Practic, doctrina pakistaneză este cea a unui război hibrid ce implică grupuri teroriste care atacă dincolo de linia de contact din Kashmir lovind armata indiană şi, în caz de retaliere, utilizarea armei nucleare comandată descentralizat, la nivelul unor şefi de grupuri tactice din teren, ce pot trage fără controlul Islamabadului.

Episodul curent a început cu atacul unui grup pakistanez terorist pe teritoriul indian din Kashmir la 14 februarie, atac soldat cu uciderea a 40 de militari indieni. Ca formă de retaliere, avioanele indiene au lansat lovituri pe teritoriul Pakistanului împotriva grupului terorist, primele atacuri în care avioanele indiene traversează linia de demarcaţie în teritoriul pakistanez după 1970. Iar două asemenea avioane indiene Mig 21 (de provenienţă rusă) au fost doborâte de către avioanele pakistaneze de producţie proprie, copiate cu deplină autorizare după JF 17 chineze. Un pilot indian a fost capturat, cel eliberat vineri.

Disparitatea dintre armata indiană şi cea pakistaneză e evidentă, şi se numără într-o proporţie de 6 la 1. Cele două state îşi construiesc armatele de zeci de ani şi au episoade curente, la intervale mai mult sau mai puţin regulate de timp, când se confruntă. Aceste atacuri presupun lovituri directe, iar aceste ciocniri la frontieră riscă întotdeauna să escaladeze, ambele state având capabilităţi nucleare. India domină la nivelul armamentului clasic – avioane, trupe, tancuri şi elicoptere.

Bugetul militar al Indiei a fost anul trecut de 64 miliarde dolari faţă de cele 11 miliarde ale Pakistanului. India are 3 milioane de militari faţă de aproape un milion al Pakistanului. India domină de la distanţă în războiul aerian şi naval, în timp ce Pakistanul are avantaj prin sistemul de canale tip tranşee la frontiera mutuală şi la nivelul trupelor terestre. Iar la nivel nuclear, suntem la nivelul unei parităţi aproximative, de 140-150 focoase nucelare ale Pakistanului faţă de cele 130-140 ale Indiei.

Dacă la nivel numeric Pakistanul are echilibru doar la nivel nucelar şi ceva avantaje pe teren în cazul unei invazii indiene, Islamabadul compensează prin alianţa cu China, care ameninţă la rândul ei frontiera de nord-est a Indiei şi menţine acolo blocate o parte din forţele indiene. Apoi 40% din vânzările externe de armament chineze se îndreaptă spre Pakistan, care-şi şi produce multe din arme. Spre deosebire de India care doar le cumpără, şi care cheltuieşte mulţi bani pentru mentenanţă.

E şi cazul celor peste 200 de MIG21 din perioada sovietică, considerate de piloţii indieni „sicrie zburătoare“, deşi India a achiziţionat din SUA şi Europa multă tehnologie pe care Pakistanul nu şi-o poate permite. În plus, India e blocată în achiziţiile moderne de limitările legale şi strategice ale SUA şi Marii Britanii. Totuşi a ajuns, cu cele doar 14% din buget alocat achiziţiilor noi - pe lângă antrenamente, exerciţii, salariile personalului şi întreţinerea armamentului vechi existent, mult de provenienţă sovietică şi rusească – să schimbe artileria suedeză de la linia de contact cu o apărare antiaeriană de provenienţă americană, infinit mai evoluată.


FOTO EPA-EFE

Dacă în bătălia recentă Uniunea Sovietică/Rusia versus China/Pakistan a câştigat tehnologia ultimei perechi, în bătălia aeriană, noua tehnologie transferată armatei indiene are o relevanţă strategică deosebită. Totuşi, această disparitate vine cu costurile sale. Pentru a descuraja un atac indian masiv, Pakistanul face tot timpul recurs şi arată public faptul că deţine arma nucleară tactică şi că este gata să o folosească.

Aceste arme nucleare tactice sunt plasate de-a lungul frontierei şi sunt date în seama unor comandanţi locali care pot da ordinul de utilizare a lor. Exact această tactică, ce permite ca loviturile să fie ordonate local, dacă e cazul, constituie descurajarea credibilă împotriva acţiunilor indiene. Sunt suficient de mulţi comandanţi locali pakistanezi nervoşi care, în faţa unui atac, pot considera necesar recursul la arma nucleară, şi exact acest lucru previne orice variantă de invazie indiană.

Pe de altă parte, această dualitate între instrumentarul militar hibrid - inclusiv utilizarea structurilor teroriste în spatele liniilor indiene în Kashmir, sub protecţia prezumată a armei nucleare - accentuează pericolul ca recursul la arma nucleară - mai ales o escaladare rapidă în cazul unor lovituri reciproce la linia de contact, cu arme tradiţionale - să aibă loc oricând. Iar provocarea cu atacuri teroriste e în măsură să creeze premizele ca naţionaliştii indieni chiar să recurgă la un atac de retaliere, în condiţiile provocărilor constante care devin prea insistente, mai ales la mişcări de trupe şi desfăşurări de acţiuni în preajma liniei de demarcaţie din Kashmir.

Un alt război lung, India-Pakistan, fără soluţie, un război datând din perioada decolonizării, care a traversat războiul rece şi perioada post-război, complicându-se prin suprapunerea şi adăugarea la motivele iniţiale ale conflictului de delimitare post-colonială şi diferenţele etnico-religioase, apoi atacurile teroriste, ulterior tehnicile hibride date de disparitatea de forţe şi recursul la militarizarea Islamului de către statul pakistanez, care utilizează aici organizaţii teroriste jihadiste şi luptători suicidari cu bombe infiltraţi în teritoriul indian, ca instrument de război hibrid. Cu tot riscul unei escaladări la extrem între cele două state nucleare.