FOTO INTERVIU Jean Chrissoveloni, om de afaceri: „La 21 de ani, din playboy, tata devenea cel mai important bancher!“
0
Urmaşul unor celebri bancheri greco-români din perioada interbelică, Jean Chrissoveloni (71 de ani) povesteşte traseul familiei sale: de la viaţa de lux din timpul monarhiei la traiul sărăcăcios din anii comunismului, de la prieteniile cu regina Maria sau Marcel Proust la afacerile şi chiar slăbiciunile moştenite din tată-n fiu, apoi de la exilul occidental la reîntoarcerea în „jungla“ democraţiei româneşti.
Pe Jean Chrissoveloni, oamenii îl recunosc mai uşor dacă află că este proprietarul clădirii superbe de pe Lipscani, care găzduieşte acum cea mai mare librărie din ţară, Cărtureşti Carusel. Pentru cei apropiaţi lui, este domnul mereu elegant, cu sprâncene stufoase şi foarte hazos. Iar când povesteşte despre încrengăturile arborelui său genealogic, despre istoriile – accentuând „i“-urile – fiecărui membru al familei, omul de afaceri nu-şi şterge doar lacrimile de la râs. Familia sa, care avea una dintre cele mai puternice şi moderne bănci în perioada interbelică, a pierdut toată averea odată cu venirea comuniştilor. După Revoluţie, Jean Chrissoveloni s-a întors în ţară să recupereze şi să redea viaţă şi capital afacerilor moştenite. Aceasta este povestea mai multor generaţii, prin ochii şi amintirile unicului moştenitor al familiei care locuieşte în România: o promenadă prin viaţa cosmopolită din belle époque, o căzătură în beciurile Securităţii şi, în sfârşit, un mers cu spatele drept prin Centrul Vechi al Capitalei.
„Weekend Adevărul“: Domnule Chrissoveloni, sunteţi proprietarul unei clădiri impresionante din Centrul Vechi al Capitalei, care acum găzduieşte cea mai mare librărie din ţară. În ziua când s-au deschis porţile, au fost cozi de sute de metri cu oameni, care voiau s-o vadă. Vă aşteptaţi la o astfel de primire?
Jean Chrissoveloni: Trebuie să-ţi mărturisesc că am rămas mut de uimire şi m-am bucurat enorm. Era ca o confirmare, o bucurie personală, că oamenii, nu numai că sunt interesaţi de cărţi, dar vor să descopere o istorie a unei clădiri vechi, care a aparţinut familiei mele. Iar eu am încercat să readuc la viaţă povestea ei ţinând cont de anumite valori cu care m-am format. Acolo putea foarte bine să fie un restaurant, un cazinou, un mall, însă, din dorinţa de a recupera din stilul, cultura şi rafinamentul bucureştenilor de pe vremea familiei mele şi pe care eu le-am prins doar puţin, cred că o librărie a fost alegerea cea mai potrivită şi înţeleaptă. Iar coadă la librărie, cu toată modestia, eu n-am mai văzut...
Clădirea de pe Lipscani 55 a fost, înţeleg, cândva, Banca Chrissoveloni, care era o afacere de familie.
De fapt, acolo nu a fost niciodată sediul Băncii Chrissoveloni. Poate o să par neserios pentru că aşa am mai spus în alte interviuri, îmi recunosc greşeala. Vedeţi? Nici eu multă vreme nu am ştiut istoria familiei mele, a proprietăţilor noastre – nici măcar nu erau în vizorul meu. Abia după multă vreme am început să rezolv puzzle-ul acesta. Clădirea a fost cumpărată de străbunicul meu, Nikolaos Z. Chrissoveloni (foto drepta), în 1903. Iniţial, e adevărat, în această clădire fusese cândva o bancă, însă străbunicul, împreună cu inginerul Nicolae Cuţarida, a reconstruit-o un an mai târziu. În fine, clădirea a fost închiriată unei firme de comercianţi – fraţii Hassan, care aveau numele scris pe faţada principală. Însă sediul real al Băncii Chrissoveloni a fost într-o clădire vizavi de Banca Naţională a României, cunoscută ca Palatul Chrissoveloni, care acum aparţine BNR.
O bancă de 250 de milioane de lei
Vă propun să refacem acest puzzle. Cum şi cine a avut ideea înfiinţării unei bănci? De unde aveau străbunicii aşa mulţi bani?
Micile afaceri fuseseră începute de stră-străbunicul meu, Zannis M. Chrissoveloni, care era un bun comerciant, originar din Chios. Lua grâu, porumb, cherestea din România şi le vindea pe pieţele de la Marea Neagră şi mai ales în Constantinopol. Văzând că afacerile mergeau aşa de bine, şi-a deschis la Galaţi, în 1848, un contoar, pe care l-a numit „Chrissoveloni Fils-Maison d’Exportation et de Banque“. Fiul lui Zannis, Nikolaos, străbunicul, un bun finanţist, s-a uitat mai bine la lume şi şi-a dat seama că nu mai mergea doar să vinzi materii prime. Trebuia să începi să produci pentru industria şi economia locală. Aşa că a înfiinţat banca. Şi a fost cu adevărat vizionar, pentru că atunci câştigurile erau fenomenale! Dacă la început banca pornise cu un capital de 100 de milioane de lei, a ajuns în câţiva ani la 250 de milioane.
Cu ce era diferită Banca Chrissoveloni faţă de ceilalţi competitori de atunci?
Dacă o vreme au fost importante afacerile, ca familia să aibă mai mulţi bani, de la un moment încolo, moştenirea ajunsese să fie numele. Chrissoveloni! Ei trebuiau să fie cei mai buni, să fie mai mari decât Marmolosch Bank, care era competitorul principal. Fiul lui Nikolaos, Jean (foto dreapta), bunicul meu, şcolit în Franţa, care a devenit apoi proprietarul băncii, a fost, după părerea mea, un geniu. El era de părere că cel mai important lucru într-un business este productivitatea omului. Primul plan a fost să aibă o bancă cu o clădire fenomenală. Aşa că a adus marmură de Carrara din Italia, tavanele erau pictate în stil renascentist, aduse bucăţi-bucăţi din străinătate. Apoi s-a gândit că, pentru ca angajaţii să se simtă bine, nu doar într-o clădire frumoasă, dar să fie loiali, trebuie să le ofere stimulente.
„Tata a dat oamenilor înapoi bănuţ cu bănuţ“
Cum ar fi?
Banca avea cantină proprie, avea o sală de scrimă ca angajaţii să facă sport şi cămine de locuinţe. Cele mai frumoase cămine erau pe Floreasca, construite de Jean. A gândit şi un sistem pneumatic care-l ajuta să comunice şi să muncească fără să se deplaseze de la birou. Toate documentele pe care trebuia să le semneze, le punea într-un cilindru, apăsa pe un buton şi ele se transmiteau mai departe. N-avea timp de pierdut! Ceea ce angajatul din 2015 este obişnuit să aibă într-o multinaţională, bunicul oferea în 1920. Iar sub conducerea lui au fost înfiinţate sucursale în Paris, Viena, New York, Constantinopol. Erau peste tot.
Dar câţiva ani mai târziu, odată cu marea criză economică din ’29-’33, a trebuit să declare banca falimentară. Tot ce construise se ruina.
A venit ca un tsunami financiar, o catastrofă. Era un run on the banks, adică toţi cei care deţineau bani în bancă voiau să şi-i retragă, de teamă că banca va falimenta. Veneau de pe-o zi pe alta să-şi ceară banii înapoi. Or, banii lor erau investiţi, nu existau fizic în bancă. Şi atunci, tatăl meu, care avea 21 de ani şi care preluase afacerea de la bunicul Jean, tatăl lui, a restituit aproape 3 miliarde de lei. A dat înapoi oamenilor bănuţ cu bănuţ. A vândut tot ce avea, inclusiv clădirea băncii, care a fost cumpărată de BNR, şi multe alte proprietăţi ca să plătească. Ştiu că din cauză că nu erau suficienţi lei în circulaţie, a fost nevoit să platească şi în cocoşei de aur. Dar a rezistat! I-a fost luată licenţa băncii doar pe şase luni. Apoi a fost recunoscută din nou ca bancă şi a mers foarte bine. Nu a mai ajuns niciodată la nivelul de dinainte, dar era solidă, după Al Doilea Război Mondial.
Regina Maria, naşa tatălui: „La botez, i-a făcut cadou o scrumieră de aur“
Tatăl lui Jean Chrissoveloni, Nicolae (Nicky), fiul lui Jean (stânga sus) şi al lui Sybille (dreapta jos), a fost botezat de Regina Maria (mijloc) FOTO Arhivă personală
Prietenii familiei Chrissoveloni erau tot din mediul boieresc, al afacerilor? De cine erau apropiaţi?
Da, şi aşa se năşteau şi relaţiile de căsătorie. Pentru că bunicul meu Jean s-a îndrăgostit de Sybille, una dintre cele patru fete frumoase ale lui Edward P. Youlle, un englez care avea o firmă de import la Galaţi, care se numea „Watson and Youlle“. Cred că atunci când s-au căsătorit ea avea o avere chiar mai mare decât a lui... (râde). Şi ei erau foarte buni prieteni cu regina Maria, care a fost naşa de botez a unicului lor fiu, adică tatăl meu, Nicolae. Încă mai am acasă cadoul primit de la ea.
Regina Maria, infirmieră la spital
Ce i-a dăruit?
Un fel de scrumieră, cred, din aur. Are o formă ciudată, cu un picior şi un capac din care ies nişte crengi. Mai târziu, şi Ferdinand, şi Maria vizitau palatul bunicului, de la Ghidigeni. Era un conac mare, cu teren de tenis, piscine, un loc pentru bowling. Iar în Primul Război Mondial, bunicul Jean a transformat acest palat într-un spital pentru răniţii de pe front. Din banii lui, a înfiinţat ambulanţele „Regina Maria“. Şi el mergea cu maşina, lua victimele de pe front, iar regina Maria şi Sybille erau nurses (n.r. – infiermiere) la spital. În halate!
Tata lui Jean, în braţele mamei acestuia, Sybille, alături de răniţii de pe front la spitalul de la Ghidigeni FOTO Arhivă personală
Aveau grijă de răniţi? Cot la cot cu ceilalţi muncitori?
Cum să nu? Regina era foarte implicată şi avea un aer de lider. Mă gândesc că de aceea, bunicul, probabil sedus de puterea ei, i-a dăruit terenul lui de la Balcic, unde este acum Castelul Reginei Maria.
Femeile sau banii?
Cum? A fost al bunicului?
Da, puţină lume ştie asta. În perioada când Cadrilaterul a aparţinut României, el a fost primul investitor acolo pentru că era o vestită moară alături. A fost una dintre cele mai bune investiţii pe care le-a făcut. În 1924 i-a oferit acest teren reginei, care a construit castelul. Pe ce preţ, asta nu mai ştiu...
Ce hobby-uri aveau în afara afacerilor? Înţeleg că Palatul Ghidigeni era dotat cu multe săli de sport.
Femeile! (râde) Cred că bărbaţii erau foarte aventurieri atunci – aşa cum afacerile erau pentru ei un challenge (n.r. – o provocare), aşa erau şi femeile. Bunicul era mai franţuzit, avea mare apetit pentru artă şi colecţiona tablouri. Îi plăceau mult maşinile şi în curtea lui erau mai multe automobile. Tata mi-a povestit că, de fiecare dată când se urca cineva cu bunicul în maşină, îşi arunca pălăria. „Oh, Jean, mi-a zburat vântul pălăria, trebuie să oprim!“, îi spunea, şi nu se mai urca înapoi de teamă. Mai era la modă, în rândul familiei, vânătoarea. Le plăcea foarte mult femeilor mai ales. Excepţie făcea sora lui Jean, tante Hélène (foto dreapta), care era foarte intelectuală.
Prietenii lui tante Hélène: Proust şi Chaplin
A fost căsătorită cu principele Dimitrie Şuţu.
Exact, dar căsnicia lor n-a durat. A păstrat însă numele de principesă. El era un om de armată, tante Hélène voia cultură, ea ştia şapte limbi! Nu prea s-au potrivit. Hélène era foarte prezentă în cercurile intelectuale de la Paris, unde l-a cunoscut chiar pe scriitorul Marcel Proust, care se pare că a fost fascinat de ea.
Erau apropiaţi?
Sigur, se spune că ea i-a fost ultima muză. Au avut o corespondenţă foarte importantă, un fond de arhivă de 50 de scrisori, în care discutau despre litaratură, filosofie şi politica din acea vreme. Tot în aceste cercuri, tante Hélène l-a cunoscut pe Paul Morand, scriitor şi diplomat, care era şi el apropiat al lui Proust, cu care s-a şi căsătorit. Paul Morand a fost chiar ambasador şi scriitor în România între anii 1943-1944, din partea regimului de la Vichy. Dar atunci au fost acuzaţi amândoi că erau pro-nazişti. În fine, s-au exilat în Elveţia, unde şi-au făcut mulţi prieteni, tot din protipendadă. Unul dintre apropiaţi era celebrul actor Charlie Chaplin, cu care Paul a fost co-autor într-o carte. În rest, se vedeau la ceai, discutau.
Cum a schimbat Mazar Paşa, bunicul mamei, uniformele armatei engleze
Cum a fost pentru tatăl dumneavoastră să preia frâiele băncii la o vârstă aşa fragedă?
Vă daţi seama, avea 21 de ani! Era un playboy! (Râde) Arăta bine, era înalt, femeile îl plăceau. Mama mi-a spus că a găsit odată un cufăr unde erau numai fotografii şi scrisori din partea admiratoarelor lui din Anglia, din Suedia, de peste tot. Iar acum el devenea cel mai important bancher al familiei Chrissoveloni! Trebuia să lase ultimul an de master de la Oxford şi să se ocupe de bancă pentru că bunicul se prăpădise. Şi el a luat foarte în serios această responsabilitate. Cred că era şi o caracteristică a ADN-ului din familie. Aşa era el: Give me a challenge! (n.r. – Dă-mi o provocare!). Şi el, ca şi tatăl lui şi alţii din generaţie, era un lider. Îl vedeai şi te duceai după el.
Părinţii lui Jean, Georgette Lakeman-Economu şi Nicolae (Nicky) Chrissoveloni FOTO Arhivă personală
Cum s-au cunoscut părinţii dumneavoastră? V-au povestit?
Părinţii mei se cunoşteau cu mult timp înainte de căsătorie, erau foarte buni prieteni, jucau golf împreună, formau o echipă extraordinară. Mama, Georgette, este fiica moşierului Georges Lakeman-Economu şi al Elenei Colibăşeanu. Şi familia ei are o poveste extraordinară. Prin tatăl ei, mama este nepoata celebrului Mazar Paşa. Un personaj extraordinar! Numele lui englezesc era Stephen Bartlett Lakeman. Era ofiţer britanic, de origine olandeză. Pe timpul reginei Victoria, luptase în războaiele de expansiune colonială duse de Anglia, în secolul al XIX-lea. Şi şi-a dat el seama atunci că uniforma armatei imperiale era prea colorată, roşie cu pene albe, un dezastru, deci devea ţintă sigură pentru inamic. Singur, s-a dus la Ministerul de Război şi le-a propus să schimbe uniforma. Să le facă de culoare kaki. N-au acceptat! Atunci el s-a supărat şi şi-a organizat propriul regiment pe care l-a îmbrăcat în kaki şi care a avut un succes enorm. S-a întors în Anglia şi a spus: „Uite proba! Ce rezultate au avut soldaţii care erau îmbrăcaţi în uniformele tradiţionale“. Atunci englezii au schimbat uniforma şi l-au înnobilat. L-au făcut Sir Steven Bartlett Lakeman, iar turcii l-au decorat cu titlul de Mazar-Paşa.
Şi care este legătura lui cu România ?
El a fost trimis, când avea 50 de ani, cu o misiune în România, care încă era atunci sub suzeranitate otomană. S-a îndrăgostit de Maria Arion, mai mică decât el cu 25 de ani, care provenea dintr-o familie foarte înstărită de greci. S-au căsătorit şi au avut doi băieţi, pe Georges, tatăl mamei, şi pe Dan. Mi-aduc aminte că eram cu mama la Londra, cu Dodoi, cum îi spuneam noi, şi ea mai era singura în viaţă din familia lui Sir Stephen Bartlett Lakeman. Trebuia să dea o declaraţie. Atunci am descoperit că el era menţionat în „Who’s Who“, o carte foarte importantă în Anglia cu cele mai însemnante figuri din istoria ţării.
„V-aţi spălat destul viaţa asta, acum e rândul nostru!“
Cum au perceput părinţii dumneavoastră venirea comuniştilor şi a sovieticilor în ţară?
Tatăl meu nu a crezut că regimul comunist va rezista. Şi până în ultimul moment, când i-au luat tot ce avea, el investea! A fost naiv. Imediat au urmat suferinţele.
Jean Chrissoveloni, în braţele tatălui său FOTO Arhivă personală
L-au arestat.
A fost arestat de trei ori. Îl acuzau că era spion pentru englezi şi americani. El avea relaţii în toată lumea, e adevărat, dar nici vorbă de aşa ceva. Sau îl turna câte unul care spunea că tata avea bijuterii, lingouri şi cocoşei de aur ascunşi prin diferite case, oricum confiscate de ei. Şi le dădea organelor de Securitate tot. A fost cumplit a doua oară când a fost închis, a stat 308 zile în beciurile Securităţii şi era torturat. Singurul lucru pe care ni l-a povestit era că, în tot acel interogatoriu, care mai mult psihic îl chinuia, a fost îngrozitor că, în camera de alături, era o femeie pe care o torturau şi lui îi spuneau că este mama mea. Îi ziceau că dacă nu semnează, o omoară. Şi după aproape un an în care nu ştiam nimic de el, l-au mutat la închisoarea Văcăreşti, unde a făcut doi ani de detenţie. Mergeam să-i ducem pachet şi, dintr-odată, un om pe care-l ştiam înalt, solid, frumos era slab şi abia se târa pe lângă gard.
Primii trei fraţi Chrissoveloni: Jean, Elena şi Sybille FOTO Arhivă personală
Vecini de casă: Valentina Argetoianu şi Theodor Pallady
De la unii dintre cei mai bogaţi bancheri din România, familia a ajuns să nu mai aibă nimic. Unde aţi locuit? Ce aţi făcut în timpul în care tatăl era închis?
Eu eram foarte mic, aveam 5 ani când tata a fost închis. Îmi petreceam timpul la bunicii mamei, la Novaci, cu oile. Făceam pe ciobanul şi-mi plăcea extraordinar de mult. Nu am înţeles nimic când, tot în 1948, au venit comuniştii şi i-au aruncat străbunicului un sac în faţă: „Pune ce ai aici şi afară!“. Şi pe el l-au trimis cu domiciliu forţat la Găeşti. M-am regăsit cu surorile şi cu mama în casa unui pictor celebru, Henri Catargi, pe Dorobanţi, în Bucureşti. El trăia atunci cu o doamnă frumoasă, impozantă, Valentina Argetoianu (n.r. – născută Boambă, căsătorită prima oară cu Filip Lahovari, fost ministru plenipotenţiar, a doua oară cu Constantin Argetoianu, fost prim-ministru, fost consilier regal). În casa asta locuiau mai mulţi oameni, printre care şi domnul Pallady, Theodor Pallady.
Tatăl lui Jean s-a îndrăgostit de cea care avea să-i devină soţie după câteva partide de golf ămpreună FOTO Arhivă personală
„Se simţea un miros fenomenal de ulei“
Pictorul Theodor Pallady?!
Chiar el. Şi mai era un alt pictor faimos, Jean Steriadi, cu care sora mea, Sybille, făcea lecţii de pictură. Şi sportul nostru era să-l tachinăm pe domnul Pallady, pentru că el detesta copiii! De câte ori treceam pe unde era camera lui, de unde se simţea un miros fenomenal de ulei, mergeam pâş-pâş, băteam tare la uşa lui şi după aia dispăream. Ieşea cu bastonul şi noi ne temeam că, dacă ne prinde, sigur o să ne dea vreo două bastoane la fund! Mi-amintesc că, mai târziu, după ce tata a ieşit din închisoare, ne citea seara poveşti pentru copii. Erau cu prinţi curajoşi care se luptau cu toată lumea şi cucereau inimile prinţeselor. Eu, când eram mic, eram foarte fricos, foarte anxios. Şi atunci tata s-a întors spre mine şi mi-a spus: „Vezi, Jean, vezi prinţul ăsta cum era? Aşa să fii tu! Tare, curajos!“. „Da, dar prinţul nu-l cunoştea pe domnul Pallady!“ (râde)
Buna şi anticomunista rusoaică Inuşka
Puteaţi atunci să locuiţi într-un cerc aşa select, fără supravegherea organelor de Securitate?
A, tocmai că nu! Erau şi doi securişti în alte camere până când a venit cineva şi a spus că era cuib de capitalişti la domnul Catargi. Aşa că ne-am mutat într-un apartament pe strada Ana Ipătescu, cu domnul Frunză, care era membru de partid. Fusese şcolit la Kiev şi era căsătorit cu Inuşka, o doamnă care a fost norocul şi salvarea noastră. Ea era anticomunistă şi era responsabilă să scrie despre ce făceam noi. Mereu spunea lucruri bune – că nu ascultăm radio, că suntem liniştiţi. Or, părinţii mei mai primeau prieteni în vizită cu care vorbeau în franceză, ne mai aduceau cadouri. Ştiu că am locuit opt persoane în două camere, că erau şi bunicii mamei. Într-o zi a venit un alt securist cu soţia şi a ocupat camera care avea baia. Aşa că noi nu mai puteam avea acces. Mama a încercat să vorbească cu tovarăşul, dar i-a zis în zeflemea: „Lasă, că v-aţi spălat destul viaţa asta, acum e rândul nostru!“.
Tatăl, jucător „aristocrat“ de rugby. 7 ani la echipa naţională. Coleg cu prinţul Şerban Ghica
„Prietenii tatălui cei mai buni erau din familia Balş. Balş erau mari proprietari în Moldova, toţi profesionişti. Matei Balş a fost unul dintre cei mai mari medici din România, Andrei Balş, Pepi, îi spuneam eu, era un foarte bun arhitect. Iar fetelor din gaşca lor le spuneau «Golescăria», pentru că multe erau din familia Golescu. Cei mai mulţi prieteni erau, în general, sportivi de rugby. Tata a jucat şapte ani în echipa Naţională a României de rugby. Era un jucător foarte bun – începuse în Anglia şi, după aceea, a continuat în România. Juca la Tenis Club Român (TCR) unde era coleg cu prinţul Şerban Ghica. Şi cei de la TCR jucau împotriva celor de la Sportul Studenţesc, foarte buni şi ei. Venea toată «Golescăria» şi le făcea galerie. Bani Ghica mi-a povestit şi ce scandau, dar eram prea mic să-mi amintesc. În orice caz, era o vorbă când jucau: juca aristocraţia contra golanilor“, povesteşte amuzat Jean Chrissoveloni.
„Jean, uită-te la pământul ăsta că n-o să-l mai vezi niciodată!“
Cum se descurcau părinţii? Ca să cumperi mâncare, trebuia să munceşti, să ai cartele...
Aveam unde să stăm, dar părinţii trebuiau să găsească serviciu. Trebuiau să o ia din nou de la început, ca stră-străbunicul Zannis. Pe vremea aia se căutau ingineri topometri care să măsoare terenurile agricole, să recadastreze ţara şi să reamenajeze terenurile care fuseseră private. Mai întâi mama şi apoi şi tata, după ce a ieşit din închisoare, s-au calificat ca ingineri şi au mers să lucreze la sate. La început, a fost foarte dificil pentru că lumea era suspicioasă. Comuniştii le luaseră oamenilor pământurile şi acum veneau nişte unii cine ştie ce să le mai facă. Erau majoritatea unguri şi nu vorbeau cu ei, îi izgoneau. Au reuşit să închirieze o casă la Dobolii (n.r. – în judeţul Covasna), într-o pădure, îmi amintesc.
Concurs de prins muşte între fraţi
Mergeaţi cu ei la ţară?
În fiecare vacanţă mergeam acolo. La început, a fost un coşmar, pentru că mama şi tata plecau pe la 5 dimineaţa şi noi, copiii, rămâneam acasă singuri până când ei reveneau. Or, noi eram obişnuiţi să fie cineva cu noi – bunici, vreo doică. Stăteam singuri în bucătărie şi începeam să plângem pe rând. După câtva timp, când ne-am obişnuit, inventasem un joc foarte amuzant, ca să treacă timpul. Trebuia să prindem muştele în mână, apoi să le strângem un pic, că altfel zburau, iar cel care prindea cele mai multe câştiga. Noi eram copii, ne distram, viaţa la ţară era o lume ideală. Nu ne dădeam seama de vremuri...
Tatăl lui Jean, Nicolae Chrissoveloni, inginer topometru în Dobolii FOTO Arhivă personală
„Sora mea a plâns când a murit Stalin!“
Nici mai târziu, la şcoală, n-aţi simţit presiunile politice? Că aveaţi stigmatul de „origine sănătoasă“.
O vreme, pentru că părinţii noştri nu puteau să vorbească despre situaţia politică, nu aveam habar. Vă daţi seama că sora mea mai mare, Sybille, care era foarte mândră să-şi poarte cravata de pionier, a plâns când a murit Stalin! Că a murit marele nostru lider. Iar ai mei părinţi nu puteau decât să tacă. Asta până când, într-o zi, a venit învăţătoarea la ea, a tras-o de cravată şi i-a zis că n-o merită pentru că e fiică de bancher. De atunci, n-a mai vrut să audă de comunism. Eu, în schimb, nici nu ştiam de istoria băncii, nu conştientizam pierderile noastre ca fiind o dramă. Şi nici de şcoală – învăţam la Şcoala Visarion – nu mă preocupam. Mie îmi plăceau sporturile. Ştiu că eram prin clasa a II-a şi învăţătoarea mi-a zis: „Chrissoveloni, te las repetent!“. Şi aşa ruşine am simţit atunci, că am hotărât să nu mă mai duc la şcoală.
A treia oară când l-au închis pe tata a fost pentru că aflaseră că avea aur ascuns. Ca să scape, a spus că erau nişte cocoşei de aur la proprietatea bunicului din partea mamei, la Novaci. S-au dus toţi acolo, cu anchetatorii, şi nu găseau aurul. Tata se temea să nu creadă că i-a minţit. Până la urmă, i-au găsit în spatele unui şemineu, dar au trebuit să spargă din zid cu toporul ca să-i găsească.
„Nu eşti destul de deştept să spui minciuni!“
Cum aşa? Păi, şi părinţii ştiau?
Eu, în loc să mă gândesc că dacă mă străduiesc mai mult, n-o să rămân repetent, am luat asta ca un dat. Şi nu m-am dus două săptămâni, fără să ştie părinţii, evident. Jucam toată dimineaţa fotbal cu prietenul meu, Andrei Rusu, el se ducea la şcoală şi eu veneam acasă, spăşit de atâtea lecţii (râde). Într-o zi, tatăl meu s-a întâlnit cu un alt coleg care a întrebat ce se întâmplă cu mine, de ce nu mai vin la şcoală. Ei, când a aflat tata, mi-a dat vreo două scatoalce cu o perie cu ace de metal... S-a uitat în ochii mei – parcă îl şi văd, că avea sprâncele ca ale mele: „Şi ştii ce? Tu nu eşti destul de deştept să spui minciuni!“. Asta mi-a rămas toată viaţa în cap şi când mă acuză cineva că mint, le spun că nu sunt eu atât de deştept. M-am reîntors la şcoală şi am reuşit să trec anul foarte bine.
Telefonul salvator al lui Dej
Cum aţi reuşit, până la urmă, să părăsiţi România? Se întâmpla în 1960.
Dacă la început, tata n-a vrut să plece, pentru că el credea că n-o să reziste comunismul, după experinţele carcerale, era distrus. Mătuşa de la Paris, tante Hélène, a vorbit cu Christine Stathattos, care era doamnă de onoare a reginei Frederika a Greciei, iar soţul ei – şeful protocolului de la Palatul Regal. A ajuns la ei mesajul că grecul Nicky Chrissoveloni moare prin închisorile din România. Şi Christine a intervenit pe lângă autorităţi, iar prim-ministrul de atunci, Karamanlis, a vorbit cu ministrul de Externe Averoff. După mai multe încercări, Averoff l-a prins pe Gheorghe Gheorghiu-Dej la ONU şi i-a solicitat să lase familia noastră să plece. Nu ştiu cum l-a convins, dar imediat Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat un telefon în ţară şi aşa ne-au pregătit documentele. Mi-aduc aminte că eram într-un avion mic, cu elice, noi, cu doi securişti în spate, şi tatăl meu mi-a spus: „Jean, uită-te la pâmântul ăsta că n-o să-l mai vezi niciodată!“. N-a crezut că vreodată o să dispară comunismul şi că va putea să se mai întoarcă.
În fiecare ţară, alt nume: Ioan, Jean, John, Chris, Iannis
Când aţi plecat la studii în Anglia?
Numaidecât. Am ajuns în Grecia, am petrecut acolo sărbătorile şi am plecat imediat după. Eu, de fapt, eram înscris încă de când mă născusem la colegiul pe care-l făcuse tata – aşa era sistemul englezesc. Mergeai mai întâi la internat şi apoi la liceu la 13 ani. A existat o posibilitate ca eu să plec din ţară la vârsta aia cu un prieten de-al tatălui, care era finlandez şi care era responsabil pentru o uzină de chibrituri în România. Fiul lui murise şi putea să mă adopte. Asta a fost o mare discuţie în familie şi, până la urmă, au decis că nu vor să mă trimită pentru că nu ştiau dacă vreodată ne vom reîntâlni (lui Jean Chrissoveloni i se umezesc ochii).
Mr. Underhill, profesor pentru tată şi fiu
Cunoşteaţi limba? Şi cum vi s-a părut axa Bucureşti-Atena-Londra?
Eram foarte buimac. Eu ştiam trei cuvinte în engleză. M-am obligat pe mine să gândesc şi să vorbesc în engleză. Aveam şi norocul unui profesor foarte bun, Mr. Underhill, care-l pregătise pe tata să treacă examenele la Oxford. El a avut şi ideea să nu-mi mai spună Jean, ci John. A venit într-o zi la mine şi mi-a zis: „Do you mind if we call you John?“ (n.r. – Te superi dacă îţi spunem John?).
De ce? Cum aşa? E adevărat că e o confuzie cu numele dumneavoastră: Jean, John, Ion...
E o istorie interesantăcu numele. În familie era tradiţia să iau numele bunicului, aşa că am primit numele Jean. În familie toţi mă strigau, Jeaneau, Jonjonete, Jeanelu, tot felul de versiuni din Jean. Dar am descoperit mult mai târziu că, în certificatul de botez, eram scris Ioan Niculae. Ca un moldovean get-beget. Când am ajuns în Anglia, mi-am schimbat identitatea, am devenit englezul ăsta, John. Ajung apoi la Queen’s University Belfast, în nordul Irlandei. Nu ştiu de ce nu le-a plăcut John. Şi ei s-au gândit să mă numească Chris Maloney – Maloney e un nume irlandez. Şi din John, am devenit Chris. Eu le spuneam la început, nu sunt Chris, Chrissoveloni e un nume, John e prenumele! Nu m-au ascultat. După un timp, mă duc în Grecia şi mă căsătoresc cu o grecoaică. Când i-am spus numele meu, Jean, a tresărit! „Jean? Ce e asta? În Grecia? Iannis!“ Aşa că de la Jean, botezat Ioan, după John, apoi Chris şi în final Iannis. Pe unde am fost, ca să glumesc, toţi au „profitat“ de numele meu.
„Tata nu m-a considerat marele moştenitor“
Aveaţi aceeaşi îndârjire ca tatăl dumneavoastră – să aveţi propriile afaceri? O bancă poate.
Eu eram un tip mai degrabă sportiv. Nu ştiu dacă tata m-a considerat marele moştenitor Chrissoveloni. Eram un copil micuţ şi fricos şi îmi plăcea să fac lumea să râdă. Foarte târziu am realizat cât de important e să înveţi. Din fericire, cred că în fiecare om există o balanţă. Ai, poate, nişte lucruri mai puţin bune, dar vin şi altele ulterior să le compenseze. Şi până la urmă îţi găseşti un echilibru. Eu totdeauna am spus că, pentru mine, din nefericire, educaţia a venit prea devreme. Eram imatur, mă mutam dintr-o casă în alta, apoi dintr-o ţară în altă, dintr-un stil de viaţă în altul, că nu mai înţelegeam care era rostul meu. Credeam că sunt acolo ca să mai joc un rugby, să mai cuceresc o domnişoară. Or, generaţiile de dinainte ştiau din timp ce era în orizontul lor: banca!
Ce s-a schimbat în atitudinea dumneavoastră?
Cred că a fost doar o chestiune de timp. Am trecut prin etape, până când am gustat din propriile mele satisfacţii profesionale. Just sau nejust, cred că au contat şi genele pe care le aveam. ADN-ul familiei. Tata îmi spunea că trebuie să fiu un bun tehnocrat. Îţi iei un MBA (n.r – Master inBusiness Administration), te urci pe cariera de multinaţională şi ajungi sus. Şi aşa eşti asigurat pe viaţă. Era de părere că businessul privat s-a dus, că, dacă aş fi avut o mică prăvălie, abia trăiam. Am făcut toate lucrurile acestea, lucram în mici sau mari afaceri, în consultanţă fianciară, până când mi-am dat demisia şi am venit în România.
„Casa străbunicului a devenit biroul lui Ion Iliescu“
Tatăl nu a mai avut ocazia să se întoarcă în ţară, dar dumneavoastră aţi mai văzut pământul „ăsta“ de mai multe ori. Când v-aţi întors în România prima dată?
Am venit prima dată imediat după Revoluţie, pe 17 ianuarie 1990. Eram în Creta, înainte de Sărbători, acasă la sora mea, Sybille, şi la soţul ei, Constantin Manu. Stăteam cu mama într-un salon şi mi-a zis să aprind televizorul, că poate ne dă nişte veşti. Ea era foarte interesată de ce se întâmplă în societate, în lume, dar rareori priveam la TV. L-am aprins şi am văzut exact scena execuţiei lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu. Şi-atunci mama s-a întors spre mine şi mi-a zis: „Nu te duci înapoi în România să-ţi iei afacerea de familie?“. Am plecat imediat, cu o geantă Hermes pe care o aveam de la tata şi cu o singură hârtie în ea – o copie a testamentului.
Jean Chrissoveloni, printre „rămăşiţele“ casei străbunicului său, Constantin Colibăşeanu FOTO Eduard Enea
„Când am respirat aerul acela încă nepoluat...“
Care a fost prima impresie?
Pe drum, tot avionul vuia de jurnalişti, americani, oameni de peste tot, care veneau în România să scrie despre Revoluţie. M-am şi împrietenit cu câţiva, care, auzind povestea familiei mele, voiau să-mi ia un interviu. Mi se părea destul de bizar că cineva din Scoţia vrea să citească istoria lui Chrissoveloni din România. N-am putut să aterizăm la Bucureşti şi am ajuns la Constanţa. Când am ajuns, am văzut ciorchine-ciorchine de nave, de vapoare, iar eu eram interesat. Lucrasem în shipping, eram un mic acţionar , aşdar, primul lucru pe care-l vedeam în România mă atrăgea. Şi, în loc să plec cu autobuzul la Bucureşti, am rămas la Constanţa să mă interesez care era businessul cu navele acelea.
Ia te uită, ca stră-străbunicul Zannis venit din Chios, doar că acum din Anglia.
(Râde) Şi chiar m-am băgat în afacerea asta, vreme de doi ani, însă n-a dat rezultate. Era şi foarte dificil cu naveta, pentru că stăteam în Bucureşti. Când am ajuns la Bucureşti după câteva zile pe Otopeni şi am respirat aerul acela încă nepoluat, am văzut femeile în vârstă cu basmale pe cap, mi-am amintit de copilăria mea. Am avut un flashback cu momentul când am plecat. Şi am zis: „Băi, până la urmă, eu de aici sunt. Aici e locul meu!“. Aşa am simţit, oricât de patetic pare.
„România este o ţară de documente“
Când aţi început efectiv demersurile pentru a recupera casele naţionalizate de comunişti?
Imediat cum am ajuns în ţară. Eu sunt obişnuit, când mă duc într-un loc nou, să-mi găsesc un avocat: să-mi spună care sunt legile, cum funcţionează instituţiile. Şi am întrebat, la o întrunire cu mai mulţi oameni, cine cunoaşte un avocat de afaceri. Ei s-au uitat cruciş la mine, însă o doamnă mi-a spus că poate să-mi sugereze un avocat care abia îi rezolvase divorţul (râde). Mi-l şi aduc aminte – un domn cu pălărie şi paltonul lui lung, albastru... M-a ajutat mult. A fost un demers lung de recuperare, din două motive. În primul rând, eu am venit cu o singură foaie după mine, care avea scris undeva în colţ, vag, despre proprietăţile de aici. Şi asta pentru că tatăl meu nu a crezut că ne vom întoarce vreodată în România. Cea mai mare provocare pentru mine în anii ’90 era să găsesc documentele. România este o ţară de documente. Dacă te duceai şi le explicai că acolo e casa familiei, ei îţi cereau actul.
„În sfârşit, legea 247“
Pentru că oricine putea să-şi ceară drepturi care nu le aparţineau.
De acord, vreau să spun că putea exista o cooperare fără sacrificii. Apoi, guvernul român de după ’90, din dorinţa de a arăta că a terminat cu comunismul şi credea în proprietatea privată, a mers în Europa şi spunea că dau tot înapoi. Ei au făcut o lege, dar care nu-ţi dădea nimic. Abia în 2000 am început să sperăm, când a fost promulgată legea „Lupu“, în care erau retrocedate pădurile. Şi, în sfârşit, legea 247, când casele, proprietăţie etc. au fost retrocedate foştilor proprietari.
În timpul ăsta, nu v-aţi gândit să renunţaţi, să plecaţi?
Acum, la 71 de ani, glumesc şi spun că poate nu am fost eu un geniu ca bunicul, dar cu siguranţă am fost perseverent. Mama mea, din Grecia, tot spunea: „Voi vă pierdeţi timpul acolo. Comuniştii până la urmă tot comunişti au rămas“. Şi nici nu voia să vină în ţară, pentru că se gândea că au distrus tot. A venit, până la urmă, cu greu, dar era mai mult dezamăgită de ce găsise aici.
Părinţii lui Jean Chrissoveloni s-au căsătorit în casa bunicului mamei, Constantin Colibăşeanu, lângă aceleaşi coloane unde astăzi se pozează fiul său FOTO Arhivă personală
„Dacă n-ai simţul umorului, nu rezişti“
Recuperarea averilor a fost principalul motiv pentru care aţi rămas în România? Ştiu că aici aţi avut mai multe afaceri, în IT, în imobiliare.
Chiar am refăcut firma pe care tata o înfiinţase în 1932, Imobiliara Chirssoveloni. Sigur, dacă mă uit în Monitorul Oficial la ce portofoliu avea el atunci şi îl compar cu al meu, era mai bine în anii ’30. Am fost şi la o emisiune de televiziune odată, cu mai mulţi străini, în care vorbeam despre investiţiile din România. Toţi spuneam despre cât de greu e, mai ales pentru că legile se schimbă tot timpul. Şi el atunci, fireşte, ne-a întrebat de ce stăm aici ţinând cont de condiţiile grele despre care noi vorbeam. M-am gândit multă vreme la asta. Nu am o reţetă pentru toată lumea, la mine e o alegere personală: simţul umorului specific românilor. Instituţiile, legile, politicienii, te toacă, te toacă, te toacă şi, dacă nu le depăşeşti cu umor, nu rezişti. Cu grecii, cu englezii, te înţelegi altfel, aici găsesc simţul umorului care mă leagă. Eu numai aşa pot să-mi explic cum de am stat şi m-am luptat. Pentru că au fost şi multe dezamăgiri.
„Chrissoveloni, tu nu eşti român!“
Vă referiţi la dezamăgiri profesionale?
Nu doar la ele – dezamăgirile, eşecurile, la fel ca succesele sunt obişnuite în mediul de afaceri. Vreau să spun că, atunci când am revenit în ţară, am avut primul meu şoc. Eram la o petrecere şi o domnişoară mi-a zis în faţă „Tu nu eşti român!“. „Cum să nu? Cum poţi să spui aşa ceva?“ M-am simţit foarte jignit. A zis că suntem nişte străini care au venit să facă pe românii. „Nu eşti român fiindcă tu n-ai trecut prin toată această perioadă a comunismului, să vezi ce am îndurat“, îmi spunea. Această nerecunoaştere m-a durut la fel de tare ca atunci când ne-am pierdut noi identitatea sau când am ascultat poveştile tatălui din închisoare.
Povestea din spatele seifului Chatwood’s
Pe lângă clădirea din Centrul Vechi, v-au mai fost retrocedate alte patru clădiri. Ce se va întâmpla cu ele?
Unele s-au deteriorat mult, e foarte dificil să le poţi reface. Dar, de exemplu, casa în care s-a născut mama mea, de pe strada Negustori din Capitală, va deveni un hotel butic. Este casa bunicului ei, Constantin Colibăşeanu. Şi chiar în această casă s-au căsătorit părinţii mei. Mama mi-a povestit că salonul şi holurile de la intrare aveau dimensiuni speciale în aşa fel încât să poată primi Casa Regală. S-au păstrat câteva lucruri de pe vremea bunicului, balustrade, un tavan şi seiful din biliotecă.
Seiful era ascuns după vreun tablou?
E cât o uşă! Şi are o poveste foarte interesantă, care îi leagă pe părinţii mei încă dinaintea naşterii lor. Seiful, un „Chatwood’s“ original (foto), era distribuit de compania „Watson&Youell“. Iar Eduard P. Youell era bunicul tatălui meu! Aşa că bunicul mamei, fără să-i treacă prin minte ce legături vor fi între ei, a cumpărat seiful de la bunicul tatălui. Fantastic! După ce a fost naţionalizată, a devenit sediul unor instituţii: SAPARD, Consiliul Naţional al Apelor. Ion Iliescu a lucrat acolo, pe perioada cât a fost şeful instituţiei. Acolo era biroul lui. Şi acum, când mai vine la sediul PSD de alături, obişnuieşte să parcheze maşina în faţa casei...
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“
Se încarcă comentariile...
