„Din culisele cinematografiei“. Cum l-au refuzat ruşii şi nemţii pe „Cantemir“ al românilor. Povestea „muşchetarului român“ şi a manuscrisului furat

Autorităţile de la Bucureşti au încercat să realizeze o peliculă dedicată domnitorului-cărturar Dimitrie Cantemir în coproducţie, însă negocierile cu „Mosfilm“ şi „DEFA“ au picat pe rând. Până la urmă s-au realizat două pelicule, cu finanţare exclusiv românească, însă bugetul a fost unul mult mai modest decât la alte filme din „Epopeea Naţională Cinematografică“.

Un film despre viaţa lui Dimitrie Cantemir, domnitorul-cărturar al Moldovei, s-a aflat în planurile ştabilor cinematografiei româneşti încă din anii ‘60 ai secolului trecut. În şedinţa Comisiei Ideologice a Comitetului Central din 23 mai 1968, un film despre Dimitrie Cantemir figura printre proiectele dezbătute, din categoria „filme inspirate din trecut“, alături de alte titluri precum „Nicolae Bălcescu“, „Ştefan cel Mare“, „Unirea Principatelor Române“, „Avram Iancu“ sau „Horia, Cloşca şi Crişan“. În ianuarie 1969, Studioul Cinematografic Bucureşti a contractat scenariul „A venit un om din Răsărit“, scris de Mihnea Gheorghiu, cel care-i dedicase anterior ciclul de romane „Două ambasade“, alcătuit din „Ucenicia cărturarului“ şi „Tihna valurilor“. Firul narativ se concentra în jurul manuscrisului cărţii „Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane“ (Incrementa atque decrementa aulae othomanicae), lucrare râvnită de toţi reprezentanţii marilor curţi europene. Bineînţeles, şi perspectiva rentabilităţii proiectului era foarte importantă pentru cadrele superioare ale cinematografiei. Din acest motiv, planul iniţial era realizarea unei coproducţii româno-sovietice, motiv pentru care a fost contactat în cursul anului respectiv studioul „Mosfilm“, care şi-a dat acordul în decembrie, numind în acest sens şi un co-scenarist, Konstantin Isaev. În vara anului 1970, regizorul Gheorghe Vitanidis a efectuat prospecţii la Sankt Petersburg (Leningrad), Tallin şi Riga. De asemenea, „Mosfilm“ i-a propus lui Vitanidis să includă în plan şi câteva zile de filmare la Viena şi Amsterdam, cu o echipă restrânsă de cinci-şase persoane. Primele detalii de natură organizatorică au fost stabilite în august 1970, între Marin Stanciu şi Corneliu Leu pe de-o parte, respectiv scenaristul Konstantin Isaev din partea sovietică. Se sconta atunci pe semnarea acordului de coproducţie, urmând ca  filmul să intre în producţie în aprilie 1971, cu titlul „Omul din depărtare - Cantemir“, conform informaţiilor existente în cadrul Arhivei Naţionale de Filme.

Scrisoarea ţarului, mărul discordiei

Filmul a fost însă scos din planul de producţie al „Mosfilm“ în decembrie 1970, existând mai multe ipoteze care au condus la acest deznodământ. Pe de-o parte, avem scrisoarea expediată în 17 iulie 1970 Luciei Olteanu, directoarea Studioului Cinematografic Bucureşti, de către Vladimir Baleaev, director adjunct al „Mosfilm“, în care se insista pentru introducerea în scenariu a unei intrigi referitoare la o scrisoare trimisă de ţarul Petru cel Mare lui Dimitrie Cantemir, susţinând că această schimbare va aduce îmbunătăţiri la nivel narativ. Este posibil ca negocierile să fi intrat în impas din cauza dorinţei sovieticilor de a-l impune pe ţar ca pe unul dintre personajele-cheie ale filmului, eclipsându-l astfel pe domnitorul Moldovei. De altfel, conform cărţii „Filmat în România“ a lui Bujor Rîpeanu, chiar şi Mihnea Gheorghiu susţinea că acordul nu s-a mai semnat din cauza „întârzierilor în finalizarea scenariului privit de la început cu rezerve politice de către partea sovietică“. După ce tratativele cu „Mosfilm“ au eşuat, s-au început discuţiile cu „DEFA“, cu propunerea realizării unei coproducţii româno-germane. Negocierile au fost purtate în decursul anului 1972, iar o echipă alcătuită din Constantin Pivniceru, noul director al Studioului Cinematografic Bucureşti, regizorul Gheorghe Vitanidis şi producătorul-delegat Mihai Opriş s-au deplasat la Berlin în luna mai. Partea germană a fost reprezentată de Albert Wilkening, directorul general al „DEFA“, respectiv Günter Schröder, directorul artistic al studiourilor est-germane. Nemţii au avut de la început mari rezerve în privinţa propunerii, întrucât scenariul reprezenta în primul rând „un episod de istorie românească“.

„DEFA“ ar fi vrut să facă „1001 de nopţi“ la Buftea

În cele din urmă, „DEFA“ a acceptat să participe la o coproducţie, cu condiţia ca scenariul să fie modificat în sensul accentuării relaţiei dintre Dimitrie Cantemir şi Gottfried Wilhelm von Leibniz, unul din întemeietorii iluminismului german. În acest sens, scenaristul Manfred Richter a fost desemnat să lucreze la noul scenariu, „Muşchetarul moldovean“ în perioada august-octombrie 1972, eroul poveştii fiind Mihuţ Gălăţeanu, un personaj fictiv, prieten din copilărie al domnitorului. În plus, „DEFA“ a solicitat participarea studioului de la Bucureşti la altă o coproducţie, „1001 de nopţi“, proiect mai vechi al nemţilor. Înţelegerea a căzut însă definitiv în prima jumătate a anului 1973, iar directorul Casei de Filme nr. 5, Dumitru Fernoagă, le-a solicitat ulterior nemţilor doar un sprijin minim pentru turnarea câtorva scene în Germania. În 10 august 1973 s-a aprobat decupajul regizoral, cu un deviz de 10 milioane de lei. Conform indicaţiilor Comitetului Central, care aprobase deja programul manifestaţiilor dedicate tricentenarului naşterii lui Dimitrie Cantemir, filmul trebuia să fie unul comemorativ.

Pentru ca toată munca de concepere şi rescriere a scenariului să nu se ducă pe Apa Sâmbetei, s-a luat în cele din urmă, la nivelul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, decizia să se facă două lungmetraje în loc de unul: „Cantemir“ - film sobru, axat pe viaţa domnitorului (cheltuieli de producţie: 5,2 milioane de lei), respectiv „Muşchetarul român“ - film de capă şi spadă, în care personaj principal era Mihuţ Gălăţeanu (cheltuieli de producţie: 5 milioane de lei). Cele două filme au fost realizate concomitent, iar distribuţia a fost una de excepţie: Alexandru Repan (Dimitrie Cantemir), Amza Pellea (Sultanul Ahmet), Iurie Darie (Mihuţ Gălăţeanu), Emanoil Petruţ (Moş Toader), Ilarion Ciobanu (Fripp), Victor Rebengiuc (La Mare), Ion Popescu-Gopo (Petru cel Mare), Liviu Ciulei (Leibniz), Emmerich Schäffer (Eugeniu de Savoia). Filmările au avut loc în România, Republica Democrată Germană şi Turcia, între 1 aprilie şi 26 octombrie 1974.

Mihai Volontir l-a jucat pe domnitor în varianta „Moldova-Film“

După ce i-au refuzat pe români, ruşii au sprijinit demersul studioului unional „Moldova-Film“ de a realiza un lungmetraj artistic despre Cantemir care să fie lansat cu prilejul tricentenarului naşterii acestuia, în 1973. Pelicula „Dimitrie Cantemir“, regizată de către Vlad Ioviţă şi Vitali Kalaşnikov, a inclus în distribuţie şi câţiva actori sovietici cunoscuţi, precum Aleksander Lazarev (Petru cel Mare), Ariadna Şenghelaia (Casandra) sau Natalia Varlei (Rodica), în timp ce rolul domnitorului i-a revenit lui Mihai Volontir, poate cel mai iubit actor din istoria Republicii Moldova.

Apariţia filmului care a obţinut „diploma pentru oglindirea temei istorice“ la Festivalul Unional de Filme de la Baku (1974), nu le-a picat bine mai-marilor cinematografiei de la Bucureşti. După vizionarea de pe 19 septembrie 1973, înainte ca Gheorghe Vitanidis să înceapă filmările, Dumitru Fernoagă, directorul Casei de Filme 5, nota în agenda sa: „Un film prost, produs de «Moldova-Film». Păcat că povestea se va repeta şi în filmul Casei 5...“.

„Pentru că a picat treaba cu ruşii, am folosit perucile destinate figuraţiei“

În momentul în care începuseră tratativele cu „Mosfilm“, românii sperau ca partea sovietică să le ofere şi elementele de recuzită care lipseau de la Buftea. Inclusiv perucile. Cel mai longeviv machior din istoria cinematografiei româneşti, Mircea Vodă, îşi aminteşte perfect şi astăzi „aventurile“ de care a avut parte atunci. „A fost un film foarte greu, «Cantemir». Ne trebuiau foarte multe peruci ca la 1600 – Molière – aşa cum le spunem noi. Ruşii au spus că ni le dau ei, când au fost acele discuţii cu ei, dar eu l-am rugat pe regizor, regretatul Gheorghe Vitanidis, să mă lase să fac măcar perucile pentru figuraţie. Şi am confecţionat câteva, le-am mai reparat şi pe cele mai vechi, rămase de la «Serbările galante», un film franţuzesc făcut de René Clair la Buftea. Şi cu alea am filmat până la urmă, pentru că a picat treaba cu ruşii, după cum ştiţi“, şi-a reamintit machiorul, pentru „Weekend Adevărul“. Cele două filme au circulat şi în Occident, iar ziarul francez „L'Humanité“ a remarcat că românii se pricep foarte bine la perucherie. De fapt, se pricepea doar Vodă, care a  primit şi un premiu nesperat datorită muncii depuse atunci. „Am obţinut o bursă de specializare din partea guvernului Franţei cu această ocazie. Am luat la rând fabricile de perucherie, laboratoarele de cosmetice şi studiourile de film din Paris. Când  au văzut ce ştiu să fac, mi-au propus să rămân, dar n-am vrut. În ţară aveam casă, maşină, salariu bun, o viaţă liniştită“.

„Mult sânge a vărsat poporul nostru...“

După ce filmul „Cantemir“ a fost vizionat, succesiv, de către Dumitru Popescu „Dumnezeu“, secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, respectiv de către şeful statului, Nicolae Ceauşescu, în februarie-martie 1975, s-au făcut mai multe observaţii de modificare a montajului. „După generic se va introduce un montaj de imagini privind trecutul eroic de luptă al pâmântului românesc, ilustrat de câteva imagini simbolice: o torţă arzând ca o flacără veşnică. Pe această torţă se supraimpresionează chipuri şi figuri de luptători pentru libertate şi independenţă din frescele şi plastica vremii: chipul lui Mircea cel Bătrân, chipul lui Ştefan cel Mare, chipul lui Mihai Viteazul - senzaţie de panteon cu marii voievozi ai pământului românesc. Pe aceste imagini se citeşte un text rostit de Cantemir: «Mult sânge a vărsat poporul nostru de-a lungul secolelor, în zbuciumata şi dramatica sa istorie, pentru păstrarea fiinţei naţionale, pentru apărarea libertăţii şi demnităţii, pentru afirmarea de sine stătătoare, pentru egalitatea în drepturi cu toate popoarele lumii»“, se arată într-o notă din 28 aprilie 1975.

Albulescu ar fi trebuit să-l joace pe ţarul Petru cel Mare

Absolvent al facultăţii de istorie, actorul Alexandru Repan a îndrăgit dintotdeauna personalitatea lui Dimitrie Cantemir, motiv pentru care îşi aduce aminte cu plăcere şi de rolul interpretat în cele două filme ale lui Gheorghe Vitanidis, chiar dacă, din punct de vedere istoric, peliculele au avut păcatele lor. „Am fost singurul candidat pentru domnitorului, îl cunoşteam pe Vitanidis, lucrasem cu el la «Ciprian Porumbescu», unde l-am interpretat pe Mihai Eminescu. A fost unul dintre primele mele roluri principale, eram încântat. A fost un film destul de bun, care iniţial s-a dorit a fi unul de aventuri, dar până la urmă s-a luat decizia să se realizeze două pelicule distincte: «Cantemir» şi «Muşchetarul român». Nu-mi mai aduc aminte foarte lucruri, au trecut mulţi ani de atunci. Scena banchetului pe care l-a dat Cantemir în cinstea lui Petru cel Mare a fost foarte bine realizată, îmi aminteşte de versurile din «Epigonii»: «Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară...». Rolul ţarului trebuia să fie interpretat de Mircea Albulescu, care a cerut însă o sumă măricică: «Am trei zile de filmare, îmi daţi atât!» Nici domnul Mihnea Gheorghiu n-a fost de partea lui Mircea, aşa că s-a ajuns la varianta cu regizorul Ion Popescu-Gopo. Care, nefiind actor, şi-a intrat mai greu în rol, s-a consumat multă peliculă atunci. Dar, până la urmă, a ieşit onorabil“, a declarat îndrăgitul actor.