Ameninţarea: „armele siriene“ pe care Putin le întoarce împotriva Occidentului

Foto AFP

Nu este vorba, cel puţin nu neapărat şi în orice caz nu exclusiv, despre limitarea opţiunilor la formulele clasice, convenţionale, învăţate de generalii noştri în şcolile europene şi, mai nou, la cursurile pe repede înainte organizate de americani pentru noii lor aliaţi sârguincioşi.

E vorba despre un nou tip de război care include lecţiile din conflictele cu totul neconvenţionale purtate în spaţiul Orientului Apropiat, cu arme din ce în ce mai specifice unei confruntări care amestecă trupe convenţionale cu miliţii locale, cu trupe de mercenari pe model clasic "wild geese" sau contractori trimişi de companii specializate tip "Blackwater" sau "Wagner". Sau cu "luptătorii străini", în scenarii cu obiective dezvoltate din cărţile despre gherila urbană sau în mediu rural, amestecând şi unificând lista de ţinte, indiferent de natura lor militară sau civilă. Asta am văzut în Siria, asta a fost Afganistanul, asta a fost în multitudinea de conflicte mici dar cu un înalt grad al ororii desfăşurate brusc în atâtea state din Africa Neagră sau din Maghreb, pentru a nu pomeni decât de cele care, într-un fel sau altul, aproape de noi, au avut consecinţe directe asupra Europei.

Echipa de strategi militari şi experţi în securitate europeană de la Kremlin a elaborat un plan foarte amplu prin care urmăreşte destabilizarea infrastructurilor critice ale societăţii europene, atacând punctele identificate ca vulnerabilităţi importante şi niciodată rezolvate, în principal datorită disensiunilor între liderii europeni, mereu în balans între tentaţia înspre o Europă mai puternică şi realmente comună şi ideile suveraniste şi centrifuge ale izolării în spaţiile naţionale, închizându-le "influenţelor străine".

Acesta este contextul în care Putin a declanşat, în afara "operaţiunii speciale" pe care a ordonat-o împotriva Ucrainei, în fapt o invazie la scară mare vizând schimbarea esenţei statului şi realinierea sa în orbita Moscovei, alte câteva linii ofensive. Care, din punctul meu de vedere, pot avea consecinţe imediate cel puţin la fel de grave şi distrugătoare ca atacurile militare. Şi toate sunt dezvoltări ale scenariului major din Siria.

Prima linie ofensivă, enormă, fără precedent în spaţiul european după cel de-al Doilea Război Mondial, este deschiderea unei uriaşe crize a refugiaţilor. Gândiţi-vă doar că întreaga precedentă criză a refugiaţilor cu care s-a confruntat Europa a constat în sosirea pe continentul nostru a aproximativ un milion şi jumătate de refugiaţi veniţi pe cele două principale linii, Ruta Balcanică şi Ruta Mediterana. Cu blocarea în Turcia, pe banii UE, a unui număr de 3-4 milioane de refugiaţi. Acum, doar în zece zile de război în Ucraina, de acolo au plecat aproximativ acelaşi număr de refugiaţi, iar fluxul de-abia este la un început, estimarea fiind că vom putea vorbi de un număr de 5-7 , refugiaţi pe care Europa va trebui să-i absoarbă, legalizându-le prezenţa şi facilitând la maximul tranzitul umanitar. Sigur că o face, acum animată de un elan de solidaritate fără precedent, dat rezervele de compasiune - aşa cum s-a mai întâmplat în decursul istoriei recente - îşi au limitele lor şi chiar, în anumite condiţii, se pot epuiza. După cât timp?

Întrebare complicată, mai ales dacă se adevereşte previziunea insistent repetată de unii lideri europeni cum că e vorba despre un conflict de durată sau că se pot împlini temerile Secretarului General al NATO care aprecia că "ameninţarea unui conflict generalizat este reală". Caz în care inundarea cu refugiaţi a Europei este prima dimensiunile a strategiei Kremlinului, bine informat de Erdogan de starea de perpetuă criză nerezolvată pe această temă, obsesie continuă a liderilor europeni. Această linie ofensivă rusă este activă şi în extensie continuă.

A doua linie ofensivă este introducerea în ecuaţia războiului în zonă europeană a dimensiunii - demult uitată - a folosirii resurselor umane din Europa pentru formarea de unităţi de "luptători străini" care să lupte acum în Ucraina, provenind cam din aceleaşi baze naţionale de pe care s-a plecat nu demult pe liniile de front din Siria. În plus, cum s-a întâmplat în Siria, încep să apară unităţi formate din luptători proveniţi din zone cu tradiţie recunoscută în livrarea la comandă a unor asemenea detaşamente, vezi cecenii sosiţi în Ucraina, miliţii naţionale omogene şi cu mare experienţă de luptă non-convenţională, regăsite de altfel cam în toate zonele active de conflict din Orientul Apropiat. Şansele unei "internaţionalizări în subteran" a conflictului sunt foarte mari, în perspectivă cu consecinţe similare cu cele din Siria. Mărind, în acelaşi timp, probabilitatea producerii unor crime de război, mai corect spus a amplificării celor de care sunt acuzate acum trupele ruse.

A treia linie ofensivă, aşteptată dar totuşi cu implicaţii încă foarte greu de prevăzut, este introducerea în ecuaţia conflictului a dimensiunii religioase. Sunt aruncate în luptă seturi de argumente tehnice în bisericoase, de fapt răspuns direct la o comandă politică superioară şi imposibil de refuzat dacă cineva vrea să mai primească bani de la buget: justificând în numele iubirii de Cristos şi binecuvântând în numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, poziţia diverşilor antagonici apărători ai credinţei, fiecare pe partea sa de front, trimişi să-şi ucidă mai cu convingere creştină fraţii ortodocşi. Dacă vorbim doar despre luptătorii din spaţiul creştin ucrainian, avem o multitudine de linii ofensive în perspectivă: ortodocşii subordonaţi Patriarhatului ecumenic de la Constantinopol, ortodocşii afiliaţi Bisericii Ruse, apoi greco-catolicii şi catolicii Vaticanului, protestanţii şi, în plus, puzderia de evanghelişti, adventişti, Martori ai lui Iehova, etc. Tot atâtea grupuri care, cu voia şi mai ales fără voia lor, au ajuns să fie deja integrate fronturilor convenţionale.

A patra linie ofensivă, de data asta cu totul şi cu totul nouă, evident neîncercată în Siria, constă în exploatarea profesionistă a uneia dintre cele mai mari spaime ale europenilor, cea născută după accidentul de la centrala nucleară de la Cernobîl. În acest moment, ruşii au introdus în istoria campaniilor militare, o noutate absolută şi extrem de primejdioasă: şi-au propus cucerirea armată a unui teritoriu pe care se află centrale nuclearo-electrice funcţionale (acolo sunt primele două ca mărime din Europa) plus un număr impresionant de depozite cu deşeuri radioactive (numai cel principal de la Cernobîl, plin, are o capacitate de 200 t). Nu este nevoie neapărat de folosirea armelor nucleare pentru a produce un dezastru, sugerează unele surse militare. Ajunge o explozie la o centrală, una singură, pentru ca Europa să intre din nou în scenariul Cernobîl şi care să afecteze generaţii.

Adăugaţi la asta ameninţarea rusească, deja pusă în practică, de a reduce aproape de zero sau de a închide total fluxul de aprovizionare cu gaze pentru Europa şi putem contempla dimensiunea non-militară a ofensivei Kremlinului.

Întrebarea esenţială, la care voi încerca să răspund mâine, este dacă Occidentul a pregătit un răspuns credibil. Cred că da, este cel mai amplu de acest fel de după cel de-al Doilea Război Mondial, este pe termen lug şi implică întreaga comunitate a statelor responsabile. Şi există şanse majore pentru redefinirea echilibrelor politice pe termen scurt, mediu şi lung.