„Din culisele cinematografiei“. Cum şi-a tocat celebrul Grigore Vasiliu-Birlic toţi banii în cazinourile de la Cannes

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Grigore Vasiliu-Birlic
Grigore Vasiliu-Birlic

Deşi debutase pe marele ecran încă din 1934, în filmul „Bing-Bang“, alături de alţi doi comici vestiţi ai epocii, Nicolae Stroe şi Vasile Vasilache, Grigore Vasiliu-Birlic a devenit o vedetă de cinema în adevăratul sens al cuvântului abia în anii ’50 ai secolului trecut.

Iar apogeul carierei sale cinematografice l-a reprezentat defilarea de pe covorul roşu al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes din 1960 (4-20 mai), când filmul „Telegrame“ a fost nominalizat la „Palme d’Or“, trofeu adjudecat până la urmă de pelicula „La Dolce Vita“ a lui Federico Fellini.

Coregizor al „Telegramelor“, alături de Aurel Miheleş, Gheorghe Naghi, ajuns astăzi la aproape 85 de ani, a povestit, pentru „Weekend Adevărul“, câteva dintre aventurile lui Birlic de pe Croazetă: „Eu n-am însoţit filmul la Cannes, lucram deja la «Bădăranii». Din câte îmi amintesc, sper să nu greşesc, alături de Grigore Vasiliu-Birlic, interpretul rolului principal, au mai fost acolo Mihnea Gheorghiu, Ioan Grigorescu şi George Macovescu, din partea cinematografiei. Filmul a avut un succes teribil, chiar dacă n-a luat premiu, iar Birlic s-a comportat precum vedetele de astăzi. Nu s-a putut abţine şi, fiind un mare amator de ruletă, a fost nelipsit din cazino în fiecare seară. Şi-a tocat acolo toţi bănuţii. A trebuit să-i trimitem ceva parale, ca să-şi salveze onoarea. S-a întors lefter! Bine, avea el de unde, nu trebuie să-l plângem! Aşa era Birlic, de neoprit şi pe scenă, şi în viaţă!“.

„Măi, Vasiliule, îmi fierb creierii“

Filmările la „Telegrame“ au avut loc în decursul anului 1959, pelicula având premiera în ţară la 1 martie 1960. În afara lui Birlic, care l-a jucat pe Costăchel Gudurău, din distribuţie au mai făcut parte toate marile vedete ale timpului: Alexandru Giugaru, Jules Cazaban, Remus Comăneanu, Niki Atanasiu, Costache Antoniu, Marcel Anghelescu, Mişu Fotino, Nineta Gusti, Ştefan Ciubotăraşu, Ovid Teodorescu, Mircea Şeptilici, Ion Antonescu-Cărăbuş şi Nicolae Neamţu-Ottonel. „Birlic şi cu Giugaru erau foarte buni prieteni, dar se tachinau mereu. Îşi dădeau şi şuturi în fund. Birlic se familiarizase mai repede cu filmul. Îi spunea mereu lui Giugaru: «Măi Sandule, nu mai căsca ochii ăia mari. Aparatul e aici, lângă tine, nu-l vezi? Nu e în fundul sălii». Bine, noi am lucrat în condiţii foarte grele atunci. Pelicula era de proastă calitate, pentru că necesita foarte multă lumină. Filmam cu reflectoare din cele ruseşti cu care se urmăreau avioanele de la sol, câte două-trei deodată. Giugaru i-a zis la un moment dat lui Birlic: «Măi, Vasiliule, îmi fierb creierii!». La care Birlic îi răspunde: «Bine că-i ai!». Birlic mă iubea, pentru că l-am ajutat, prin filmele pe care le-am făcut împreună, să ajungă «Artist al Poporului». Şi-a dorit foarte mult să primească acest titlu, care era acordat de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, şi să fie menţionat aşa pe generic. Era plătit foarte bine, lua 600 de lei pe ziua de filmare, în condiţiile în care eu şi cu Miheleş aveam 720 de lei pe lună. Apropo de titluri şi de decoraţii, să vă povestesc o altă întâmplare din anii aceia. Tot cu Birlic şi cu Giugaru. Ministreasa Culturii era Constanţa Crăciun şi, la un moment dat, a hotărât să decoreze câţiva actori mari, printre care şi cei doi. La vreo câteva zile după ceremonie, s-au întâlnit la cabinele de pe platoul de filmare. Fiecare venise cu decoraţia în piept. La care Giugaru: «Auzi, Vasiliule, tu ştii de ce te-au premiat pe tine? După ce au făcut listele, şi-au dat seama că au o medalie în plus, aşa că s-au gândit să ţi-o dea ţie!». Birlic a căscat ochii mari şi l-a întrebat: «Pe cuvântul tău de onoare?». «Pe cuvântul meu de onoare!» A doua zi, Birlic s-a dus la minister, a cerut să intre la tovarăşa Crăciun, şi i-a trântit decoraţia pe birou: «Aşa ceva nu se acceptă!». Şi a plecat. Vă daţi seama, s-au făcut investigaţii, s-a întrebat în stânga şi-n dreapta, până la urmă Giugaru a recunoscut că el i-a făcut farsa lui Birlic. Când s-au întâlnit din nou, Giugaru i-a zis: «Ce-ai făcut, Vasiliule, te-ai supărat? Uite, de fapt a mea era medalia în plus! A ta era bună. Poftim!». Şi i-a dat decoraţia lui. Bineînţeles, avusese grijă să o recupereze şi pe cea de la tovarăşa Crăciun, care n-a prea gustat însă gluma“, a mai povestit venerabilul cineast.

În cabina fetelor, „se ascundea după rochii“

Tot pe platourile de la „Telegrame“, pus mereu pe şotii, Birlic obişnuia, după ce se costuma în personajul său, Costăchel Gudurău, să dea o raită prin cabina fetelor. „Se ascundea după rochii şi aştepta să vadă cum şi cât se dezbracă mai tinerele sale colege de platou. Le amintesc numai pe Vasilica Tastaman, Carmen Stănescu, Coca Andronescu, Dorina Done. Până când una dintre ele l-a prins şi i-a spus: «Vaaai, maestre, se poate?! Dar de ce trebuie să te ascunzi, vino mai aproape». Şi i-a pus un scaun chiar lângă pictoriţa de costume. Ba i-a mai dat şi o oglindă, ca să vadă bine din toate unghiurile. Bineînţeles că, din acel moment, Birlic n-a mai călcat pe-acolo!“

Însă dincolo de glumele şi farsele de la filmări, Grigore Vasiliu-Birlic era un actor extrem de serios şi disciplinat. „Mulţi dintre «monştrii sacri» din distribuţie nu luau lucrurile atât de în serios pe cât trebuia, dar Birlic era extrem de punctual, le bătea obrazul pentru că veneau fără să ştie textul, repeta scenele cu partenerii săi de secvenţă. Nu-i plăcea să lase nimic la voia întâmplări“, a dezvăluit regizorul Naghi.

„Constanţa Crăciun era să leşine de râs la faza când Birlic cânta“

Înainte de a realiza „Telegrame“, cuplul Naghi-Miheleş debutase cu o altă ecranizare după Caragiale, „Două lozuri“ , peliculă care a avut premiera pe 5 decembrie 1957. În rolurile principale, aceiaşi Birlic şi Giugaru. „Proiectul fusese început de Jean Georgescu, care scrisese un scenariu, dar ulterior a avut nişte divergenţe cu autorităţile şi n-a mai fost lăsat să filmeze. Atunci ni s-a dat nouă să-l facem. Dom' profesor – că aşa îi ziceam lui Jean Georgescu – chiar ne-a susţinut în demersul nostru. De altfel, chiar dacă eu şi cu Miheleş am lucrat după un alt scenariu, al nostru, l-am păstrat pe generic, în calitate de co-scenarist, şi pe Jean Georgescu. Eu m-am ocupat de distribuţie, practic mi-am împlinit visul de a face film cu aceşti doi titani. La vizionarea acestui film, Constanţa Crăciun, care conducea Ministerul Culturii, era să leşine de râs la faza când Birlic cânta de fericire pentru că a câştigat. El era afon, n-avea deloc voce, dar asta dădea foarte bine pentru rol. Şi la sfârşit ne-a zis: «Tovarăşi, nu puteţi lăsa aşa, trebuie să-i dublaţi vocea». Am ratat o scenă magistrală“, şi-a reamintit Gheorghe Naghi.

image

„Noi, cei cu arta vorbită, îi înjuram pe ăia cu arta mută!“

Din distribuţia filmului „Două lozuri“ a făcut parte şi Ion Iancovescu, unul dintre stâlpii teatrului interbelic. „Am avut noroc că a acceptat să joace în film. El era de fapt cel mai mare actor al epocii sale! A înfiinţat şi a condus şapte teatre în Bucureşti. Chiar şi Birlic a jucat la unul dintre ele, când era tânăr. Dintr-un mic rolişor de figuraţie, flaşnetarul, Iancovescu a creat un personaj memorabil în film. Ţin minte că povestea, de pe vremea când jucase în filmul «Ţigăncuşa la iatac» (n.r. – 1923),  despre rivalitatea existentă între actorii de teatru şi cei de cinema. «Noi, ăştia, cei cu arta vorbită, îi înjuram pe ăia cu arta mută, care socoteau că noi, ăştia cu teatrul, făceam vorbărie goală şi le eram inferiori. Şi cearta a durat până când a venit sonorul. Ne-am pupat apoi şi am zis că amândouă vorbesc, deci sunt mari!»“, a mai povestit regizorul.

Birlic: „Am ajuns sî rîdî di mini, cu boieri şi curvili lor“

O întâmplare tragi-comică despre Grigore Vasiliu-Birlic şi înscrierea marelui comic în rândurile Partidului Comunist Român a relatat şi scriitorul Titus Popovici în cartea sa „Disciplina dezordinii“. „În 1949, la 19 ani, devenisem inspector în Direcţia Teatrelor, spre indignarea virtuos-ardelenească a tatălui meu, Augustin Popoviciu. În acele şase-şapte luni de grandoare ierarhică, suficiente să mă vindece pentru toată viaţa de tentaţia de a primi orice fel de funcţie, asistam săptămânal, împreună cu floarea culturii şi artei bucureştene, la şedinţele de «învăţământ politic», conduse cu vizibile voluptăţi cinice de Leonte Răutu (...). Climaxul acestor liturghii de îndoctrinare îl constituia momentul în care degetul lui Leonte Răutu se întindea, însoţit de un zâmbet mieros şi strâmb, spre Grigore Vasiliu-Birlic. Genialul actor se ridica în picioare şi părea atât de nefericit, atât de azvârlit în groapa cu lei, încât un râs enorm, de nestăpânit, începea să clocotească în piepturile tuturor. «Să-l rugăm pe tovarăşul Birlic să ne enumere orânduirile sociale şi clasele antagonice din structura fiecăreia.» Roşu, transpirând, aruncând priviri dezdănăjduite, Birlic îi şoptea lui Aurel Baranga: «Suflă-mi, bre, suflă-mi!». Cu chiu cu vai a reuşit să enunţe axioma că «în societatea comunist-primitivă nu existau clase, că în sclavagism apăruseră stăpânii şi sclavii, în feudalism – Birlic îi zicea «fedualism» – apăruseră boierii şi... «Tovarăşe Baranga, vă rog să nu-i şoptiţi, tovarăşul Birlic ştie». «Ştiu, ştiu», şoptea marele comic. «Atunci spuneţi, toţi aşteptăm cu mare interes.» Atunci Baranga a făcut semnul acela obscen, cunoscut, un oval format din degetul mare şi arătătorul mâinii stângi, în care se introduce mijlocul dreptei şi care însemna «i-o bagi». «Ştiu! Boieri şi curve», a strigat Birlic. După suspendarea şedinţei din pricina cutremurului de râs, l-am însoţit pe maestru pe străzile întunecoase. Coane Grigore, l-am întrebat, nu te supăra, da’ ce cauţi dumneata aici, la noi, la comunişti? Vei fi fiind cumva convins? «Pacatili meli, drăguţî, pacatili meli. Sî vezi cum o fost. Prin ’45-’46, vine la noi unu’, Vîşinski. Aista tăié capiteli la porunca lu’ Stalin. Faci o invitaţîi la Ambasadă de 10 mai. Nu, nu de asta, zi-i pe nume, sârbătoaré lor... Da’ întâi ne da drumu’ la bufet: numa’ minuni, drăguţî, icrişoare negri, somon fumé, vodcă şi şampanie. Cum să zîc, înainte, ne adună într-o sală mari-mari, ni puni pi scauni şi ni arată nişte dulapuri deşchise, plini di hârtii. «Messieurs – că vorbé franţuzăşti ca pi apă – aici sunt dosarăli dumnilorvoastre. Noi, în Uniunea Sovieticî, faţă de intelectualii di soi avem două măsuri: titluri, onoruri, bani, ori Siberié. Amu’ depinde de domniilevoastre încotro vreţ’ s-o apucaţ’.» Auzi, drăguţî, aşa m-am spăriet, că nu mi-o mai tihnit nici incrişoarili, nici şampania. Abé am aşteptat sî putem pleca şi aşe, în toiul nopţî, ne-am înşiruit la coadă la Sectorul Negru şi ne-am înscris în Partid. Am crezut că asta o fi de-ajuns, da’ iaca n-o fost şi am ajuns să rîdî di mini, cu boieri şi curvili lor»“, nota Titus Popovici în cartea sa.

La «Telegrame», apare în textul lui Caragiale: «Procoror lipseşte oraş mănăstire maici chef». Filmasem ceva drăguţ. Gheorghiu-Dej se prăpădea de râs la vizionare, dar ne-a sugerat că ar fi bine s-o scoatem. Am mai umblat la ea, dar n-am eliminat-o de tot. Secvenţa mea preferată din «Telegrame» este «reconstituirea incidentului din cârciumă, în prezenţa autorităţilor locale», în care regretatul Alexandru D. Lungu era măturătorul urbei. A fost genial! O bijuterie actoricească de câteva minute! Cred că în «Telegrame» am avut 30 de laureaţi ai Premiului de Stat, Artişti Emeriţi sau Artişti ai Poporului. Până şi figuraţia au făcut-o marii actori ai vremii, care se ofereau să joace şi gratis. Gheorghe Naghi regizor
Filme



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite