Mai este obligat angajatorul să plătească ochelarii angajatului, în contextul măsurilor de austeritate?
0Discuțiile legate de obligativitatea angajatorilor de a plăti ochelarii angajaților, în contextul măsurilor de austeritate impuse de Guvern, au luat amploare în ultima perioadă, persoanele interesate întrebându-se dacă este sau nu un beneficiu extrasalarial.

Deși legea este foarte clară de mulți ani, intervenția recentă a Guvernului privind beneficiile extrasalariale a creat o oarecare confuzie în rândul angajatorilor, dar și a angajaților. În încercarea de a lămuri cum stau de fapt lucrurile, „Adevărul” a cerut explicații unei case de avocatură specilizată în astfel de relații contractuale.
„Este o obligație clară, impusă de legislația europeană și confirmată recent prin decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)”, au declarat avocații consultați pentru „Adevărul”.
Clarificări legislative fundamentale
Conform Directivei 90/270/CEE, angajatorii trebuie să ofere gratuit ochelari sau alte dispozitive de corecție, dacă munca în fața ecranului duce la probleme de vedere. Iar Curtea de Justiție a UE a întărit acest principiu într-un caz recent din România (C-392/21, decembrie 2022): angajatorul trebuie fie să cumpere ochelarii, fie să ramburseze costul acestora. Un simplu bonus sau spor nu acoperă obligația.
„Este vorba de o nevoie medicală determinată de locul de muncă, nu de un moft. Ochelarii prescriși pentru activitatea la calculator sunt dispozitive speciale protejate de legislația europeană a muncii”, explică Victor Buju, avocat și partener la Buju Stanciu și Asociații.
În România, aceste reguli sunt transpuse în legislația națională prin HG nr. 1028/2006, completată recent de HG nr. 64/2025. Aceasta din urmă prevede explicit că angajatorii trebuie să suporte până la 500 lei din costul unei perechi de ochelari, cu condiția unei recomandări medicale și a unei activități susținute la monitor (minimum 2 ore/zi).
Ce trebuie să facă angajatorii
Ana Vilciu, avocat asociat al aceleiași case de avocatură, clarifică faptul că „procedura legală nu este deloc complicată. Angajatorul trebuie să asigure efectuarea controalelor periodice de medicina muncii, iar dacă medicul specialist constată nevoia unor dispozitive de corecție speciale, angajatorul nu poate refuza nici furnizarea directă, nici rambursarea costurilor efective. Orice abatere poate atrage sancțiuni și litigii inutile”.
În mod pragmatic, angajatorii trebuie să:
• Realizeze și actualizeze periodic evaluarea riscurilor profesionale;
• Asigure efectuarea controalelor medicale periodice și, dacă este necesar, consulturi oftalmologice suplimentare;
• Stabilească proceduri clare interne pentru achiziționarea sau rambursarea costurilor dispozitivelor speciale de corecție.
O obligație, nu un beneficiu opțional
Într-un context în care Guvernul reduce beneficii extrasalariale, e important de subliniat că decontarea ochelarilor nu este un „extra”, ci o cerință legală. „A trata sănătatea vizuală ca pe un moft e ca și cum ai spune că pompierii nu au nevoie de cască. Într-o lume digitală, angajații își petrec ore în fața ecranelor. Vederea lor nu este negociabilă. Iar legea, atât europeană, cât și românească, este limpede: angajatorii trebuie să plătească”, au punctat specialiștii răspunzând întrebărilor „Adevărul”.
Implicații practice și fiscale corecte
Odată ce înțelegem că nu vorbim despre o cheltuială socială, ci despre una necesară pentru asigurarea securității și sănătății în muncă, întreaga perspectivă fiscală se schimbă:
Pentru angajator: Costul cu ochelarii (sau decontarea lor) nu mai este o cheltuială socială deductibilă în limita a 5% din fondul de salarii. Devine o cheltuială de exploatare, integral deductibilă la calculul impozitului pe profit, la fel ca achiziția oricărui alt echipament de protecție sau a unei unelte necesare desfășurării activității. Este o cheltuială efectuată în scopul obținerii de venituri impozabile, prin menținerea forței de muncă sănătoase și productive.
Pentru angajat: Suma decontată rămâne un venit neimpozabil, însă temeiul moral și legal este mult mai solid. Nu primește un „ajutor pentru dispozitive medicale” ca un act de „bunăvoință”, ci beneficiază de o măsură de protecție pe care angajatorul este obligat legal să i-o asigure.