Începi, „logic“, cu o definiţie, cu ceva „general“, aşa cum „ai în caiet“, dacă ai învăţat „pentru zece“. Evident, poţi învăţa şi pentru nouă sau opt - din câte îmi aduc aminte, şi acelea sunt „note normale“. Important e să iei cât mai mult la disciplinele „importante“. Care sunt acelea? Aceleaşi pe care le-a studiat şi bunica, pe care le-am studiat şi eu şi pe care, cu puţin ghinion, le vor studia şi copiii mei. Importante pentru cine? Pentru cine a făcut curriculumul, acelaşi pentru toţi elevii. Oricum, „adevărul“ rămâne acelaşi. Ce atâtea reinventări şi reactualizări? Că doar nu se mută Munţii Carpaţi, nu reînvie Ştefan cel Mare şi nici Eminescu, săracul, nu mai poate plăsmui poeme noi. De aceea, în şcoală, „normal“ că nu s-a mai schimbat nimic. În rest, s-au schimbat doar vremurile, nevoile, mentalităţile şi societăţile. Dar „nu-i normal“ să ne pierdem timpul cu atâtea analogii şi aporii. Oricum, timpul „trece repede“ şi te confrunţi cu toate astea până termini liceul. Apoi dai bacul, ca să ajungi şi tu la „o facultate“ şi să intri „în rândul lumii“. În final, se cheamă că eşti un om normal.

Mi-a ieşit normalitatea prin toţi porii. M-au sabotat, în repetate rânduri, standardele. În clasă, nu ai copii normali. Nici anormali. Ai copii. Egali. Copii îndrăzneţi sau timizi, cu cerinţe educaţionale speciale sau supradotaţi, cu sau fără posibilităţi materiale, cu sau fără experienţe traumatizante în spate, cu sau fără o familie alături. Cu pasiuni diferite, cu ritmuri de învăţare diferite, cu abilităţi şi competenţe diferite. Au, ce-i drept, câteva lucruri în comun: descoperă, greşesc, cad, se ridică, se răzgândesc, uită şi iartă repede, învaţă să aleagă şi să îşi asume alegerile. Iar alegerile se învaţă în spaţii ale diversităţii care permit flexibilitatea şi toleranţa, nu în locuri închise ale majorităţilor care impun consens.

Aş elimina termenul  „normalitate“ din lexicul arid al şcolii. L-aş înlocui poate cu pledoaria pentru naturaleţe. Normalitatea reprimă, naturaleţea produce. Aş elimina şi antonimia „normal-anormal“. Rămânând tributari opoziţiei „normal-anormal“, s-ar putea să ratăm binomul normal-excepţional. Visul normalităţii tale poate deveni coşmarul patului procustian al celor din jur. Iată doar câteva argumente:

1. Nu există vreun binom conceptual care să se fi transformat mai mult de-a lungul timpului – ce azi  e „normal“, mâine e „excepţional“ şi invers.

2. Viaţa cotidiană a copiilor nu prea are mare lucru în comun cu postulatul normativist şi cu judecăţile derivate din el: greşesc, învaţă, se joacă, visează, se întâlnesc unii cu ceilalţi în spaţii sociale concrete, în care normele sunt definite şi redefinite constant.

3. A privi prin ochii standardului impus de aşa-zisa normalitate poate exclude, anula o mare parte dintre elevi, pentru că ignoră diversitatea lor şi reprezentarea pe care fiecare o creează asupra lumii.

4. Normalitatea asociată cu starea de confort te determină să te complaci în nişte certitudini funcţionale. Sau să crezi că la şcoală e normal să răspunzi la întrebări, nu să pui întrebări. Ambiţiile înalte pot genera frustrări şi presupun pericole, în timp ce aspiraţiile scăzute produc satisfacţie ori securitate.

5. Să fii împotriva majorităţilor nu înseamnă, implicit, să fii împotriva realităţilor. Majorităţile delimitează acceptabilul într-un context istoric dat, nu cartografiază spaţiile adevărului.

 Şcoala nu trebuie gândită ca o fabrică în care şlefuieşti prototipuri. Nici ca instanţă primă a „standardizării“. Când vrei să faci „şcoala pentru toţi“, uiţi să creezi o şcoală pentru fiecare. O şcoală în care fiecare elev să îşi găsească locul. Fără stigmatizare, fără a fi dihotomici în idealizări, fără violenţa impunerii unui adevăr, fără curriculumuri şi fără manuale unice. Cu responsabilitatea alegerii şi cu flexibilitatea evoluţiei. Iubind ce e natural, fără a condamna ceea ce noi am eticheta, cu sau fără temei, ca „anormal“.