Modelul economic al lui Iliescu: „Eșecurile economice erau puse pe seama lui Ceaușescu nu a socialismului real”

Economistul Cornel Ban explică proiectul economic al epocii Iliescu început în 1990. Specialistul crede că acesta este eronat numit în același timp gorbaciovist, neoliberal, terapist de șoc chiar.

Modelul economic iliescian era între socialismul de piață și neodezvoltaționism. FOTO: Profimedia

„Economic vorbind, de la ce am plecat în interiorul proiectului politic păstorit de Ion Iliescu în 1990? Văd că acest proiect este numit în același timp gorbaciovist, neoliberal, terapist de șoc chiar. E nevoie de rigoare aici”, scrie economistul Cornel Ban, profesor asociat de economie politică internațională la Copenhagen Business School.

„Analiza mea este că în momentul decisiv 1990, înainte de fragmentarea adusă de reformele din 1991, la nivel intelectual, în cercurile puterii se făcea de fapt șpagatul între socialismul de piață și un neodezvoltaționism ciudat, grefat pe aspirații social-democrate ale căror dedesubturi nici Iliescu, nici aliații nu le-au înțeles foarte bine, date fiind datele problemei în România acelor ani și izolarea teribilă trăită în anii ’80”, arată acesta pe o rețea de socializare.

„Consensul neoliberal de la Washington, ca să nu mai zic de terapia de șoc, nu a avut susținători în aparatul puterii până în 1996. Ce s-a făcut în acest sens a fost fragmentar și sub coerciția aplicată de finanțatori (în speță FMI) guvernanților unui stat fără acces la capital. În rezultatul socio-economic final – per total unul extrem de brutal, cu milioane de vieți – au contat mai puțin aceste paradigme economice decât au contat factori materiali și politici obiectivi, unii moșteniți din ceaușismul târziu, alții noi. Însă în niciun caz nu putem vedea în actorii dominanți ai acestei perioade niște simple proiecții ale unor constrângeri structurale. Unele țări socialiste au tras spre ideile care au stat la baza social-democrațiilor europene (Slovenia). Altele au mers spre un fel de socialism de piață fără avantajele Chinei (Belarus). Altele au tras spre liberalism, deși unele l-au încadrat social destul de mult, cel puțin o vreme (Visegrád), sau nu s-au chinuit să pună plase de siguranță serioase (balticii)”, arată Ban.

Socialism de piață (optiunea Deng Xiaoping?)

În continuare, prezentăm cele mai relevante pasaje din explicația dată de Cornel Ban celor două elemente ale modelului economic iliescian de dupa 90. 

În ceea ce privește socialismul de piață, economistul arată:

„La stânga, cea mai vehementă și articulată opoziție față de paradigma economică liberala venea din partea unor economiști universitari și a unei importante părți a tehnocrației. Afiliați nou înființatei asociații profesionale a economiștilor, Asociația Generală a Economiștilor din România (AGER), aceștia au căutat „a treia cale” între capitalism și socialismul de stat (AGER 1990).  AGER avea filiale în întreaga țară, și a înființat propria editură și a susținut că reprezintă vocea a 50.000 de economiști. Socialiști de piață cunoscuți odată pentru curentul reformist al național stalinismului, aceștia și au publicat ideile în cel mai vândut cotidian național, Adevărul, putând să canalizeze o putere politică semnificativă”.

Ideile socialiste de piață avansate de acești veterani ai sistemului erau diametral opuse neoliberalismului de tranziție.

„Născuți în una din cele mai puțin industrializate țări din Europa, ei făcuseră carieră într o perioadă în care economia României cunoscuse o impresionantă modernizare, devenind una din țările europene în care industria reprezenta aproape jumătate din PIB. Spre deosebire de tabăra neodezvoltaționistă liberală, ei diagnosticau eșecurile economice ale țării nu în „socialismul real” ca atare, ci în gestionarea defectuoasă a lui Ceaușescu, precum și în abandonarea nucleului tehnico științific al socialismului”, susține economistul.

Deși erau de acord că era nevoie de elemente de concurență bazate pe piață, aceștia țineau totuși să salveze fundamentele economiei socialiste: ideea planificării, controlul statului asupra celei mai mari părți a industriei și agriculturii, prețuri administrate etc. 

„În loc să abandoneze complet planificarea, ei susțineau o variantă a acesteia care lua în calcul semnalele pieței și urmărea să spargă companiile gigantice ale statului în unități mai mici, controlate de muncitori, ca în Iugoslavia. În locul macrostabilizării și creșterii concomitente a șomajului, ei voiau, în viitorul apropiat, să relanseze investițiile industriale și să mențină proprietatea de stat asupra celei mai mari părți a industriei. Economiștii socialiști pledau, de asemenea, pentru instituționalizarea unor relații egale între formele de proprietate private, publice și cooperative. Ei vedeau o astfel de politică drept cea mai bună garanție a „pluralismului economic”, concept pe care ei îl considerau legat de pluralismul politic, și garanție împotriva unei reveniri la capitalismul oligarhic al trecutului precomunist al României”, scrie economistul. 

Socialiștii de piață au dat o lovitură politică grea reformelor cabinetului Roman și i-au diluat agenda de politici economice, arată Ban.

Neodezvoltationism

„Originile neodezvoltaționismului românesc se găsesc într-un document de strategie intitulat Schiță privind strategia înfăptuirii economiei de piață în România. Această Schiță a fost rezultatul unui efort dirijat de stat, inițiat în ianuarie 1990, menit să aducă laolaltă ansamblul corpului economiștilor, să diagnosticheze relele economiei și să ofere îndrumări pentru depășirea lor. Cea mai mare echipă de cercetare din istoria țării (1.200 de economiști) a produs trei luni mai târziu un raport dezvoltat în mai multe volume. Comisia a fost coordonată de Tudorel Postolache, decanul corpului economiștilor și un tehnocrat cu viziuni heterodoxe care servise ani de zile în Comitetul de Stat al Planificării. Deși comisia conținea o brumă de sindicaliști, oameni din guvern și reprezentanți ai managementului firmelor de stat, în nucleul ei se aflau economiști de la Institutul Național de Cercetări Economice (INCE) din cadrul Academiei Române”, explică Ban.

Guvernul provizoriu și primul guvern Roman au tradus aceste recomandări în aproape 200 de proiecte de legi.

„Ministrul adjunct al economiei și viitor prim ministru Nicolae Văcăroiu a fost membru al Comisiei Postolache, care a continuat prin a servi drept consilier economic al președintelui țării până în 1996. Gheorghe Zaman, un alt campion intelectual al Schiței, a lucrat și el în calitate de consilier economic al președintelui Iliescu între 1992 și 1996, în timp ce doi membri mai tineri ai comisiei (Mircea Coșea și Florin Georgescu) au devenit ministrul reformei economice, respectiv ministrul finanțelor. Practic, Comisia Postolache a furnizat guvernelor din perioada 1990 1996 atât idei economice neodezvoltaționiste, cât și pe purtătorii acestora”, scrie economistul.

Comisia Postolache a susținut tranziția la economia de piață cu proprietate mixtă și, prin urmare, a recomandat adoptarea infrastructurilor fundamentale ale pieței, de la liberalizarea partiala si graduala a prețurilor la privatizare și la înființarea burselor.

„În același timp, ea a constatat că strategia de tranziție neoliberală promovată de instituțiile financiare internaționale erau imprudente și în mod special inadecvate pentru contextul românesc. Comisia a constatat că, datorită faptului că această economie avea cea mai centralizată structură din Europa Centrală și de Est și era afectată de un procentaj neobișnuit de mare al populației care trăia în orașe monoindustriale, era importantă respingerea abordărilor dominante ale economiei tranziției (terapia de șoc și gradualismul) și adoptarea unei opțiuni mai discreționare și mai deschise, descrise ca având „un ritm adecvat condițiilor specifice ale economiei românești” - se arată în postare.

În centrul schiței: economie mixtă dominată de stat

Răspunsul Schiței la criza economică a socialismului nu era clar din punct de vedere intelectual. În centrul ei stătea ideea că o economie mixtă, dominată de stat, era un țel al tranziției mai adecvat pentru țările postcomuniste în general și pentru România în particular.

„Se insista însă că obiectivul final era totuși o economie de piață (deși mixtă, cu proprietate mare de stat în sectoare strategice) și, în acest scop, comisia a accentuat importanța privatizării majorității firmelor de stat și inserării lor graduale în mecanismele pieței”, precizează economistul. 

În același timp, însă, „inima” proiectului economic schițat de comisie a fost obținerea mai întâi a recuperării industriale și numai secundar a stabilizării macroeconomice sau a liberalizării prețurilor, poziție opusă Consensului de la Washington.

„În acest scop, strategiile principale erau furnizarea de credit companiilor industriale prin intermediul băncilor deținute de stat și o combinație de cursuri valutare multiple și supraevaluări selective, pentru asigurarea de prețuri stabile și competitive în ce privește energia și importurile de tehnologie”, se arată în postare. 

„Neodezvoltaționismul românesc era naționalist (suveranist?) și preocupat mai mult de crearea unor capitaliști locali” 

Schița sublinia importanța asigurării de costuri reduse ale furnizorilor pentru economie prin păstrarea proprietății statului asupra unor sectoare precum transportul, energia, silvicultura, telecomunicațiile și sănătatea. 

„Spre deosebire de neoliberali, neodezvoltaționiștii români nu au privit privatizarea ca valoroasă în sine sau ca formă de angajament credibil față de economia de piață. În schimb, au văzut-o ca pe un instrument de dezvoltare complex, care trebuia folosit selectiv. Firmele de stat considerate a servi obiective strategice erau declarate neprivatizabile și, chiar dacă firmele din toate celelalte sectoare puteau fi privatizate, cele mai mari dintre ele trebuiau vândute doar după ce se oferea muncitorilor opțiunea de a cumpăra acțiuni”, arată Ban.

Comisia Postolache insista asupra faptului că măsurile de privatizare trebuiau adoptate doar după ce instituțiile fundamentale ale economiei de piață (bănci comerciale, burse, companii de asigurări, firme de consultanță, legi ale falimentului, legi antimonopol) urmau să fie înființate (INCE 1991). „Toate acestea erau diametral opuse gândirii neoliberale dominante la acel moment în Europa Centrală și de Est”, arată economistul. 

Investițiile străine directe erau încurajate energic, însă doar în măsura în care ele ținteau sectoare cu valoare adăugată mare și nu compromiteau obiectivul edificării unei clase capitaliste locale - se precizează în postare. 

„În sfârșit, neodezvoltaționiștii români erau conștienți că într-un sistem democratic avea să fie dificilă crearea unei strategii de acumulare care să fie croită exclusiv pe interesele statului și/ sau capitalului privat. În schimb, ei s-au dedicat unei viziuni de centru stânga asupra relațiilor dintre societate și piață. Niciunul dintre ei nu a atacat prevederile universale ale sănătății, educației și asistenței sociale sau nevoia unor instituții puternice de negociere colectivă între angajatori și angajați. În mod vital, Schița conținea o „clauză socială” care stipula că, „dacă costurile sociale depășesc limitele suportabilității, toate programele de tranziție devin inoperabile” (INCE 1991: 13). În acest sens, ea stabilea parametrii sociali cantitativi și indica măsurile de politici publice care trebuiau adoptate pentru îndeplinirea lor: salarii minime legate de standarde de trai decente, pensionări anticipate pentru șomeri, subvenții de transport, planuri de asigurări de șomaj universale, asistență medicală universală și educație universală”, se arată în postarea bazată pe cartea lui Cornel Ban - Ependenţă şi Dezvoltare: Economia Politică a Capitalismului Românesc (2014).

De asemenea, neodezvoltaționismul românesc era naționalist (suveranist?) și preocupat mai mult de crearea unor capitaliști locali decât de cauza „dreptății sociale”, atât de prezente în retorica FSN și a lui Ion Iliescu - susține Ban.

„Ideea de bază era că un grad de ocupare cât mai mare al forței de muncă era cea mai bună politică socială, idee care a condus, încă de la început, la crearea unui stat social costeliv. Cineva care sustine stanga redistributiva va gasi cu greu inspiratie aici”, concluzionează el.