Analiză Cât ajutor primesc de la stat ONG-urile care se ocupă de copii, bolnavi, familii sau animale

După 1989, în România, organizațiile non-guvernamentale au prins avânt, ajungând, în 2025, să genereze venituri de peste 21 de miliarde de lei și să angajeze peste 127.000 de persoane. Deși, în multe cazuri, preiau sarcini care ar trebui gestionate de instituțiile publice, activiștii reclamă o ruptură tot mai adâncă între stat și ONG-uri.

În România sunt aproape 130.000 de organizații neguvernamentale (ONG), care, în 2022, aveau venituri totale de 21 de miliarde de lei (adică aproximativ 1,51% din PIB) și 127.000 de angajați, arată cel mai recent studiu „România 2024. Sectorul neguvernamenta. Profil, tendințe, provocări”, realizat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC), cu sprijinul financiar Active Citizens Fund România, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Dintre acestea, 106.433 sunt asociații, 19.046 fundații, 1.529 federații, 759 uniuni, 37 filiale ale unor organizații din afara țării.

Încrederea publicului crește, finanțările europene se diversifică, iar guvernul, cel puțin la nivel declarativ, recunoaște oficial rolul esențial al societății civile. Cu toate acestea, între promisiunile de pe hârtie ale guvernanților și realitatea din teren se întinde o prăpastie tot mai greu de ignorat.

Colaborarea cu statul

Conform programului de guvernare 2025–2028, ONG-urile sunt considerate parteneri strategici în reformarea administrației, modernizarea serviciilor publice și promovarea coeziunii sociale. Documentul executiv, semnat de coaliția PSD-PNL-USR-UDMR, prevede crearea de granturi dedicate, acces la fonduri europene și mecanisme moderne de finanțare care să sprijine implicarea civică.

Spre deosebire de Estonia, Norvegia sau Polonia, unde există birouri guvernamentale dedicate societății civile, România nu are o instituție care să coordoneze strategic relația statului cu ONG-urile. Există o direcție tehnică în cadrul Ministerului Justiției care se ocupă de înregistrarea juridică a asociațiilor și fundațiilor, dar nu există un organism public care să se ocupe de finanțare, reprezentare, dialog sau politici de susținere a sectorului non-profit. Societatea civilă apare în strategii, dar lipsește din structura de decizie. Este, astfel, mai degrabă tolerată decât integrată.

Reprezentanții mai multor ONG-uri susțin că, în lipsa unor structuri publice eficiente, organizațiile non-guvernamentale au ajuns să preia, în mod constant, sarcini care, legal, aparțin statului: sterilizarea câinilor, intervenții în crize umanitare, educație informală, asistență socială.

Complicitatea prin tăcere

„Ceea ce trăim azi în relația dintre ONG-uri și instituțiile statului este, din start, greșit. Nu ONG-urile ar trebui să bată la ușa instituțiilor statului, rugându-le să colaboreze. Nu ONG-urile ar trebui să vină cu proiecte, să aducă finanțare, voluntari, echipe, soluții... și apoi să fie ignorate, tolerate sau, în cel mai bun caz, folosite ca material de imagine. Asta se întâmplă azi. Și este inacceptabil. ONG-urile fac ceea ce, legal, este treaba autorităților: sterilizări, educație, asistență socială, sprijin comunitar. Iar în schimb sunt întâmpinate cu suspiciune, refuzuri, blocaje. Avem cazuri în care primarii refuză să ofere un spațiu pentru campanii de sterilizare.

Deși sterilizarea câinilor fără stăpân este OBLIGAȚIE legală a administrațiilor locale. ONG-urile cer ZERO lei. Doar un loc. O priză. O colaborare minimă. Și primesc ușa închisă. Este profund nedrept ca ONG-urile, care sacrifică timp, bani, familie, energie, să fie tratate ca niște cerșetori, în timp ce autoritățile se folosesc de proiectele lor doar pentru a bifa apariții publice. Colaborarea reală trebuie să fie structurată și echitabilă. Nu opțională. Nu bazată pe „bunăvoință” sau interes de PR. Instituțiile statului ar trebui să caute ONG-urile, să le sprijine, să le respecte”, spune Flavia Ghițu, fondatoarea Asociației Therapy Dogs & Cats, al cărei scop fundamental îl reprezintă îngrijirea, reabilitarea și plasarea în adopție a câinilor și pisicilor fără stăpân, asigurarea unei locații și condiții din ce în ce mai bune pentru desfășurarea activității de foster și nu numai. 

Salariații din ONG-uri, împreună cu zeci de mii de voluntari, duc greul unui sistem care funcționează nu pentru că este bine reglat, ci pentru că unii refuză să renunțe.

„Cred că ONG-urile reușesc să obțină rezultate concrete pentru că oamenii care decid să activeze în acest domeniu sunt focusați pe realizarea unui anume țel, care de obicei e un țel mai sus decât o remunerație. Pe când, la instituțiile publice, țelul este salariul și nu realizarea unor proiecte”, spune Ionuţ Codrea, președintele Asociației de Turism și Ecologie pentru Tineret Zimbrul Carpatin, prin care organizează acțiuni ample de ecologizare și plantări de puieți. În opinia sa, cea mai mare barieră pe care o are un ONG în România este pe de-o parte legislația, care nu este una foarte prietenoasă cu ONG-urile și, pe de altă parte, reclama negativă pe care o fac anumite persoane ONG-urilor. „Într-adevăr, pot exista și ONG-uri rău intenționate, însă acelea sunt niște anomalii”, adaugă el. 

La rândul său, Vasile Vlașin, co-fondatorul Fundației Părinți Salvatori, declară: „Lipsa de răspundere a funcționarilor din instituțiile statului este cunoscută de toți românii. Singurul criteriu pentru ca aceștia să își încaseze salariul, primele și bonusurile este prezența la serviciu. Principiul după care funcționează majoritate dintre ei este: cu cât faci mai puțin, cu atât ai mai puțin stres. Ca om care mă lupt de aproape 30 de ani cu sistemul birocratic românesc, am obosit să mai vorbesc despre lipsa de eficiență și incompetența acestora. Cel mai clar și recent exemplu este modul în care autoritățile statului s-au mobilizat în criza refugiaților de război. Cea mai grea povară, în zilele cele mai grele de după declanșarea invaziei ruse, greul a fost dus de ONG-urile mici, locale. Abia apoi au început să apară organizațiile mari și instituțiile statului. Dialogul simulat și birocrația sunt barierele principale”.

La fel cum în mediul economic este necesar să existe companiile private iar statul trebuie să încurajeze și să protejeze inițiativa privată, și activitatea ONG-urilor este necesară pentru funcționarea sănătoasă a societății, completează Vasile Vlașin. „Singura problemă apare atunci când instituțiile statului încearcă să mențină monopol. Un exemplu foarte clar este monopolul asupra serviciului de urgență. În țările care își respectă cetățenii, nu mai există monopol de stat pentru acest serviciu, iar asta se vede în calitatea serviciilor și în timpul redus de răspuns. În România se menține monopolul de stat, iar victimele sunt obligate să aștepte zeci de minute sau ore sosirea unei ambulanțe”, continuă acesta.

Birocrație, confuzie și uși închise

Statul român nu a făcut până acum tot ceea ce se putea face pentru a permite sectorului ONG să poată fi util la capacitate maximă societății, adaugă el. „Dar acum statul român are șansa unui nou început. Mai sperăm și de data aceasta. (..) Noi, ca ONG, nu avem buget pentru salarii, pentru bonusuri sau pentru prime. Singurele cheltuieli "de personal" pe care noi le avem sunt cele ocazionate de un team-building. Pentru fiecare ban primit de la sponsori, un ONG trebuie sa prezinte rapoarte de activitate, iar viitoarele sponsorizări depind de modul în care ONG-ul a folosit eficient și transparent acești bani. Pe când banii de la bugetul de stat, pentru instituțiile publice, sunt asigurați fără a se tine cont de niciun criteriu de performanță”, completează acesta.

„În prezent, colaborarea dintre instituțiile publice și ONG-uri este lăsată la latitudinea fiecărei autorități, ca și cum binele comunității ar fi o chestiune de alegere personală. Statul nu este obligat să colaboreze cu ONG-urile, nici să le consulte, nici să sprijine inițiativele lor și nici să își facă treaba, iar această lipsă de obligativitate generează indiferență, amânare sau chiar blocaj. În realitate, lucrurile ar trebui să stea exact invers: statul să fie cel obligat prin lege să caute, să încurajeze, să colaboreze activ și constant cu ONG-urile, să recunoască rolul lor esențial în comunitate și să construiască, alături de ele, soluții durabile. Atunci când colaborarea devine opțională, aceasta de fapt dispare. Pentru că în România, „opțiunea” nu înseamnă deschidere, ci putere discreționară, iar instituțiile aleg, de cele mai multe ori, să nu facă nimic. Nu pentru că nu ar fi nevoie, ci pentru că nu sunt obligate”, declară Flavia Ghițu.

Aceasta este, în opinia sa, cea mai profundă și păguboasă barieră în calea progresului comunitar: „faptul că statul nu este responsabilizat și nu este tras la răspundere pentru refuzul colaborării cu actorii implicați direct în rezolvarea problemelor reale ale societății care țin de responsabilitatea statului.”

„Ceea ce vedem astăzi este un colaps al instituțiilor statului. Nu o spun ca o metaforă, ci ca o realitate trăită, zi de zi, în comunitățile din România. Proiectele sociale, cele din educație, din protecția animalelor, din sprijinul familiilor vulnerabile, NU mai sunt inițiate de stat, așa cum ar fi firesc. Sunt făcute de ONG-uri. Din fonduri proprii. Cu voluntari. Cu oameni epuizați, dar determinați. În loc să vorbim despre dezvoltare, proiecte care schimbă vieți și parteneriate strategice, vorbim despre supraviețuire.

Salvăm vieți, ale copiilor, ale animalelor, ale oamenilor invizibili, nu în echipe mixte stat + societate civilă, ci în absența totală a instituțiilor publice. Statul, pur și simplu, nu mai valorifică viața. Nu respectă efortul, nu respectă inițiativa, nu respectă nevoia urgentă de intervenție. De prea multe ori, ne opune rezistență, în loc să ne sprijine”, adaugă Flavia Ghițu.

Ăsta e colapsul, mai spune ea, când nu mai ai o bază pe care să construiești: „Când ONG-urile nu sunt tratate ca parteneri egali, ci ca niște „solicitanți de imagine”. Când colaborarea e văzută ca favoare, nu ca obligație și responsabilitate comună. În viziunea mea, una poate ideală, dar posibilă, colaborarea dintre ONG-uri și stat ar trebui să creeze plus valoare. Să aducă inovație, intervenții rapide, dezvoltare reală. Dar, ca asta să se întâmple, statul trebuie să se trezească. Să-și recapete rolul de garant al demnității și al binelui public. Până atunci, tot ce reușim să facem împreună e doar o formă de a ține societatea în viață, o societate care șchioapătă, dar încă merge înainte, doar datorită oamenilor care se implică.”

„Dacă statul nu aplică legea, eforturile noastre devin inutile”

În opinia ei, statul sabotează eforturile ONG-urilor nu doar prin lipsă de implicare, ci prin decizii deliberate: „O face în tăcere, prin indiferență, printr-un cadru legal împovărător, neclar și ostil. Prin lipsa totală de comunicare reală. În domeniul nostru: protecția animalelor, sabotajul nu e un cuvânt prea dur. Este realitatea. Cum sabotează statul? Prin neaplicarea legii. Noi sterilizăm, educăm, mobilizăm comunitățile. Dar dacă statul nu aplică legea, dacă nu dă o amendă când e cazul, de teamă să nu piardă un vot, atunci eforturile noastre devin inutile. Muncim degeaba. Asta este sabotaj. Pe urmă, prin contractele făcute fără logică sau moralitate. În multe localități, ONG-uri locale lucrează de ani de zile pentru a reduce numărul câinilor fără stăpân. Și totuși, primăria alege să semneze un contract de capturare cu o firmă privată, complet străină de realitatea din teren. Este o palmă dată celor care fac muncă reală. Este o trădare. Este sabotaj. De asemenea, prin tăcere în fața cruzimii.

Statul închide ochii. Știe ce se întâmplă în unele adăposturi, adăposturi ale groazei, unde animalele suferă, unde mor în chinuri. Și nu face nimic. Complicitatea prin tăcere este sabotaj. Și, prin lipsa responsabilizării funcționarilor. Oamenii puși în funcții publice nu au, în realitate, nicio răspundere. Pot ignora complet legea, pot bloca inițiative, pot sabota proiecte, fără nicio consecință. Asta nu e doar incompetență. E un sistem care permite sabotajul și încurajează nepăsarea. Nu există nicio voință politică reală de a construi punți de colaborare. Niciun mecanism eficient care să încurajeze activitatea organizațiilor care lucrează direct în comunitate, care acoperă golurile lăsate de instituțiile statului”, continua Flavia Ghițu. 

Cadrul legal actual nu ajută, ci mai degrabă încurcă, crede ea. „Totul e birocratic, confuz, uneori chiar contradictoriu. ONG-urile sunt nevoite să devină experți în supraviețuire administrativă, nu în inovație socială. Nu există deschidere. Nu există o practică prin care instituțiile statului să spună: Statul nu caută soluții, nu vine în sprijin, nu încurajează, nu dezvoltă parteneriate reale. Este absent. Sau, mai grav, pasiv-agresiv. Idealul ar fi ca statul să vină către ONG-uri, pe fiecare domenium educație, mediu, sănătate, protecția animalelor, și să întrebe: „Cum vă putem sprijini? Ce putem face împreună? Aveți nevoie de spațiu, vizibilitate, conexiuni, expertiză, fonduri?” Dar idealul e departe. În realitate, ONG-urile sunt nevoite să bată la uși închise, să cerșească vizibilitate, să suporte refuzuri. Și în timp ce ele muncesc cu inima, statul își păstrează liniștea, imaginea și privilegiile”, conchide Flavia Ghițu.