Ce stă în spatele imbalanţelor externe

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Conflictele comerciale sunt în centrul agendei publice internaţionale, ducând în penumbră, ai zice, conflicte militare şi alte rele. Ruptura între Administraţia Trump şi aliaţi la reuniunea G-7 este grăitoare în acest sens. Asistăm la o erodare a multilateralismului în relaţiile comerciale internaţionale (vezi şi textul meu „Ordinea mondială încotro?“).

Disputele comerciale nu sunt de dată recentă; ele au presărat istoria după al Doilea Război Mondial, în pofida legăturilor geopolitice şi de securitate puternice dintre aliaţi. Europenii au căutat să îşi revină economic după război, ceea ce nu putea să nu conducă la unele dezacorduri comerciale, cel puţin din perspectiva şanselor „campionilor naţionali” în competiţia pe pieţe mari. Disputele comerciale se vedeau şi în dialogul aprins privind ratele de schimb între dolarul SUA, pe de o parte, şi marca germană (mai târziu monedă comună) şi yen-ul japonez pe de altă parte. Există o realitate că, dincolo de influenţele mişcărilor de capital, balanţa comercială a unei ţări exprimă forţa economiei sale. Sunt câteva aspecte de notat privind teza din această propoziţie:

  • Dolarul SUA este pivotul sistemului financiar internaţional (peste 50% din tranzacţii comerciale în lume sunt denominate în dolari), în pofida faptului că acum cca o jumătate de secol s-a rupt legătură sa  cu aurul la o paritate fixă;  
  • Dolarul american este principala monedă de rezervă a lumii, care exprimă un statut de „adăpost” (safe haven); această trăsătură face ca cererea de dolari să treacă dincolo de ceea ce ar presupune o emisiune de monedă în raport cu dinamica economiei americane (nu am în vedere injecţia de bani făcută de Fed pentru a salva sistemul financiar);  
  • Economia americană oferă cea mai vastă piaţă din lume, chiar dacă europenii (UE) deţin o pondere mai mare în comerţul global; se poate spune că SUA sunt un „importator de ultimă instanţă”, prin oportunităţile pe care le oferă. China şi ţările asiatice, în general, au înţeles foarte bine această situaţie;  
  • Fără o bază industrială şi de cercetare proprie este greu de menţinut o supremaţie tehnologică şi militară pe termen lung;  
  • O economie ce are investiţii masive în străinătate beneficiază de repatrierea profiturilor care permit sustenabilitatea unui eventual deficit al balanţei comerciale; apare aici în analiză balanţa contului curent, ce include diverse transferuri.  

Au de ce SUA să fie preocupate într-atât de dezechilibrele externe ale economiei lor încât să recuze sistemul multilateral al ordonării relaţiilor comerciale între state? În principiu, nu. Argumentele de securitate naţională au de ce totuşi să împiedice relaţiile comerciale fără restricţii, mai ales în domenii foarte sensibile. Intervin, totodată, raţiuni derivate din distincţia comerţ liber vs. comerţ „corect” (fair), având în vedere că restricţiile tarifare scăzute sunt frecvent acompaniate de restricţii netarifare şi de altă natură. Aici, discuţia poate fi amplă şi este de admis că obiecţiile pe care Washington le are în relaţia cu China pot fi invocate şi de europeni (UE) pe aceeaşi rută. Multilateralismul trebuie să ţină cont şi de pletora de restricţii netarifare din comerţul global şi aici treaba este a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO) şi a negociatorilor naţionali.

Ceea ce este schiţat mai sus este de examinat prin prisma operaţiunilor „globale”. Sunt companii ce sunt globale prin investiţii şi producţie. Dar chiar dacă ele optimizează fiscal prin arbitraj jurisdicţional, ele ţin să aibă în spate un stat cât mai puternic. Lumea economică nu înseamnă numai relaţii între firme şi indivizi; relaţiile între state dau tonul şi fac diferenţa, mai ales în situaţii extreme; fac diferenţa între pace şi război! La WTO sunt reprezentate state naţionale şi nu companii/corporaţii; deşi acestea din urmă sunt ascultate, aşa cum se întâmplă cu dialogul pe care alte organisme internaţionale (ESRB, ESMA, EIOPA, EBA – toate cu atribuţii privind industria financiară în Europa) îl au cu reprezentanţi ai cercurilor de afaceri, ai consumatorilor/cetăţenilor (organizaţii civice). O situaţie aparte este mutarea de sedii centrale pe care unele corporaţii (bancare şi nu numai) doresc să o facă din Regatul Unit ca urmare a Brexitului – când grosul afacerilor este pe Piaţa Unică.

Una peste alta, este de constatat că, nu de câţiva ani, SUA înregistrează deficite comerciale importante, ce sunt parţial compensate de transferuri de profituri în contul investiţiilor în străinătate (nota bene: sunt şi companii care au amânat ani buni repatrierea profiturilor). SUA au deficite bugetare semnificative, ce pot mări deficitele externe. Dar SUA îşi permit deficite fiindcă sunt o superputere economică care emit principala monedă de rezervă a lumii. Oricum, războaiele comerciale este bine să fie evitate; disputele este înţelept să fie aplanate, mai ales între aliaţi. Aici intervine rolul liderilor, nu numai al echipelor din jurul lor.

Vedem că SUA discută în G-7 în principal cu state europene şi Japonia, nu cu reprezentanţii UE; aceasta este realitatea lumii, compusă din state naţionale. Şi în UE statele naţionale au stări diferite privind balanţele externe; Germania are de departe economia cea mai competitivă (cu surplus de cont curent de peste 8% din PIB în ultimii ani). Trebuie spus că a fi în zona euro nu elimină crizele de lichiditate sau de solvenţă – cum s-a văzut în cazurile Portugaliei, Spaniei, Irlandei, Greciei în timpul fazei acute a crizei. Iar a fi în afara zonei euro cu deficite externe mari (cum s-a întâmplat cu ţările baltice, Ungaria, România) poate lesne conduce la criză de balanţă de plăţi, de solvenţă. Deficitele mari (externe şi interne) pentru economii emergente sunt periculoase, chiar dacă finanţarea este disponibilă. Dacă această finanţare se face prin îndatorare, prin intrări de capital de portofoliu, situaţia finanţării este fragilă.

România are în ultimii ani deficite de cont curent în jur de 3% din PIB şi balanţe comerciale cu dezechilibru considerabil mai mare – ce este atenuat de veniturile din servicii şi transferurile de la cetăţeni aflaţi în străinătate, de-o parte din fondurile europene. Este o situaţie mai bună decât acum circa un deceniu, când dezechilibrul extern era peste 10% din PIB. Dar are sens să ne uităm la ţările vecine, unde deficitele externe sunt mult inferioare. Aici este o temă asupra căreia merită să medităm şi să răspundem prin politici economice care să încurajeze investiţiile productive, modernizarea agriculturii, participarea la lanţuri de producţie unde se adaugă valoare mai înaltă; dezvoltarea infrastructurii (de transport, în special) este esenţială în acest scop.

Material publicat iniţial pe ziare.com în data de 18 iunie 2018.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite