Şi concluzii cărora dacă le-am da atenţie, am putea schimba ceva în mentalitatea noastră de persoane rigide. În fond şi Bergson a inventat teoria râsului împotriva acestei rigidităţi. El n-a mai apucat vremurile moderne, însă, ca să constate cum această înţepeneală şi încorsetare citadină îl stresează pe om, îi îmbolnăveşte inima pe care doar râsul o poate anestezia. Fie şi temporar, cum zicea şi filozoful. Fiindcă la o comedie bună intervine eliberarea.

Cum comicul e şi o specie de gest social, energiile cumulate din sala de spectacol fac să crească acest efect eliberator. Ştim de la greci că acel catharsis propriu teatrului are mai degrabă o sursă tragică. Trăim, aşadar, ce-au trăit alţii, vedem ce-au păţit şi răsuflăm uşuraţi băgând la cap să nu facem ca ei. Râsul produce, însă, un catharsis mult mai sănătos fiindcă pune în joc inteligenţa. Nu vom plânge niciodată de mila unui personaj comic oricâte boacăne ar face, fiindcă el va şti să iasă mereu din ele cu ajutorul minţii libere de reguli. Efectul, un haz vindecător şi molipsitor.

Comicii sunt întotdeauna isteţi. Chiar şi în zona joasă a râsului, în burlesc există o logică a mecanicii râsului ce ţine tot de inteligenţă. Am văzut nu de mult la Teatrul din Cluj un spectacol – „Clovnii” - de o veselie şi comicărie excepţionale chiar dacă actorii îşi puneau pe scenă piedică sau scoteau apă pe urechi.

FOTO: Augustin Bucur

Nu e mare filozofie nici în comedia lui Francis Veber, „Dineu cu prosti” pe care Ion Caramitru a ales să o monteze la Teatrul Naţional din Bucureşti pentru Horaţiu Mălăele şi unde joacă alături de vedetă un rol la fel de gras. Sunt în schimb tot felul de surprize care ţin spectatorul în priză şi-i dau satisfacţie, când simpaticul Pignon, ajuns în casa unui amator de farse pe post de gogoman, întoarce situaţia în favoarea lui. Adică arată către ceilalţi, şi-i face să-şi recunoască prostia.

Întâmplarea asta frumoasă n-are de-a face cu morala. Mai degrabă cu poezia şi cu naturaleţea dezarmantă a lui Mălăele, băiatul cu chibriturile, cum i-am zis scriind despre spectacol, apropo de hobbyul lui nevinovat, machetele din chibrituri. Din public simt cum se coace aşteptarea. La foc mic, cum ştie Horaţiu să pregătească felurile alese. Caramitru îi stă alături, schimbând  locurile ca în fabula cu leul şi râma pe care Pignon ne-o spune într-un moment irezistibil tot răsucindu-şi degetele pentru a mima gura căscată a leului şi agilitatea târâtoarei.

Rafalele de râsete mă fac să cred că replica ţinteşte în general bine. Şi gestul. La Horaţiu administrat cu economie conform subtilităţii personajului, la Ion Caramitru mai din belşug, mai ales că bogatul editor din piesă ajunge la propriu în patru labe din cauza unei crize lombare.

FOTO: Augustin Bucur

Alexandru Bindea rămâne tablou într-o scenă de mare efect jucând perplexitatea soţului înşelat, iar Medeea Marinescu îşi face şi ea numărul de drogată cu tot ce are mai suculent prin cămările personale. Se simt cu toţii bine. Şi Dorin Andone şi Alexandru Georgescu chiar şi ingenua Cristina Ciuciulică.

Pentru cei care nu l-au văzut în ipostaze jucăuşe la tinereţe, Ion Caramitru e o mare surpriză. Hamlet, Macbeth, toţi regii şi prinţii pe care i-a jucat sunt răzbunaţi. Actorul îşi recunoaşte slăbiciunile umane între care plăcerea, bucuria râsului nu e cea din urmă. Mai răsfăţat ca oricând popularul Horaţiu Mălăele se tolăneşte moale în braţele succesului. Iniţiază spectacolul aplauzelor. Se hârjoneşte cu cei din sală făcându-i fericiţi pe mulţi. În îmbulzeala de la ieşire mai toţi vorbesc despre satisfacţia de a fi prins un bilet la reprezentaţie. Cronicarul din mine se ruşinează la gândul că din fotoliul de premieră ignorăm adesea destinul şi scopul uman ale unor spectacole ca acesta.