Regizorul Claudiu Goga: „Oamenii politici intră cu bocancii peste instituţiile de cultură“

Regizorul Claudiu Goga vorbeşte despre problemelede la Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov, care au generatun amplu protest în rândul oamenilor de cultură şi despresistemul teatral din România, care nu încurajează performanţa.

Regizorul Claudiu Goga este director al Teatrului „Sică Alexandrescu“ din Braşov de treisprezece ani. În urma unui scandal violent cu Primăria din Braşov, conducerea şi-a dat demisia în bloc, în semn de protest faţă de abuzurile la care supune teatrul Cecilia Doiciu, director al Direcţiei Relaţii Externe, Cultură şi Eveni-mente, şi, în acelaşi timp, fost director interimar al Filarmonicii Braşov şi, în prezent, şi al Operei din Braşov, persoană desemnată să coordoneze relaţia dintre Primărie şi instituţiile de cultură din oraş. Primăria a impus preţul biletelor şi a închiriat sala pentru şuşe, iar acestea sunt doar două exemple. În urma acestui demers, actorii şi ceilalţi angajaţi ai teatrului au început un protest căruia i s-au alăturat zeci de personalităţi ale lumii culturale, cerând oprirea abuzurilor în instituţiile de cultură din întreaga ţară. Mariana Mihuţ, Oana Pellea, Victor Rebengiuc, Victor Ioan Frunză, Adriana Grand, Liviu Lucaci, Carmen Tănase, Radu Afrim, Teodor Corban, Marius Manole, Emilia Popescu, Andreea Marin, Mircea Cornişteanu sunt doar câţiva dintre cei care s-au solidarizat cu mişcarea de protest de la Braşov, începută chiar înainte de cea de-a XXVI-a ediţie a Festivalului de Dramaturgie Contemporană. Am stat de vorbă cu regizorul Claudiu Goga, unul dintre cei mai cunoscuţi creatori ai momentului, despre situaţia de la Braşov şi despre problemele pe care le-a întâmpinat în aceşti treisprezece ani. Concluzia lui? Sistemul e mort!

„Weekend Adevărul“: Iată, pleci după treisprezece ani de la conducerea Teatrului „Sică Alexandrescu“. Numărul 13 e cu ghinion?
Claudiu Goga: Nu, nu e cu ghinion, chiar în timp mi-am dat seama că mi-a adus noroc. În şcoală şi în liceu am fost numărul 13 la catalog, am stat foarte mulţi ani la apartamentul 13, într-un bloc cu numărul 13, mama e născută pe 13, eu sunt născut pe 13, dar sunt trecut în acte pe 12.
Atunci acest an, al treisprezecelea, în care îţi dai demisia e tot unul norocos?
Da, cred că e norocos. La un moment dat decizi să te opreşti dintr-o funcţie şi e firesc să fie aşa. Nu înţeleg de ce oamenii se tem de demisii sau de plecări din funcţii. Cred că e o meteahnă culturală şi socială în România. A-ţi da demisia nu implică nicio tragedie. Oamenii sunt foarte uluiţi când se întâmplă lucruri din astea şi cred că ar trebui să intre uşor în normalitate.

Acum a fost, totuşi, o demisie în semn de protest...
Altfel nu cred că reuşeam să rezolvăm cel puţin o parte din lururile care s-au întâmplat aici, dacă nu exista o manifestare puternică, agresivă, violentă. Dacă nu ne dădeam demisia în bloc nu cred că am fi putut opri abuzurile pe care Primăria le făcea asupra teatrului. Ele au început acum un an şi toate încercările noastre de a rezolva lucrurile departe de ochii presei s-au dovedit nişte eşecuri. Am fost duşi cu vorba. Sunt foarte convins că lucrurile trebuia să se oprească într-un fel şi cred că demisia meu e un lucru bun pentru teatru în acest moment, în aşa fel încât să se poată restarta relaţia dintre teatru şi Primărie.

Scopul acestei mici revoluţii e cu bătaie mai lungă, are legătură cu întregul sistem? Şi-a propus să atragă întreaga ţară? Pentru că în multe oraşe sunt astfel de conflicte cu Primăria, iar oamenii politici dictează în instituţiile de cultură...
Protestul a pornit de la actori, din solidaritate cu noi, cei care ne-am dat demisia. Spre surpriza şi bucuria noastră ni s-au alăturat peste 200 de personalităţi din lumea culturală şi cred că Primăriei îi e foarte greu în momentul ăsta să ignore mesajele de solidaritate. Mulţi au acuzat abuzuri şi în alte teatre pentru că într-adevăr există această tendinţă a oamenilor politici de a intra cu bocancii peste instituţiile de cultură. Cred că, dacă oamenii de teatru ar înţelege cât de uşor se pot solidariza, ar putea să oprească lucrurile astea. Dacă noi am reuşit asta fără să ne propunem, cred că ar trebui să fie un semnal pentru toţi oamenii de teatru că, dacă s-ar uni, dacă ar avea nişte mesaje simple şi clare şi dacă ar lupta pentru principii, nu pentru oameni sau funcţii, ar câştiga foarte mult. Cred că populaţia empatizează foarte mult cu această breaslă. Şi presiunea care s-ar face în zona politică ar fi foarte mare.M-aş bucura ca oamenii de teatru să înţeleagă că trebuie să se unească. UNITER-ul ca asociaţie nu funcţionează suficient de bine din punctul ăsta de vedere. Senzaţia mea e că a rămas undeva în urma dinamicii lumii teatrale. Sigur că nu-şi asumă rolul unui sindicat, dar poate că ar trebui s-o facă.

PRESIUNI DIN PRIMĂRIE

Pentru aceşti treisprezece ani în care ai fost director, ai a-ţi face reproşuri?
Lucrurile astea sunt greu de cuantificat. Dincolo de gusturi şi subiectivisme, există nişte cifre, care spun nişte lucruri foarte simple. Că am luat acest teatru când la sala mare se juca cu zece-cincisprezece spectatori şi la sala mică se juca o dată pe săptămână sau se suspenda spectacolul, că nu aveau nici cinci spectatori, iar acum sala mică joacă sold out tot timpul, iar sala mare are o medie de 320 de spectatori pe seară şi se joacă de marţea până duminica. În ce priveşte repertoriul, a fost întotdeauna curajos, un repertoriu făcut pe trupă, pentru că ultimii ani au fost foarte grei din punctul ăsta de vedere. Trupa rămăsese în 14 actori angajaţi, posturile erau blocate, iar să aduci oameni pe contracte de colaborare e destul de complicat când eşti un teatru sărac, cum e al nostru. Am făcut-o, dar nu ne-am permis niciodată nume foarte mari. Şi cu toate astea, publicul a fost în creştere. Dar sunt sigur că n-am fost un director ideal, cu siguranţă se puteau face lucruri şi mai bune. Însă cred că trebuie judecat tot contextul, ce trupă ai, ce public ai etc. Dacă judeci numai estetic, nu poţi să-ţi faci o imagine clară. Dar dacă după 13 ani de directorat, 80% din trupă şi din oamenii din teatru încă te vor şi plâng după tine când îţi dai demisia, cred că asta spune foarte mult.

Şi cei 20% care nu sunt solidari cu acest protest, de ce nu sunt?
Asupra unora s-au făcut presiuni. Doamna asta, Cecilia Doiciu, căreia noi i-am cerut demisia, nu e oricine în Braşov... E un om greu în Primărie şi asta înseamnă că are şi pârghii să facă presiuni asupra oamenilor din teatru. Iar o parte din cei de la tehnic nu s-au solidarizat pentru că luau bani din închirierera sălilor de către Primărie.

Legat de publicul din Braşov, un public mai degrabă conservator, cât de potrivit este aici un festival de dramaturgie contemporană?
Eu am moştenit acest festival, unic în peisajul teatral românesc, şi uneori am vrut să-l schimb, dar nu din cauza publicului, ci pentru că dramaturgia contemporană nu oferă întotdeauna spectacole cu care să umpli o sală de peste 600 de locuri, o sală foarte mare. Dar de-a lungul timpului am văzut un lucru interesant. Publicul de festival nu e acelaşi cu publicul Teatrului din Braşov. Care, de altfel, a crescut şi în cantitate, şi în calitate de-a lungul timpului. Publicul de festival e un public care mai degrabă vine la eveniment decât la teatru. Care preferă să ia bilete la spectacolele cu vedete. Sunt două publicuri diferite şi asta se vede şi din felul în care se reacţionează în sală. Dar festivalul a fost foarte util. A fost un vehicul prin care oamenii au prins gustul teatrului şi s-au întors spre spectacolele noastre.

Care e relaţia ta personală cu dramaturgia contemporană?
Am pus în scenă foarte multe piese contemporane. Dar nu mă gândesc niciodată că e clasic sau contemporan, mă interesează povestea, stilul, potenţialul de a emoţiona publicul. Cred că e important ca teatrele să aibă în repertoriu text contemporan, cred că el e motorul. Trist e că n-avem suficient de mulţi dramaturgi români buni. Teatrul ar trebui să funcţioneze în primul rând cu acest motor al dramaturgiei naţionale.
Cât de bine s-au înţeles regizorul şi directorul Claudiu Goga? Cât s-au subminat unul pe altul?
Cu siguranţă faptul că a trebuit să conduc Teatrul din Braşov mi-a răpit mult timp şi energie. Sigur, din punctul ăsta de vedere managerul l-a încurcat pe regizor. Cred însă că a fost o experienţă foarte utilă. Când eşti doar artist, înţelegi altfel lucrurile.

„SCOPUL UNUI MANAGER ESTE SĂ AIBĂ SĂLILE PLINE“
Care e scopul teatrului din punctul de vedere al managerului şi din punctul de vedere al regizorului? Coincid?
Nu, n-au cum să coincidă, pentru că regizorul trebuie să fie canalizat mai degrabă în zona artistică, estetică. Iar managerul va fi obligat să ţină seama şi de componenta comercială. Lucrurile trebuie să se îmbine, dar la un moment dat scopurile pot fi divergente. Într-un teatru precum Braşovul trebuie să încerci să împaci toate gusturile, pentru că, până la urmă, teatrul îl faci pentru comunitatea respectivă.

Dar fiind vorba de o instituţie care primeşte bani de la buget, care ar trebui să fie scopul principal?
Să ofere calitate, dar, dacă eşti singurul teatru din oraş, valoarea asta sau calitatea artistică trebuie să fie pe toate genurile. Cred că pot fi de valoare şi nişte comedii bulevardiere. Până la urmă, n-ai cum să fai abstracţie de cât de multă lume vine la teatru, iar scopul managerului ar trebui să fie acela de a avea întotdeauna sălile pline. Problema e să nu cobori ştacheta din punct de vedere estetic doar de dragul de a aduce oameni la spectacol şi să găseşti o formulă magică în care să oferi şi spectacole elitiste, şi să ai săli pline la comedii. Dar tipul ăsta de discuţie trebuie foarte particularizat în funcţie de oraşul în care se află teatrul respectiv. E ca la fotbal, dacă ai bani de divizia B, joci în divizia B, să fim cinstiţi... Nu mai putem face abstracţie de faptul că această calitate de care vorbeam depinde de bani. Sigur că se pot face spectacole proaste cu bani mulţi şi spectacole minunate cu bani puţini, dar în medie depinde foarte mult de bani. Depinde mult de bani şi în zona creatorilor, pentru că, hai să fim serioşi, eu nu pot să-l aduc aici pe Silviu Purcărete sau pe Andrei Şerban, pentru că nu-i pot plăti.

Dacă Primăria şi-ar dori aceste nume, ar trebui să redimensioneze bugetul şi sigur că asta ar conta la imaginea oraşului. (....) E ca la fotbal, dacă ai bani de divizia B, joci în divizia B, să fim cinstiţi... Nu mai putem face abstracţie de faptul că această calitate de care vorbeam depinde de bani. “ Cred că ar trebui să fie un semnal pentru toţi oamenii de teatru că, dacă s-ar uni, dacă ar avea nişte mesaje simple şi clare şi dacă ar lupta pentru principii, nu pentru oameni sau funcţii, ar câştiga foarte mult.

„Vorbele frumoase nu ţin de foame“

Ce-l interesează pe regizorul Claudiu Goga? Cum arată teatrul în care crezi?
Teatrul pe care-l fac eu cred că e un teatru pentru om. Mă interesează să fie o poveste cu oameni, despre oameni şi cât mai profundă. Mă interesează să emoţionez publicul şi să îl fac să plece acasă cu o poveste. Nu cred în teatrul postmodern, în lipsa poveştii, în textul ca pretext.

Ai crescut în Braşov. E o întâmplare că eşti director al Teatrului din Braşov?
Da. Văzusem teatru în Braşov şi nu-mi plăcuse şi-mi spuneam că m-aş duce oriunde, mai puţin în Braşov. Dar aşa s-au legat lucrurile. Eram foarte idealist la momentul acela. Acum îmi dau seama că împotriva ta, ca manager, ai sistemul legislativ. E un sistem anacronic. Nu poţi încuraja performanţa. Nu-i poţi răsplăti pe cei care muncesc decât cu vorbe frumoase. Dar vorbele frumoase nu ţin de foame.

Idealismul a existat şi când ai dat la facultate?
În liceu, eu eram olimpic la fizică şi la matematică şi m-am dus la Electronică la facultate. Prin anii 1992-1993, când am ajuns la Bucureşti, era un moment de mare efervescenţă la teatru. Erau spectacole extraordinare, de o mare calitate, şi asta m-a făcut să dau la teatru şi spre surpriza mea am intrat.
Şi te-ai întrebat de ce s-a pierdut acea calitate?
S-a pierdut rigoarea. Iar când vorbim de partea tehnică, de care depinde enorm un spectacol, trebuie să spunem că oamenii ăştia trăiesc la limita existenţei. Ce randament pot să dea? Oamenii buni se duc în alte domenii pe salarii mai mari. Toate teatrele din România la momentul ăsta au mari probleme cu oamenii de la lumini, pentru că n-ai cu ce să-i  motivezi. Teatrul românesc la momentul ăsta are doar din întâmplare spectacole importante. Nu sunt expresia unui sistem care funcţionează. Sistemul e mort.

Şi dacă ai avea o pârghie la nivel înalt ce ai schimba?
Trebuie schimbat sistemul legislativ, în aşa fel încât să se desfiinţeze contractele pe viaţă. Zona de management ar trebui să fie făcută mai puţin după ureche. Şi mai cred că ar trebui să existe o critică de teatru reală, inteligentă şi cultivată şi mai puţin subiectivă decât e în momentul ăsta, care să sprijine teatrul. Senzaţia mea acum e că sunt nişte găşti construite pe simpatii şi antipatii, care se bat între ele şi se bat nu în mod direct, ci prin intermediul artiştilor. Un fel de război prin interpuşi...

Cu ce a trebuit să te lupţi cel mai mult în interiorul teatrului? Cu inerţiile multor oameni. Iar mai târziu cred că cea mai mare piedică a fost lipsa banilor. Am căutat metode să-i motivez pe oameni, pentru că am simţit că începe să nu le mai pese. Şi mă refer mai ales la zona tehnică. Oamenii trăiesc prost. Şi nu mai dau randament. E mai important ce-i dau copilului de mâncare. Ne-am ciocnit de demisii foarte multe, oameni foarte buni care au plecat în străinătate să câştige mai bine. Dacă băiatul de la lumini păţeşte ceva, noi închidem teatrul. A fost un moment foarte delicat acum vreo doi ani, când a plecat unul dintre luminiştii buni şi voia să plece şi cel care e acum. Şi ne-am adunat tot teatrul şi ne-am rugat de el să nu plece. A fost un moment aproape de film... Toţi actorii şi cu mine ne-am dus în foaierul sălii mici şi ne rugam de un om să nu plece, că se închide teatrul. Dar, pe de altă parte, ce poţi să-i oferi în schimb? Un salariu de mizerie? Astea sunt momentele care spun mult mai mult despre ceea ce e teatrul românesc astăzi decât un spectacol minunat făcut de nu ştiu cine... ; “ Ne-am ciocnit de demisii foarte multe, oameni buni care au plecat în străinătate să câştige mai bine. Dacă băiatul de la lumini păţeşte ceva, noi închidem teatrul.