Poate inteligența artificială (AI) schimba logica economică, poate aduce abundență pentru toți?

Dezbaterile privind inteligenta artificiala (AI) s-au intensificat mult în anii ultimi. Guvernul Marii Britanii a organizat o conferință la nivel înalt pe aceasta tema recent. Oficiali de top ai UE și ai SUA au AI intre teme de acțiune prioritare. Voci proeminente din Silicon Valley, din companii cu alonja mare, sunt angajate în aceasta dezbatere. În Asia, AI este în atenție centrala. La reuniunea anuala a Academia Europeae de anul trecut și la care am participat, discursul inaugural al profesorului Helga Nowotny și alte prelegeri au avut că tema AI. Sunt salutate beneficii ale AI, dar există și îngrijorări privind efecte nocive ale IA, scăpării ei posibile de sub control. Poate IA să fie reglementată fără a descuraja inovația? Ar putea AI să rezolve necorelari intre nevoi și resurse în mod durabil, să aducă abundenta? Aceasta dezbatere este cu atât mai relevanta în condițiile în care șocurile adverse mari din ultimii ani au perturbat viață oamenilor, au produs o criza a ”costului vieții”, cu efecte în evoluții politice. Rândurile de mai jos merg în siajul textului meu “Se întoarce știință tristeții?” (Hotnews, 19 mai 2022)

I

Se poate vorbi despre abundenta de bunuri și servicii în societate? Întrebarea este de judecat dat fiind că, în accepția consacrata, știință economica examinează dinamica nevoilor (individuale și colective) în raport cu resurse disponibile. Piețele reglează raportul intre cerere și oferta de bunuri și servicii prin “preturi de echilibru” -- care sunt influențate de dezechilibre ce depind de cicluri economice, șocuri ce dereglează lanțuri de aprovizionare, politici ce stimulează consumul în mod nesustenabil. Dar “preturi de echilibru” pot escamota discrepante mari intre venituri, puteri de cumpărare și averi ale persoanelor individuale, în distribuția forței economice/financiare pe piețe, cu reflexe (prin grupuri de interese mai mult sau mai puțîn evidente) în viață politica –ce poate însemnă și capturarea deciziilor publice. Stări aparent de echilibru pot fi ”precare”, fragile. De aici s-au născut politici publice care să caute să asigure, în societăți ce prețuiesc criterii de moralitate și echitate, “șanse egale” și care să încerce să evite, atenueze, crize economice și sociale de amploare. Legislația anti-trust are origine în aceasta preocupare, că și sistemul de separare a puterilor în stat (în democrațîi), de reglementari care să previna abuzuri flagrante în viață economica și politica, inclusiv suprafinancializarea economiilor. Nu întâmplător exista o discuție privind nevoia de a face economia să funcționeze în beneficiul cât mai multor cetățeni (vezi și Robert Reich, “Saving capitalism for the many, not the very few”, 2016; Martin Wolf, “The crisis of democratic capitalism”, 2023). Și exista dezechilibre intre economii, ce sunt ilustrate de balanțe comerciale diferite și care exprima decalaje de competitivitate.

Economia a fost numita “știință a tristețîi”(dismal science) cu mult timp în urma. Acest termen datează din secolul al XIX-lea, în scrieri controversate ale lui Thomas Carlyle și în gânduri ale lui Thomas Malthus privind resursele disponibile în raport cu dinamica populației – o tema resuscitata de Clubul de la Roma cu aproximativ jumătate de secol în urma și de raportul Stern Review în 2007. Și Nicolas Georgescu Roegen, economist de frunte originar din Romania, a analizat problematica relației intre resurse și dinamica economiilor. Schimbările climatice au accentuat preocupările fata de relația intre resurse și nevoile umane. Rezerve fata de aceasta terminologie pot rezulta din senzația că aceasta ar fi excesiv de pesimista, că nu este potrivit să comparam actualul progres științific-tehnologic, dezvoltarea inteligentei artificiale, cu revoluția industriala din secolul XIX; că acel secol este foarte diferit de lumea contemporana, care a scos sute de milioane de oameni în afara Europei și a Americii de Nord din sărăcie abjecta. Am în vedere aici Asia în special. În plus, nomenclatorul de bunuri și servicii din lumea de azi este diferit de, să zicem, cel de acum mai bine de 100 de ani (nu mai vorbim de calitate).

Pe de alta parte, sentimente și aspirațîi, bucurii și griji au rădăcini în viața reala a oamenilor, în legăturile lor sociale, economice și culturale, în modul în care autoritațile publice răspund nevoilor publice de baza – acestea din urma derivând din situațîi de viață concrete. Totodată, oamenii folosesc repere colective și preferințe individuale în a exprima dorințe, cereri concrete.

Trebuie remarcat că tehnologiile noi nu îmbunătățesc mijloacele de trai ale oamenilor în mod egal, în mod automat. De exemplu, telefoanele inteligente (smart phones) pot deschide accesul la informațîi pentru numeroși cetățeni, dar nu asigura accesul la civilizație, la șanse egale, pentru toți. În Africa, de pilda, peste 3/4 din populația continentului utilizează telefoane mobile, dar progresul economic este în general foarte limitat, sărăcia este endemica. Mai mult, pandemia de Covid și schimbările climatice, acestea din urmă văzute drept o amenințare existențiala, aduc în atenție posibilitatea unor lumi distopice. Martin Weitzman, cu a să ”teorema a catastrofei” (Dismal theorem, 2011), conturează un scenariu potrivit căruia nu am avea resurse (capacitate tehnologica) să evitam modificări extreme ale mediului înconjurător (fiindcă ar trebui să alocam tot mai mult din resursele pe care le avem în present pentru a salva generațîi viitoare –un trade off foarte greu de admis de cei mai mulți oameni). Cu referire la istoricul Karl Wittfogel, am vorbit despre spectrul unor ”societăți hidraulice” daca efecte rele ale schimbărilor climatice nu ar fi combătute cu eficacitate (Hotnews, 18 martie 2021). Chestiunea distribuției resurselor inter-generationale este greu de abordat și rezolvat, iar schimbarea climatica o acutizează. O asemenea constatare nu trebuie să conducă la concluzia că “scapă cine poate”. În politici publice deciziile se iau și în condițîi de incertitudini extreme, pe baza unor evaluări cost-beneficiu, fie ele cu mari aproximații.

II

Inteligența artificială, dincolo de beneficii indiscutabile, este văzută de nu putini specialiști că o amenințare existențiala, în sensul că ar putea depăși abilitățile cognitive și inventive ale oamenilor. În consecință, AI ar putea domina oamenii și le-ar amenința existența. AI este văzută și că mijloc de a amplifica capabilitati militare (vezi și Steven Feldstein, “AI în war: can advanced military technologies be tamed before it îs too late?”, Bulletin of the Atomic Scientists, 11 January 2014). Se poate face aici o analogie cu energia nucleara, cu proliferarea armelor atomice. De aceea, sunt tot mai multe voci care cer reglementarea utilizării AI. Se poate face așa ceva într-o lume tot mai fragmentata, multipolara, cu rivalități geopolitice intense, este o întrebare mai mult decât legitima. Oricum, trebuie încercat. Așa cum trebuie și în domeniul combaterii pandemiilor.

Criza din domeniul sanatațîi, blocaje parțiale în timpul Pandemiei, au reliefat posibilitatea multor companii, entități publice, de a funcționa cu o reducere semnificativa a numărului de angajați. Recent, FMI amintea că peste 40% din ocupațîi (60% în tarile avansate economic) vor fi afectate de AI în viitor, cu pierderi masive de locuri de munca. Munca la domiciliu, digitalizarea, noile tehnologii în general, utilizarea din ce în ce mai mult a AI, implica schimbări majore în activitatea multor firme, lasandu-și amprenta asupra structurii viitoare a pieței muncii. Acest impact este de văzut în contextul unui număr mare de perdanți din cauza globalizării neîngrădite din ultimele decenii. Nu întâmplător are loc o regândire a globalizării, o regionalizare a relațiilor economice crosfrontaliere, o creștere a accentelor protecționiste -- ce sunt întărite de considerente geopolitice, de securitate militara.

Concedieri numeroase vor accentua probleme sociale și șomajul structural. Acesta este motivul pentru care introducerea salariului minim garantat este considerata de unii analiști că mijloc de evitare că tensiuni sociale să ajungă la extrem. Finanțarea unui venit minim garantat ar fi realizabila printr-o „impozitare a roboților” (cum se susține), ce ar duce la o redistribuire a veniturilor de la cei care folosesc robotica (și înlocuiesc omul) către cei care își pierd locul de munca; cu cât o afacere profitabila este mai automatizata, cu atât ar fi mai impozitata în termini absoluți. Asemenea idei sunt de înțeles daca ne străduim să evitam situația multor oameni disperați, anomalii sociale grave. Problema hazardului moral pierde din semnficatie în asemenea raționamente. Rămâne totuși în aer chestiunea muncii ”onorante” că trăsătură a demnitățîi umane (spun onoranta întrucât o munca înrobitoare dezonorează, umilește), că susținere a unui ethos de educație, auto-respect și contribuție la coeziunea societățîi. Par cuvinte mari, dar nu sunt lipsite de noima.

III

Ar schimba inteligenta artificiala (AI) logica viețîi economice, în sensul unei prezumate abundente de bunuri și servicii?

Aceasta întrebare amintește de viziunea lui John Maynard Keynes în urma cu aproximativ un secol, în care a prezis o era a abundentei „pentru nepoțîi noștri”( “Economic possibilities for our grandchildren”, în “Essays în Persuasion”, London, 1930), pe baza progresului tehnologic constant. Dar aceasta viziune a fost pusa la îndoială de nu puțini economiști.

Este de notat că economia comportamentala (behavioral economics) a venit cu nuanțari importate referitoare la modul în care oamenii iau decizii -- variabile precum afecțiune, satisfacție și împlinirea de sine, reguli simple, emoțîi, empatie, loialitate, altruism, identitați individuale și de grup, fiind relevante în decizii. Dar natura achizitiva a ființei umane (ce definește Homo Oeconomicus, care nu este în contradicție cu Homo Faber) nu este alterata, în esență, de asemenea nuanțe. În aceleași condițîi, cei mai mulți oameni aleg să posede mai mult decât mai puțîn, manifesta adesea egoism; ei nu sunt precum călugări franciscani, chiar daca accente de etica și morala operează în societate. Acesta este motivul pentru care este dificil să se modifice logica, raționalitatea activitățîi economice (maximizare venit net/profit în condițîi date), piețele să internalizeze externalitați pe care nu le percep cu usurința, sau sunt obligate într-un fel sau altul să le ia în considerare (cum ar fi taxe Pigou, menite să descurajeze activități nocive). Costul uneori infim al „bunurilor informaționale”( Paul Mason, “Post-capitalism: A guide to out future”, 2015) nu poate schimba natura concurenței și efectele inegalitățîi economice. În plus și nu în cele din urma, oamenii trebuie să mănânce și să aibă acces la apa potabila.

Natura achizitiva a omului revelează trăsături specifice când intervin aspecte identitare, de grup, dorință de putere. Conflictele intre oameni (grupuri de oameni, state), inclusiv cele militare, pot fi interpretate prin prisma dorinței de a avea/controla resurse, care să asigure securitate individuala și de grup, putere. Legea (the rule of law) trebuie să funcționeze în interiorul statelor și în mediul international. Dreptul international are menirea de a reglementa relațiile dintre state și, în aceasta privință, de a apară pacea. Dar vedem ce nenorociri se întâmplă în lumea în care trăim. Desi se poate nota că istoria umana este presărată cu nenorociri, mari și mici. Dar o asemenea observație nu poate consola și este chiar cinica.

Nu este simplu nici să fie redefinita bunăstarea, că metodologie statistica și contabila; piețele sunt obișnuite cu agregate ale activitațîi economice ce cresc că tendință, chiar daca ajustări macroeconomice sunt cerute de deficite și stocuri de datorii excesive. Toate acestea conduc la gândul că piețele, algoritmii de evaluare a performantelor, nu accepta (încă?) producție și consum mai mici, desi o astfel de stare ar putea echivala cu salvarea speciei umane, a unui habitat prietenos pentru om. Exista aici o miopie de piață judecata în sens larg (întreținută și de evaluări ale agențiilor de rating și ale instituțiilor financiare, ale multor firme și guverne).

AI nu poate elimina decalaje de competitivitate intre economii de la sine. Este greu de admis că AI s-ar răspândi în lume astfel încât să elimina decalaje de dezvoltare. Dimpotrivă, AI ar putea creste asemenea decalaje și accentua inegalități înăuntrul societăților. Forță de inventare și inovare este foarte diferita intre tari și depinde de nivel de educație, capabilitati tehnologice, cheltuieli cu cercetarea și inovarea (R&D), existenta unor companii ce excelează în domenii de vârf, etc. AI nici nu poate reduce deficite publice și private, datorii publice și private excesive, precum un vrăjitor; tot corecțîi macroeconomice trebuie să lucreze în acest scop.

Este greu deci să vezi AI că o cale de ieșire din logica economica, că inaugurând o era a abundenței pentru toate ființele umane; problemele de concurența, distribuție și inegalități (cu efecte sociale și politice ce decurg din acestea), de putere văzută pe multiple planuri, vor continua să definească interacțiunile umane, relațiile intre state. Decalaje de dezvoltare intre economii vor persista.

Diverse scenarii anticipative vorbesc despre incertitudini tot mai mari, fragmentare, erodare de țesut social și clivaje adânci în societăți, proliferare de conflicte militare, o lume tot mai militarizata și periculoasa; asemenea scenarii măresc doza de pesimism privind viitorul. O lume care aloca mai multe resurse pentru arme și este înclinată mai mult spre confruntare militara în timp ce exista provocări atât de mari legate de clima, sănătate publica, educație, costul viețîi, se duce într-o direcție greșită; este un drum prielnic regimurilor autoritariste, autocrației.

Daca ne referim la contextul general din perspectiva economica, se poate spune folosind un aforism francez că “plus că change, plus c’est la meme chose” (cu cât pare să se schimbe mai mult, cu atât mai mult rămâne la fel). Aceasta ultima apreciere nu înseamnă că nu trebuie să credem că lumea poate fi mai buna, să încercam să o facem mai buna, sau macar să oprim evoluțîi tot mai rele.

PS. Desi am reacționat înciudat la articolul lui Costica Bradatan ”Democracy îs only for the Gods”(New York Times, 5 July 2019), în ”Democrația nu este numai pentru zei” (Hotnews și Contributors, 8 febr. 2020), ce se întâmplă în lume pare să sprijine teza să în largă măsură.