INTERVIU Luca Niculescu, jurnalist: „Mie nu-mi plăceau picturile lui Grigorescu din sufrageria de-acasă“

INTERVIU Luca
Niculescu, jurnalist:

„Mie
nu-mi plăceau picturile lui Grigorescu 
din sufrageria 
de-acasă“

Luca Niculescu ar fi preferat, când era mic, „Răpirea din Serai“ pe pereţii de-acasă FOTO Eduard Enea

Jurnalistul Luca Niculescu vorbeşte despre copilăria sa, când ar fi preferat carpeta cu „Răpirea din Serai“ în locul tablourilor din casă semnate de importanţi pictori români, dar şi despre istoria familiei sale: de la marii negustori din perioada interbelică şi persecuţiile din timpul comunismului până la revoltele ziaristul francofon.

Ştiri pe aceeaşi temă

Luca Niculescu (43 de ani) îşi aminteşte, cu umor, de perioada rebelă din anii ’90, când purta blugi rupţi şi avea plete. Sau când asculta „Europa Liberă“ cu urechea lipită de radio, poate, poate prinde vreo piesă de la Pink Floyd. Luca Niculescu poate să râdă şi de amintirile când era apostrofat de părinţii şi bunicii săi - mereu eleganţi - pentru stilul său nonconformist. Acum poartă costum, o cămaşă de culoarea florii de liliac şi-o eşarfa asortată. Este şi el elegant. Poveşteşte şi despre banchetele organizate de străbunicul său, renumit negustor în perioada interbelică, despre rudele îndepărtate – Alexandru Paleologu, Anton Bacalbaşa, N.D. Cocea – şi parcă muzica jazz din surdină, care se aude în cafenea, îi ţine ritmul. Sunt o mulţime de coincidenţe şi paradoxuri în încăperea aceasta.  Iată încă una: lângă pereţii tapetaţi cu pagini din ziare şi cărţi, jurnalistul Luca Niculescu vorbeşte despre cât de mult iubeşte presa pe hârtie. „Mă simt mai deştept dacă citesc un ziar pagină cu pagină decât atunci când dau «scroll» la mouse pe un site“, spune el, dar fără să facă judecăţi. Are o altă explicaţie: e de modă veche. Dispariţia ziarelor îl întristează la fel cum îl bucură faptul că doar cu un click poartă să citească ştiri din Australia. Nu ştie cu exactitate care este viitorul presei din România, dar cunoaşte totuşi incertitudinea lui. De pildă, are curiozitatea să întrebe reporterul, la finalul interviului: „Şi? Mai vreţi să rămâneţi în presă?“. E greu.

„Weekend Adevărul“: Domnule Niculescu, sunteţi mereu elegant – eşarfa atent înnodată pe sub cămaşă e un accesoriu care aproape vă defineşte. Este bunul-gust o moştenire de familie?
Luca Niculescu: Poate că este sau nu o surpriză, dar la 20 de ani eram alt om. Eram un puşti cu blugii rupţi şi aveam plete. Acum chiar mă bucur că nu mi-am făcut vreun tatuaj, pentru că atunci îmi surâdea ideea! Mi-amintesc că tatăl meu, care era foarte elegant, era aproape disperat de stilul meu. Nici nu voia să meargă cu mine pe stradă (râde). Sigur că, în timp, transformarea a fost firească – nu mai poţi fi acelaşi om la 43 de ani cu studentul din facultate. Dar, în tinereţe, am preferat moda anilor ’90 şi mai puţin pe cea moştenită de la părinţi.

 

Personalitatea francofonă în 2003

Numele: Luca Niculescu
Data şi locul naşterii: 25 aprilie 1971, Bucureşti
Starea civilă: necăsătorit
Studiile şi cariera:
- În perioada 1991-1995, a urmat cursurile Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, la Universitatea din Bucureşti.
- A absolvit, în 1996,  un master în Jurnalism European, la Centrul Universitar pentru Jurnalism, din Strasbourg (Franţa).
- În 2003,  a fost numit „Personalitatea Francofonă a Anului“, distinţie acordată de Camera de Comerţ Franceză în România şi Ministerul Român al Culturii.
- A primit Premiul 1 la secţiunea „Reporter European“ acordat de Reprezentanţa Comisiei Europene în România (în 2007).
- De asemenea, în 2014, a fost membru în juriul concursului internaţional „Emmy Awards“ pentru categoriile „News and Current Affairs“.
- În prezent, este redactor-şef al postului de radio RFI, unde lucrează din 1992. Este, totodată, şi prezentatorul emisiunilor „Paşaport diplomatic“ şi „Imparţial“ la postul de televiziune Digi24.
Locuieşte în: Bucureşti

V-aţi născut în Bucureşti. Unde locuiaţi şi cum erau anii copilăriei?
Am locuit o vreme pe lângă parcul Cişmigiu, apoi ne-am mutat în Berceni, într-un bloc nou construit, unde erau numai familii de muncitori care lucrau la IMGB sau la Securitate. Şi mai eram şi noi, o familie „ciudată“, care avea mobilă veche şi desperecheată, cu tot felul de tablouri pe care bunicii şi părinţii mei reuşiseră să le păstreze din casele lor, care fuseseră naţionalizate de comunişti. Îmi era ruşine să-mi invit colegii acasă pentru că mobila noastră îmi părea demodată, urâtă şi neîncăpătoare pentru apartamentele comuniste. Odată m-am dus la bunicul meu, Luca, şi i-am spus: „De ce nu avem şi noi covor din acela pe perete? Am văzut eu la cineva ceva frumos, în care era o fată pe un cal...“. Noi aveam pe perete, în sufragerie, picturi de Nicolae Vermont, de Nicolae Grigorescu, şi mie nu-mi plăceau. Eu voiam „Răpirea din Serai“! (râde).

„Bunicul meu a fost rege!“

De ce spuneţi familie „ciudată“? Doar pentru că aveaţi o altfel de mobilă în casă?
Imaginaţi-vă că în cartierul acela muncitoresc, prin anii ’70, apărea bunicul, foarte senin, îmbrăcat în costumele lui pe care le avea dinainte de război, cu pălărie şi baston. Iar copiii din cartier îl adorau şi asta pentru că el le spunea tot felul de poveşti de cum erau vremurile de demult şi ştia să se joace cu ei. Şi nouă, acasă, celor patru nepoţi, ne povestea mult despre perioada dinainte de instalarea regimului comunist. Ţin minte că, la un moment dat, învăţătoarea, foarte îngrijorată, i-a chemat pe părinţii mei la şcoală şi i-a rugat să nu-mi mai spună atâtea pentru că eu mă duceam şi le spuneam colegilor că bunicul fusese rege! Pentru acele vremuri, nu era tocmai bine să spun aşa ceva...

Era o atmosferă plăcută între fraţi, dar ne şi cotonogeneam cât puteam. Eu am avut privilegiul de a fi cel mai mare dintre ei, spre nefericirea lor. Tudor, fratele cel mai mic îmi spune şi acum «De câte ori ţipi la mine, am impresia că o să-mi dai şi o satoalcă, aşa um făceai când eram mici!».

Tatăl lui Luca Niculescu, în copilărie, faţă-n faţă cu istoria Foto: Arhiva personală

Ce vă plăcea la şcoală? Eraţi un elev model?
Îmi plăceau „umanioarele“: literatura, istoria, limbile străine. Dar n-aş spune că eram cel mai bun din clasă. În schimb, citeam mult şi-mi plăcea atât de tare că, în drumul spre şcoală, îmi făcusem anumite trasee pe care le ştiam ca în palmă. Voiam ca, atunci când mergeam, să cunosc atât de bine drumul încât să pot citi fără să mă mai uit pe unde merg! Iar limba franceza şi cea germană le învăţam bine la şcoală. La început mă atrăgea franceza pentru că îmi pica pe mână câte-o revistă „Rahan“, trimise de bunica Getty care emigrase în ani ’60 în Franţa. Bunicul mi le citea şi mi le traducea şi, pentru că îmi plăceau aşa de mult, le învăţam din prima pe dinafară. Mergeam pe urmă la şcoală şi le traduceam colegilor, care credeau că vorbesc franceza! Mai târziu, aveam şi un soi de ambiţie. Atunci când părinţii şi bunicii voiau să ascundă „lucruri interzise“ pentru noi, cei mici, începeau să vorbească în franceză. Iar noi ştiam că tocmai atunci erau cele mai interesante discuţii! Fugeam repede după dicţionare şi buchiseam prin ele să pricepem ce spuneau.

Ascultam muzică bună – Pink Floyd, Led Zeppelin. Stăteam cu urechea lipită de radio ca să ascultăm emisiunea lui Radu Theodoru de la «Europa Liberă».

„N-am avut o copilărie de disident“

Cum percepeaţi vremurile? Ce înţelegeaţi prin „origini nesănătoase“? Vă explicau părinţii despre ce nu era bine să vorbeşti la şcoală?
Aveam sentimente contradictorii. Pe de-o parte, ştiam că bunicul făcuse închisoare. Însă eu îmi amintesc că am fost destul de mândru atunci când am fost numit comandant de grupă şi am primit cravata roşie. Când eram copil, lucrurile păreau mai simple, abia mai târziu am înţeles că e mai bine să nu spun că bunicul a fost „rege“. Dar n-am avut o copilărie de disident. Cred că asta a fost marea inteligenţă a familiei – că nu erau încrâncenaţi. Ştiau cu toţii cât era de greu, dar nu mi-a tras nimeni, niciodată, şnurul de la gât ca să dea cu el de pământ.

Încercaţi totuşi să vă împotriviţi sistemului într-un fel?
Mai târziu, în liceu, experimentam diverse forme de disidenţă. Eram într-o gaşcă mare de rockeri şi ţin minte că, pe la sfârşitul anului ’88, aveam un plan bine stabilit să scriem manifeste împotriva regimului. Plănuiam, de regulă, la mine acasă, şi ne gândeam cum să le scriem pe nişte şabloane şi să le împărţim prin cartierele vecine. Eram foarte hotărâţi şi pregătiţi până când un coleg ne-a spus despre un altul din aceeaşi gaşcă că e turnător şi că ar fi mai bine să renunţăm la acest plan ca să nu păţim ceva rău. În naivitatea noastră, presupuneam că n-o să ne urmărească nimeni şi că n-o să se afle, dar am renunţat până la urmă. N-am mai scris manifeste.

„Nu m-am gândit să fiu ziarist înainte de ‘89“

Ce facultate voiaţi să urmaţi? Facultatea de Jurnalism a fost prima opţiune?
Nu, nu m-am gândit să fiu ziarist înainte de ’89. Înainte de Revoluţie, am dat examen la Facultatea de Filologie, cum se numea atunci, pentru secţia latină şi greacă. Departe de mine gândul, deci, de a urma Facultatea de Jurnalism. În plus, nu mă încânta ideea să fiu jurnalist de propagandă. Mă mai atrăgea şi Facultatea de Istorie, dar acolo trebuia să ai un dosar bun şi ştiam istoria familiei mele, astfel că mă gândeam că aş avea slabe şanse să fiu acceptat. Totuşi, poate că în subconştientul meu a fost ceva pentru că în familie aveam „rădăcini“ de scriitori şi jurnalişti. Era Anton Bacalbaşa, care era străbunicul mamei mele, şi ale cărui articole le citisem. Mai era N. D. Cocea, mare jurnalist şi el, care era rudă cu bunica mea. Atunci când m-am hotărât realmente să devin jurnalist a fost imediat după Revoluţie, când ziarele au explodat, pur şi simplu.

Saga europeană a familiei Niculescu. „Luca, Ion, Luca, Ion şi eu – Luca“

Bunicul avea o situaţie materială destul de bună înainte de schimbarea regimului. De altfel, afacerile familiei Niculescu erau renumite şi apreciate în perioada interbelică. Cu ce se ocupau, mai exact?
Făceau comerţ, cu de toate. Firma familiei, înfiinţată de stră-străbunicul meu, Luca P. Niculescu, şi care-i purta numele, devenise dintre cele mai importante din ţară. Şi pentru că negoţul cu ţesături fine, cu stofe, mergea foarte bine, şi-au mai deschis şi alte afaceri pe lângă: o fabrică de conserve, mai multe ferme. Sigur că a contat şi contextul geopolitic de atunci, când abia apăruse comerţul românesc, era o deschidere mare, iar afacerile creşteau fulminant. Însă, cred că inspiraţia stră-străbunicului, care era un zaraf pe Lipscani şi care începuse totul de la zero, a fost să-şi trimită fiul, pe străbunicul Jean adică, la studii de comerţ în Marea Britanie. Or, englezii erau cei mai pricepuţi la comerţ şi cred că acesta a fost un avantaj, fiindcă străbunicul a venit cu o nouă perspectivă şi a ajutat la creşterea afacerii. După aceea, bineînţeles, a mers şi bunicul la studii, tot de comerţ – mai întâi a făcut liceul la Lausanne, în Elveţia, apoi facultatea la Leipzig, în Germania.

Bunicul, său, Luca Niculescu, pe Calea Victoriei Foto Arhivă personală

Faimoasele banchete ale lui Jean P. Niculescu

Şi afacerea s-a transmis din tată-n fiu. Aveau multe magazine?
Aproape 40-50 de sucursale prin toată ţara şi erau magazine foarte mari, „mallurile“ de altădată, dacă putem spune aşa. Ştiu că unul dintre magazine era pe Calea Victoriei, altul era pe locul unde astăzi este magazinul Cocor, din Capitală. Şi erau şi magazine „de încredere“. De pildă, după Primul Război Mondial, familia a primit chiar un ajutor de la stat pentru a-şi dezvolta afacerile în noile teritorii pe care le obţinuse România.

Străbunica Alexandrina Niculescu Foto Arhivă personală

Străbunicul era afiliat politic?
Toată familia era liberală, membri în partid. Străbunicul a fost senator toată viaţa lui şi chiar, pentru o perioadă scurtă, ministru al Comerţului, într-unul dintre guvernele Averescu din timpul Primului Război Mondial. Însă nu făceau prea multă politică. Ei erau oameni de afaceri care finanţau partidul şi erau apropiaţi de familia Brătianu. Îmi amintesc că am văzut într-un ziar de epocă un anunţ „Serată la Jean P. Niculescu“ şi erau „Brătienii“ şi alte familii bogate din acele vremuri invitate. Alexandru Paleologu mi-a spus chiar că mesele organizate de străbunicul meu, pe care a apucat să-l cunoască, erau cele mai bune din Bucureşti.

„Trocul“ străbunicului cu Nicolae Vermont

„Jean P. Niculescu“ este şi numele unei cupe de fotbal. Era străbunicul pasionat de acest sport?
Străbunicul avea multe pasiuni, printre care şi fotbalul, dar, recunosc, nu ştiu foarte multe despre asta. E adevărat - una dintre competiţiile de fotbal încă dinaintea Primului Război Mondial i-a purtat numele. Pe de altă parte, lui îi plăceau echitaţia, fiind unul dintre fondatorii Jockey Clubului de la noi, şi artele. Un prieten a descoperit o corespondenţă între el şi pictorul Nicolae Vermont, din care reieşea că străbunicul cumpărase pentru el o casă şi, în schimb, Vermont îi oferise mai multe tablouri.

Ce s-a întâmplat cu afacerea familei odată cu venirea comuniştilor?
Înainte de Al Doilea Război, a urmat mai întâi criza economică mondială din ’29-’33, şi firma a dat faliment. Deci nu mai rămăseseră cu prea multe, chiar dacă bunicul, Luca, mai reuşise cât de cât să redreseze afacerea. Unele case au fost naţionalizate, altele distruse. Bunicul mi-a povestit că atunci când au fost bombardamentele, în ‘44, casa în care locuiau, de pe strada Washington, a fost bombardată. Ei au scăpat printr-o minune pentru că nu se aflau acasă, dar unii dintre vecinii noştri au murit în acel bombardament.

„Bunicului i-au dat o pedeapsă mai uşoară: l-au trimis la Canal“

Bunica Getty şi bunicul Luca (în stânga) împreună cu alţi prieteni Foto Arhivă personală

A făcut cineva puşcărie din familie?
Da, bunicul, dar pentru o scurtă perioadă – a avut noroc ca unul dintre cei care avea putere de decizie şi făcea parte din organele de Securitate să fie un fost angajat de-al lui. Aşa că bunicului i-au dat o pedeapsă mai uşoară în sensul că l-au trimis la Canal (n.r. – Canalul Dunăre-Marea Neagră), după care a lucrat la construirea noilor sate din Bărăgan. A fost trimis la muncă forţată, unde a stat vreo opt ani, dar măcar nu a fost trimis în puşcăriile acelea oribile de la Aiud sau de la Râmnicu-Sărat.

Nu v-a povestit despre perioada aceea? Nu-l apăsa faptul că, deodată, tot ce clădise îi fusese luat de comunişti şi mai făcuse şi puşcărie.
Acest lucru îl păţeau toţi cei care erau înstăriţi şi înţelegea că acelea erau vremurile, fără să vorbească cu înverşunare. Dar ştiu că mi-a povestit că, după ce a picat regimul lui Ion Antonescu şi au venit  reprezentanţii anglo-americanilor, câţiva dintre ei cu care era prieten l-au vizitat. Bunicul era foarte mirat că, atunci când i-a servit cu caviar, ei luau doar puţin, pe deasupra. Or, la noi, erai obişnuit să mănânci cu lingura! (râde) Ei, şi aceşti oameni l-au sfătuit pe bunicul să vândă tot ce avea şi să se mute în Elveţia pentru că vor venii ruşii şi va fi o  situaţie destul de rea în ţară. „Cum? Eu voi relansa afacerea, o să vedeţi“, se gândea bunicul, care nu concepea să plece. După câteva luni, au venit aceeaşi oameni şi i-au propus din nou să plece cât de repede poate, dar bunicul n-a vrut nici atunci. Mi-a spus că asta a fost cea mai mare prostie a vieţii lui.

Bunicul, înaintea unei curse de maşini Foto Arhivă personală

Pilot de raliuri la Monte Carlo şi mecanic auto

Cum s-au descurcat bunicii? Trebuiau să-şi câştige existenţa...
După ce s-a întors din Bărăgan, a venit în Bucureşti, dar aici era mai rău pentru că nimeni nu-l angaja, iar dacă-l prindeau pe stradă îl arestau pentru parazitism. El divorţase de bunica Getty şi o vreme a fost adăpostit de nişte prieteni de familie într-o casă prin Piaţa Lahovary, într-o cămăruţă la subsol. Făcea croitorie şi dopuri de plută, ca să aibă un venit. Când situaţia s-a mai liberalizat, s-a angajat ca mecanic auto la întreprinderea de salubritate a oraşului.

Se pricepea la maşini?
Lui îi plăceau foarte mult motoarele şi maşinile. În tinereţe avea o colecţie întreagă! Participase la tot felul de raliuri, pe unele le şi câştigase, fusese la Monte Carlo. Ştia nu doar să le conducă bine, dar şi să le repare. Şi cu asta s-a ocupat până când a ieşit la pensie, prin ’72.

Tradiţia de-o viaţă a familiei Niculescu

Cum s-au cunoscut părinţii dumneavoastră?
E o întâmplare amuzantă. Mama, care era nepoata lui Anton Bacalbaşa, l-a întâlnit pe tata pe la sfârşitul anilor ’60, s-au simpatizat, toate bune. La un moment dat, fiecare s-a dus acasă să le povestească părinţilor despre relaţia lor. Şi fiecare părinte a reacţionat la fel unii despre ceilalţi: „A, păi, îi cunoaştem de foarte mult timp! Suntem prieteni!“, doar că, probabil, copiii lor nu ştiau despre prieteniile familiei.

Pe străbunicul dumneavoastră îl chema Ion, şi i se spunea Jean, pe bunicul Luca, pe dumneavoastră tot Luca. Este vreun obicei în familie?
Da! Este o tradiţie în familie ca pe primul născut dintr-o generaţie să îl cheme Luca, iar pe primul născut din generaţia următoare să îl cheme Ion. Astfel, tatăl meu era Ion, bunicul Luca, eu sunt tot Luca şi, obligatoriu, pe viitorii mei copii, dacă măcar unul este băiat, ar trebui să-l cheme Ion.

„Mă, tu eşti în căutare de cucuie pe aici?“

Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Mă pregăteam să merg la mătuşa mea, Annie, care locuia pe strada Jean Luis Calderon. Era chiar 21 decembrie. M-a sunat şi mi-a spus să nu mai vin la ea pentru că în centru „se întâmplă lucruri“. Ştiam de la radio ce se întâmplase la Timişoara şi eu tot voiam să mă duc, dar tata m-a reţinut. A doua zi, aflasem că se trăsese noaptea, şi am plecat cu toţi prietenii din cartier spre Piaţa Universităţii. Mama, săraca, plângea şi se ruga de noi să nu ne ducem pentru că îi era teama. „Cum să stăm deoparte?“, se întreba tata şi a mers şi el cu noi.

Aţi strigat „Jos comunismul“?
Ţin minte că eram exact în faţa magazinului Cocor când am strigat „Jos Ceauşescu!“. Am ajuns în Piaţa Universităţii în jurul orei 11.30 şi, ca în filmul lui Corneliu Porumboiu „A fost sau n-a fost“, pot să spun că am făcut revoluţie pentru că am văzut elicopterul plecând. Înainte de 12.08 eram exact în Piaţa Universităţii şi strigam „Jos comunismul!“. Apoi am mers să apărăm radioul - poate de aceea îmi place aşa mult! (râde) Eram împreună cu tata şi cu unul dintre fraţii mei. Am fost viteji pentru o vreme până când am auzit o rafală destul de  aproape de noi şi tata a zis să mergem totuşi într-un loc mai sigur.

Imediat după Revoluţie v-aţi reorientat către Jurnalism.
Apăruseră atâtea reviste şi ziare că am simţit că aceasta este opţiunea firească. Nici nu m-am mai gândit la altceva.

Tatăl şi bunica Getty, după anii '90 Foto Arhivă personală

Nu v-aţi gândit să plecaţi? Cunoşteaţi bine franceza...
Nicio clipă nu m-am gândit să plec. Alţi colegi şi prieteni de-ai m

ei au plecat în străinătate imediat după ’90. Mi se părea foarte interesant ce se întâmplă în ţară, voiam să iau parte la schimbarea aceasta. Cumva, dintotdeauna am crezut că locul meu este aici.

Schimbarea de care vorbeaţi n-a durat mult, pentru că a urmat Mineriadele din iunie 1990.
Pentru mine este interesant cum nu m-am gândit să plec nici după Mineriadă, mai ales că am scăpat ca prin minune ca să nu-mi iau o bătaie cruntă atunci.

Cum aşa?! Ce s-a întâmplat?
Mergeam în continuare des la Universitate, protestam. Era şi o formă de socializare, pentru că te întâlneai cu prietenii, cu prietenele. Auzisem despre mineri că veniseră la Bucureşti, dar asta nu m-a împiedicat să-mi fac drumul la Intercontinental. În zilele acelea, am ieşit de la metrou şi m-au oprit doi mineri din prima. Eram în blugi, aveam părul destul de lung. Şi unul dintre ei mi-a zis: „Studentule, ia vino aici!“ Eu din reflex i-am răspuns că nu sunt student. „Da’ ce eşti, mă?“ „Elev!“ „Elev, cu părul ăsta?“ „Mă, tu eşti în căutare de cucuie pe aici? Ia du-te acasă!“. Nu m-am dus . Dar când am urcat scările şi am văzut oameni bătuţi crâncen, am plecat imediat. Cred că am avut noroc pentru că, dacă răspundeam senin că eram student, nu ştiu ce aş fi păţit.

„Luca, tu eşti?! Arăţi ca un papuaş!“

Luca Niculescu îmreună cu bunica sa, amândoi eleganţi Foto Arhivă personală

De ce aţi ales să lucraţi în radio şi nu în presa scrisă?
A ţinut şi de conjunctură. Eram în anul II de facultate şi trebuia să fac practică pe undeva. Un profesor m-a îndrumat către radio „Delta“, care aparţinea de RFI, şi care abia apăruse. La început, mi s-a părut varianta cea mai comodă, pentru că sediul era chiar lângă facultate. În plus, ştiam foarte bine limba franceză. Eram cam timid ca ziarist şi nu-mi venea să bat la uşa redacţiei „România liberă“ sau a altor ziare, care mi se păreau că sunt la un alt nivel. Mi-a plăcut mult la radio şi am rămas până astăzi „la butoane“.

Cum arătau şedinţele la radio în anii aceia?
Cred că mereu am fost profesionişti, chiar şi în primii ani de radio. N-aş spune că erau mari diferenţe în ceea ce priveşte modul de lucru, pe ştiri sau reportaje. Mulţi am făcut stagii în Franţa, de unde am învăţat cum se face o şedinţă de redacţie eficientă, cum se prezintă subiectele, cum vorbeşti despre unghiurile şi modalităţile de abordare a unor subiecte. Sigur că erau alte lucruri diferite – atunci nu aveam calculatoare, scriam ştirile de mână, nici măcar nu erau agenţii de ştiri, iar reportofoanele noastre cu care plecam pe teren cântăreau 12 kg! Iar când eram tineri, mai făceam tot felul de nebunii - stăteam nopţile la emisiuni şi dădeam muzica tare, tare...

Refacerea PNL, acasă la Alexandru Paleologu

Nu vă tenta să intraţi în politică atunci?
Pe mine nu, dar părinţii s-au implicat imediat în politică. Opţiunile lor erau liberale, cum fuseseră şi la bunici şi străbunici. Imediat după Revoluţie, în decembrie ‘89, s-au dus acasă la Alexandru Paleologu, împreună cu mai mulţi oameni să refacă Partidul Naţional Liberal. Ţin minte că, pe 6 ianuarie, s-a întors Radu Câmpeanu în ţară. Tata a venit acasă şi a spus că e ceva suspect: „A venit Radu Câmpeanu din Franţa şi nu cred că e cel mai bun lucru pentru partid“. Până la urmă, ei au rămas implicaţi o vreme în politică.

Familia era aşa apropiată de Alexandru Paleologu?
El era chiar rudă prin alianţă cu noi. A doua soţie a tatălui său, deci mama lui vitregă, era sora străbunicii mele (n.r. – soţia lui Jean P. Niculescu). Mimi Paleologu. Când eram mici, ne duceam la Mimi, care stătea pe strada Armenească, să ne înveţe franceza şi engleza, pentru că ea era profesoară de ambele limbi. Mă întâlneam şi cu Toader, care era mai silitor decât mine. Ţin minte că în familie mi-l dădeau mereu exemplu: „Uite, uite ce bine învaţă el...“.

Cei patru fraţi Niculescu alături de mama lor, Alexandrina FOTO Arhivă personală

Prima dată în Paris, în ’91

Când aţi plecat prima dată din ţară şi cum vi s-a părut?
Am fost în Polonia, la un prieten, imediat după ’90, dar nu era chiar o diferenţă aşa mare între ţări. Însă în ’91, am mers  în Franţa, la bunica Getty pe care n-o văzusem niciodată, doar corespondam cu ea. Nu pot să descriu nici acum emoţiile pe care le-am simţit când am ajuns din Bucureştiul gri din anul 1991, la Paris. Mergeam cu lacrimi în ochi pe stradă.

Cum a fost revederea cu bunica?
Foarte emoţionantă. Şi mai ales revederea ei cu tata, care fusese înaintea mea. Mi-a povestit că bunica s-a dus să-l ia de la aeroport însoţită de o prietenă. Când a văzut-o, tata i-a sărit în braţe, dar bunica era destul de rece. Îi spune prietenei ei: „Jana, uită-te, te rog, la eticheta de pe bagaj, că eu cred că nu e el! Nu se poate ca fiul meu să aibă părul atât de alb şi să fie aşa îmbătrânit“. Tata avea totuşi peste 50 de ani, dar ei nu se mai văzuseră de când plecase ea din ţară, prin ‘68. Când am vrut să merg eu, a fost foarte amuzant. Eu aveam părul lung atunci şi, înainte să plec, ea m-a rugat să-i trimit o poză cu mine ca să mă recunoască. I-am trimis o fotografie şi m-a sunat după aceea. Îmi zice: „Foarte drăguţă prietena ta, dar tu unde erai?“„Nu, Getty, ăsta sunt eu!“, i-am răspuns. A schimbat vocea imediat „Tu eşti?! Arăţi ca un papuaş!“ (râde). Bunica avea un simţ al umorului teribil, era o femeie superbă. Fusese una dintre marile frumuseţi ale Bucureştiului şi era fiica unuia dintre fraţii Iconomu, care erau cunoscuţi pentru că aduseseră tenisul şi rugbyul în ţară la începutul anilor 1900.

Bunica Getty şi fratele ei, Teddy, frumoşi, în tinereţe Foto Arhivă personală

„Ne preocupă politică externă doar când pică vreun avion“

Aţi avut o mulţime de interviuri, de întâlniri, cu diverse personalităţi. Cine v-a impresionat?
În general întâlnirile şi discuţiile care-mi plac cel mai mult sunt cele cu scriitori. Sunt oameni inteligenţi, au multe cuvinte, ştiu să vorbească la obiect. Unul dintre interviurile mele preferate a fost cu scriitorul britanic Jonathan Coe, care a fost la noi în ţară acum câţiva ani şi am aflat de la el o poveste despre România interesantă, pe care n-o mai spusese. Cumva, el a devenit celebru graţie României.

Celebritatea lui Jonathan Coe, începută la Herculane

Cum aşa?
În urmă cu 10-12 ani, fusese invitat la o lansare a uneia dintre cărţile lui în Bucureşti. L-am întrebat cum de venise el tocmai aici pentru această lansare. Mi-a povestit că are o relaţie specială cu România şi că, în general, răspunde cam la invitaţiile care vin de aici. Şi asta pentru că, în urmă cu alţi 10 ani, înainte de a scrie o carte, „Casa somnului“, era într-un moment în care îşi căuta inspiraţia, dar pe care nu prea o găsea. Tocmai în perioada aceea, a fost invitat în România la un colocviu literar la Băile Herculane. Se întâmpla în ‘94-‘95. Şi-mi zice: „Am ajuns la Bucureşti şi de acolo m-a luat o maşină, doar că, pe drum, s-au spart cauciucurile de atâtea ori,  am întâlnit atâţia oameni diferiţi şi mi s-a părut atât de stranie ţara asta că mi-a dat o mulţime de idei pentru cartea mea“. Iar „Casa somnului“ este şi cartea lui de succes, care a devenit best-seller. „Cred că că îi datorez României cumva succesul meu“, mi-a mai spus. Sigur că mă simt bine şi atunci când preşedintele sau un ministru acceptă să vină la mine în emisiune şi nu la altcineva. Îmi place că, în emisiunea Paşaport Diplomatic, pe care o moderez de puţină vreme, am ocazia să întâlnesc diplomaţi şi oameni politici străini. E o emisiune pe care o urmăream de trei ani ca telespectator şi admiram ce făceau Cristina Cileacu si Balazs Barabas, care au reuşit o serie de performanţe remarcabile, cum ar fi excelentul interviu cu premierul israelian Benjamin Netanyahu. Balazs se ocupă acum de un alt proiect în cadrul Digi24, dar mă bucur că lucrez alături de Cristina, producătorul cu cele mai multe contacte printre diplomaţii străini.

Luca Niculescu preferă să citească ziarele pe hârtie Foto Eduard Enea

În România, discuţiile despre politica externă par o latură marginală a jurnalismului.
În general, pe noi, ne preocupă politică externă dacă izbucneşte vreun conflict pe undeva sau dacă pică vreun avion. Suntem primii la oferit informaţii despre accidente cu avioane. Şi, eventual, în următoarele trei minute deja ne întrebăm dacă nu cumva era vreun român pe acolo. Sigur, este groaznic să se întâmple asta, dar aşteptăm comunicatul de la MAE mai ceva ca pâinea caldă.

Va creşte cererea pentru ştirile „normale“

Se vorbeşte foarte mult despre fenomenul tabloidizării, care este excesiv la noi, ştirile de scandal care acaparează, de pildă, reportaje de calitate. Credeţi totuşi că, în viitor, lucrurile se vor inversa? Oamenii vor căuta mai mult lucrurile, până la urmă, de bun simţ?
Noi trăim o revoluţie în media şi e greu să intuim ce va urma. Cine se încumetă să spună ce se va întâmpla peste 10 ani e foarte posibil să se înşele amarnic, pentru că să nu uităm că, acum 10 ani, nu aveam Facebook sau Twitter, ceea ce a schimbat foarte mult mass-media. Dar cred că da, cred că oamenii vor căuta lucrurile „normale“ – încă de pe acum observăm schimbări –  şi va fi o cerere din ce în ce mai mare, asta şi pentru că excesele au fost şi încă sunt foarte mari. Partea proastă este că, în comparaţie cu anii ’90, presa s-a civilizat, dar s-ar fi putut mult mai bine. Mă uit, de pildă, la o ţară cu care noi ne comparăm deseori, şi anume Polonia – ei au o presă serioasă, multe ziare, la noi, în schimb, s-au tot împuţinat.

Luca Niculescu alături de scriitorul Pascal Bruckner în studio-ul TV DIGI24 Foto Arhivă personală

De ce este atât de important să existe presa tipărită? Nu se poate face trasferul în online păstrând calitatea editorală?
Sigur că da. Până la urmă hârtia e un suport. Dar eu sunt, poate, de modă veche. De pildă, atunci când citesc un ziar de la cap la coadă mă simt mai deştept decât atunci când citesc un ziar  în forma electronică. Paginarea, felul în care au fost alese textele şi puse în pagină aparţin unor oameni care s-au gândit la toate aceste amănunte. Senzaţia mea este că informaţia  astfel împachetată îmi rămâne mai mult în minte decât atunci când citesc pe internet. Pot să vă spun ce am citit acum două zile când am rămas blocat în aeroport la Instanbul şi am citit şase ziare pagină cu pagină, dar n-aş putea să spun cu precizie ce am citi ieri pe internet. Desigur că şi online-ul are avantajele lui. Cred că dezbaterea nu mai este demult aceasta. Acum poţi să citeşti orice, oricând, de oriunde. Poţi să scrii pe pagina ta de Facebook şi, dacă e relevant şi bine scris, s-ar putea să ai mai multă audienţă decât au unele ziare.

„Nu m-aş lasa tratat de un dentist-cetăţean“

Pe de altă parte, sunt şi mulţi jurnalişti-cetăţeni, care uneori influenţează eronat oamenii.
Şi s-ar putea să trăim o vreme în zona aceasta a informaţiei numeroase şi multiple, încât vacarmul şi zgomotul de fond să acopere sunetele principale. Eu am o mică problemă cu aceşti jurnalişti-cetăţeni. OK, e bine că există, dar eu, de pildă, nu m-aş lăsa tratat de un dentist-cetăţean. De aceea, cred că e nevoie de ziarişti care ştiu să trieze informaţia, să-i ofere perspective, să o pună în context. Până la urmă, jurnalismul este o meserie, n-o inventezi pur şi simplu. Sigur că sunt unii care o fac prost. Dar şi cei care o fac prost ştiu cum ar putea să o facă bine. Dar jurnalistul-cetăţean nu are bazele necesare.

Pe lângă muncă, cu ce vă ocupaţi timpul liber?
Cu lectura, dar acum nu mai merg pe stradă citind. Sunt mai multe gropi.  (râde)

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările