Ochii oblici care nu se văd se uită

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Către sfârşitul anilor 60, bunicul meu, singurul analist şi comentator politic pe care îl cunoşteam la acel moment, îmi explica de ce nu pot face ruşii cu noi ceea ce ar dori: „sunt unii, cu ochii oblici, dincolo de ei, care le spun să nu se lege de români”.

Vorbeam de obicei seara, când se întorcea de la o zi lungă de coasă pentru „colectivă”, înainte de a-şi prepara, în farmacia din beci, litra de ţuică şi miere cu care amorţea lipsa de orizont a unui trai la marginea lumii.

Fost împărat în stepele calmuce, sergent de manutanţă în timpul războiului, pentru mine era un Marcus Aurelius (deşi, la acel moment, acesta era încă îngropat în cărţi încă nedesfăcute), întors la pământ, să pună porumb şi să cosească, înţelept şi vizionar.

A fost adevărat până la un punct.

Pentru că sperietoarea anti-Ivan a funcţionat încă vreo câteva decenii, până când ni s-au întâmplat şi nouă, şi lumii din jur, lucruri neaşteptate, pozitive în general, adică de bine, vreau să spun.

Ivan s-a mai retras ceva - ceva, am descoperit că lumea nu se opreşte la râul Tisa, că există viaţă şi după leşinul utopiilor, deşi acestea continuă să funcţioneze undeva departe, în est, la aceeaşi prieteni îndepărtaţi, cu ochii oblici.

Despre care, un timp nu prea am mai auzit, nici de bine, nici de rău, de fapt s-a vorbit destul de mult că acolo, în est, se continuă utopia la care şi Ivan a renunţat, dar a fost aşa ca o poveste care nu ne afectează, nu ne implică, iar analiştii şi comentatorii politici de rit nou chiar au explicat că e de bine, adică pozitiv, lumea se dezvoltă, există încă o forţă, da, e China, cea renăscută, cea care se modernizează, cea care se deschide, cea care contribuie la aceasta.

Şi aceasta a fost adevărat până la un punct.

De la un timp, iarăşi s-a schimbat calimera. Adică prietenia, pentru că, da, într-un anumit an de după începerea mandatului preşedintelui Trump, undeva prin 2017, acesta a fost primul oaspete străin din perioada aceasta post - deşi nu chiar - comunistă invitat la cină în Oraşul Interzis. Cu Melania, care s-a întreţinut pe subiecte artistice cu Peng Liyuan, doamna Xi. Atmosferă plăcută, teatru chinezesc, cu măşti.

Dar nu a durat prea mult şi pe abacul preşedintelui american s-au adunat cam multe pietre în partea Chinei, adică deficit comercial, plus cam multă ostilitate în mările Asiei, plus cam mult 5G prin Europa, atacuri cibernetice, alea, alea. Era normal, aş zice eu, abacul e tot o invenţie chinezească. Donald nu a gustat explicaţia istorică.

Şi pun-te sancţiuni, interdicţii, apeluri la prietenii europeni să închidă uşa firmelor chineze, să le dea afară pe cele care au intrat deja.

C-aşa-i în competiţie economică, aşa e şi în probleme de securitate, nu trebui să laşi niciun cip realizat pe vapor sau în laboratoarele Huawei să se strecoare în reţelele tale de comunicaţii.

Drumul mătăsii trebuie să se oprească. Avem mătasea noastră.

Analiştii s-au întors şi ei cu explicaţiile, prognozând că, fără această abordare preventivă, ne pasc pericole mari. Toate dinspre est.

Iar în 2020, chiar au avut dreptate. „Nu e vina mea că virusul a intrat în SUA. Nici a ta, Joe. Este vina Chinei”, a încheiat preşedintele Trump capitolul Covid din dezbaterea electorală din 22 octombrie.

Ar fi putut spune chiar mai multe, subiectul „vina Chinei” este întotdeauna unul în care preşedintele se simte confortabil. Chiar dacă taxele pe afacerile sale din China sunt mai mari decât cele de acasă. Cu fiscul galben nu te pui.

Dar cel care şi-a propus să facă America măreaţă din nou, s-ar putea să intre în istorie ca fiind cel în mandatul căruia China a preluat ştafeta.

Nişte cifre şi nişte informaţii pot da fiori, chiar dincolo de un punct, celor care se uită mai departe de ziua de mâine:

  • probabil, SUA vor trece din nou pe plus în economie şi locuri de muncă de abia în anul 2023, aceasta în cazul în care lucrurile merg bine cu vaccinul, se va produce în milioanele de doze necesare, va avea efect;  
  • în timp ce SUA au ajuns la 70.000 de cazuri de noi infecţii într-o zi, China a înregistrat, recent, 12, toate de import, şi asta după vreo două luni în care  nu a fost niciun caz intern;  
  • cele 12 cazuri din Qingdao, un „orăşel” de 5,6 milioane de locuitori (9 milioane cu zona metropolitană) de la Marea Galbenă, au provocat reacţia dură a autorităţilor locale care au decis testarea tuturor celor peste 9 milioane de locuitori din oraş şi împrejurimi, în doar 5 (cinci) zile. SUA testează, la nivel naţional, 1,4 milioane  pe zi, iar noi...  
  • Qingdao este un oraş care are PIB-ul egal cu cel al Portugaliei, şi este doar al 16-lea oraş chinezesc ca număr de locuitori, mai mare decât Los Angeles, al doilea oraş american după New York;  
  • China este singura mare economie care va înregistra creştere economică anul acesta şi următorii, distanţa dintre 1,2% creştere în 2020 în economia chineză, şi -3.6% scădere în cea americană, menţinându-se, probabil, încă vreo doi ani;  
  • în timp ce în SUA, şi nu numai, industria auto încă e pe minus, Ford a produs în China cu 25% mai multe maşini. Consumul de pe piaţa chineză este pe un alt trend decât în alte părţi;  
  • pentru că în dezbaterea prezidenţială americană s-a atins subiectul  trecerii la surse alternative de energie electrică, probabil trebuie menţionat şi faptul că proiectele chineze pentru energie verde merg până în anul 2060. Deja la acest moment, al anului 2020, 60% din toate staţiile de încărcare a maşinilor electrice se află în China;  
  • deficitul bugetar al statelor occidentale a crescut exponenţial în perioada crizei, al SUA este de 6 ori mai mare (3,1 trilioane de dolari) decât media ultimilor doi ani ai Administraţiei Obama (500 miliarde dolari). La începutul anului viitor, datoria naţională a SUA va depăşi PIB-ul american.

Acestea sunt informaţii din presa americană, nu culese din materiale de propagandă ale semenilor noştri cu ochii oblici. Care nici măcar ca aspect fizic nu (cred că) mai seamănă cu cei de acum câteva decenii, când castronul de orez individual era singura proprietate garantată.

M-am cam depărtat de firul poveştii iniţiale. Care era despre o ţară de departe care punea frână pornirilor intervenţioniste ale unui tovarăş de aproape.

Acum tovarăşul Ivan, cel cu divanul, a făcut câţiva paşi înapoi, iar noi ne-am găsit, sau ne-a găsit, alt umăr de încredere de care să ne sprijinim. Şi acesta e departe, dincolo de un continent şi de un ocean, dar ce mai sunt distanţele în ziua de azi.

Noul prieten, să-i spunem Mike, nu ne cere decât să-i promitem că nu deschidem uşa călătorilor de la răsărit, cei care încă nu au încheiat marşul lor cel lung, început acum vreo 70 de ani. Şi are, cred, dreptate. Nu i-am văzut de atâta timp, s-ar putea ca nici ei să nu ne mai recunoască. Noi, sigur nu.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite