Personaje groteşti din tablourile lui Botero, grase şi urâte, hidoase, cu osânza şi slăninile atârnând jenant şi scâbos.Toţi cei despre care, la şcoala comunistă, ni s-a spus că reprezintă poporul dezorientat din vremea exploatării omului de către om, toţi sunt de un grobianism insuportabil.

Agamiţă Dandanache e în cărucior cu caşchetă de aviator cu ochelarii pe frunte. E o fosilă vivantă, dar cu ambâţ. Toate  personajele sunt îngrăşate la nesimţire. Aduc dacă nu seamănă leit cu mârlancele, ţoapele de provincie actuale. Doamnele sunt umflate, superponderale dar văcsuite pe faţă ca umbre ale unor posibile foste frumuseţi care au dat de mâncare bună şi multă, de confortul nesimţit al milionarului cu ceafa groasă. Nişte balabuste de provincie de talie elefantină. O satiră mai acidă la adresa provincialismului românesc  mutat  politicheşte la Capitală nu am mai văzut nici măcar în filmele neo-neorealiste de după `90. Glumiţe slabe.

Un pamflet mai virulent care bate toate filmele alea premiate peste tot, în care românul e batjocorit la export. Spectacolul acesta de comedie e tragedia unui popor. Care suntem azi. Nu e o diversiune, e o realitate deloc cosmetizată.

Să vezi un Dandanache decrepit cu căruciorul împins de bodyguardzi supli purtând ochelari negri John Lennon sau de Lenin, te face să te ruşinezi de condiţia ta umană. Mălăele, caricaturistul remarcabil, şi-a depăşit demult condiţia. Caricaturile lui teatrale sunt vii, groteşti, groteşti, groteşti! Sunt o nonficţiune care ne înconjoară şi ne bagă cu nasul în lături şi scârnă: Române, ăsta eşti tu, cel de azi. Ăştia îţi sunt şefii. Ăştia te conduc. Aceasta e Patria ta. Aceasta!

Ne-ai arătat cu măiestrie de un realism incredibil voma rămânească din capu statului. Pe vremea ailaltă, prin absurd, dacă acest spectacol trecea, tu erai executat...Eu te iert şi te iubesc nespus. Păcat că te-ai născut în România, fiindcă ai geniu. Şi ca actor, şi ca regizor. Dar e şi bine că te-ai născut aici unde Dumnezeu îţi dă o realitate peste cea trăpită de Caragiale. Şi chiar peste Gogol. Mă bucur să suntem contemporan, iar tu rămâi ceea ce eşti: un român care nu doarme... Tu cânţi la tubă, la ukulele, la toate instrumentele universului.

Ca regizor şi actor implicat, ai făcut dintr-un text al lui Caragiale -  jucat şi ultrajucat la noi - un pretext de a ne pune în faţă o oglindă. Dar nu una dintre cele care deformează caraghioliseşte, ci una paradoxal reală, a societăţii româneşti de azi. În viziunea ta, omul real deformează oglinda, nu invers. Ubu lui Jarry folosit după `90 să înfiereze ceauşismul e un dulce copil din benzi desenate pe lângă personajele tale. În totalitate ubuizate. Ai făcut un Ubu disipat, spart în cioburi româneşti de politikie. Mii de „ubuşori” locali...parcă importaţi din îndepărtatul Mârlanistan.

Scrisoarea ta, Mălăele, o piesă de iz provincial cu parveniţi universali!

Sunt fericit că-ţi sunt contemporan!