONG-uri care luptă pentru libertatea discursului- n.red).
 
Preşedintelui sârb - care ia practic toate deciziile - îi place să se prezinte ca un pilon de susţinere a structurilor politice din regiunea balcanică. Cele şase republici - cinci ţări foste iugoslave plus Albania - au împrejur state membre UE şi caută să-şi găsească un loc în blocurile de putere. Pe de altă parte, poziţia diminuată a UE în această regiune din centrul Europei încurajează progresele unor investitori chinezi, turci, ruşi şi arabi, care profită de situaţie. Documente anonime ce circulă la Bruxelles privind posibile modificări ale graniţelor în Balcani sunt „extrem de periculoase şi pot provoca un război”, avertizează Miroslav Lajcak, delegatul special al UE pentru dialogul dintre Serbia şi Kosovo.
 
„Sunt îngrijoraţi la Bruxelles în privinţa contactelor noastre cu China, dar noi suntem încă pe drumul spre UE”, spune preşedintele sârb fără i se ghici vreo emoţie. Vucici spune asta în timp ce laudă „prietenia de oţel”cu China, ia împrumuturi de miliarde de la Beijing şi se mândreşte cu conexiunea cu fratele său ortodox, Rusia.
 
Deşi Serbia are o graniţă cu UE şi are acces la piaţa sa de consumatori, nu aplică standardele stricte ale Bruxellesului în privinţa investitorilor în condiţiile în care are proiecte de infrastructură majoră care se construiesc  cu bani împrumutaţi din China. 
 
Subotiţa, Voivodina, Serbia FOTO SHUTTERSTOCK
 
Sunt indicii că liderul sârb ar fi dispus să sacrifice Kosovo, mărul discordiei - pentru un schimb teritorial sau un termen pentru ascensiunea Serbiei la UE- dar nu o va recunoaşte. 
 
„Nu pot discuta despre asta. Pot spune doar că nu avem nevoie de noi războaie”, insistă el.
Nimeni nu îndrăzneşte să pomenească despre modificarea graniţelor - în zonele populate de etnici albanezi, teama e palpabilă.
 
„Au fost deja tentative de a resucita armata rebelilor”, spune Shqiprim Arifi, primarul longeviv al bastionului albanez din Presevo, aflat pe teritoriu sârb. 
 
„O Albanie mare va putea exista doar în cadrul UE”, spune el, care este favoarea separării comunităţilor albaneze de Serbia şi unirea lor cu Kosovo.
 
Steagul albanez cu un vultur negru cu două capete pe un fundal roşu flutură încă în teritorii ale fostei Iugoslavii - din Serbia, Macedonia de Nord şi Kosovo - ca un testament al aspiraţiei profunde a albanezilor risipiţi prin lume de a-şi forma propriul stat.


Priştina, Kosovo FOTO SHUTTERSTOCK
 
Două gherete se află într-o pădure de foioase la câţiva kilometri de Presevo - la una un sârb verifică paşapoarte, deşi din perspectiva Serbiei aici nu este o graniţă, la cealaltă, din spatele ei, o albaneză controlează documentele de intrare în Kosovo. Declaraţia unilaterală de secesiune a provinciei în 2008 a primit un sprijin masiv din partea SUA şi altor părţi din UE, fiind o reacţie la opresiunea de lungă durată a populaţiei albaneze.
 
De la sfârşitul războiului din Kosovo, în 1999, cei circa 100.000 de sârbi rămaşi în regiune au locuit în mare parte izolaţi de sârbi - un exemplu fiind oraşul Mitroviţa, unde populaţiile sunt despărţite de râul Ibar. 
 
În partea sârbă din nordul oraşului s-au infiltrat elemente radicale, spune jurnalista Tatjana Lazarevici deplângând „veşti tulburătoare din ambele părţi ale râului, naraţiuni naţionaliste extreme”, mai ales de la preluarea puterii în Priştina de premierul Albin Kurti şi preşedintele Vjosa Osmani.
 
Osmani, 39 de ani, de profesie avocat, are altă perspectivă. Cuvintele sale nu lasă loc de dubiu: „Serbia nu s-a preocupat de crimele comise de regimul Miloşevici. Folosesc deliberat termenul ‘genocid’ pentru ce s-a petrecut în Kosovo, pentru că el denotă intenţia unei ţări de a şterge o naţiune de pe faţa pământului”.
 
Ea l-a citat pe fostul cancelar german Willy Brandt (1969 - 1974) care a vizitat Ghetoul Varşoviei după război. 
 
„Brandt spunea odată că s-ar cuveni să îngenunchezi când rămâi fără cuvinte. Să se pună în genunchi - asta aşteptăm de la Serbia”.
 
Liniile de diviziune internă se adâncesc chiar şi în Macedonia de Nord , la capătul sudic al fostei Iugoslavii, unde de la sfârşitul războiului, în 2002, majoritatea slavă a trăit izolată de albanezi, care constituie un sfert din populaţia ţării. Este valabil şi în capitala Skopje, unde fiecare s-a stabilit în partea sa de oraş.
 
Skopje, Macedonia de Nord FOTO SHUTTERSTOCK
 
În satele montane de la graniţa cu Kosovo, unde în timpul războiului şi-au creat poziţii rebelii din armata populară a Kosovo, albanezii preferă să nu vorbească despre asta.
 
 Ali Ahmeti, odată un rebel luptând în secret, este liderul celui mai influent partid albanez, este acum împăcat şi încrezător - vorbeşte despre speranţa la o ofertă din partea UE şi de datoria  grupurilor etnice de a se reconcilia şi a trăi în pace.
 
„Încă de când eram liderul studenţilor la protestele din 1981, la un an după moartea lui Tito” am prezis că sfârşitul Iugoslaviei  va fi tranşat de tancurile propriei armate şi chiar „asta s-a întâmplat în războaiele care au urmat”.
 
După 30 de ani, la poalele munţilor Šar Planina unde trăieşte Ahmeti, aproape nimic nu mai aminteşte de Iugoslavia - utopia socialistă a frăţiei şi fraternităţii - cu singura excepţie a celui mai înalt pisc care şi azi se numeşte Titov Vrv (Vârful lui Tito).              
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările