În cronica de atunci insistam, aşa cum socoteam a fi firesc, asupra câtorva dominante ale montării. O socoteam mai degrabă un exerciţiu scenic, poate şi datorită faptului că era o tentativă de rezumare în aproximativ 70 de minute de spectacol a textului shakespearian. Un text a cărui reprezentare integrală ar dura, pare-se, mai mult de 6 ore. Amintesc în context că celebrul Hamlet din 1985, de la “Bulandra”, semnat regizoral de Alexandru Tocilescu, în scenografia lui Dan Jitianu, cu Ion Caramitru în rolul titular, avea la început, peste cinci ore. Îmi bazam afirmaţia nu doar pe tentativa de sumarizare a textului, ci şi pe faptul că doar lui Cristian Grosu, interpretul lui Hamlet, sau, mai corect spus, interpretul amintirii acestuia, îi revenea misiunea de a juca un singur rol, toţi ceilalţi actori având în sarcină mai multe. Era vorba despre un spectacol bazat mai puţin pe emoţionalitate, cât mai curând pe fizicalitate, o fizicalitate, la rându-i, pusă în slujba stimulării, a provocării, pe alocuri violente, a amintirii.

Revenit la Cluj, Roberto Bacci a optat pentru un alt mare text al literaturii dramatice universale. Pentru Livada de vişini, piesă-simbol, piesă-metaforă a teatrului de artă modern, a condiţiei acestuia, aşa după cum a demonstrat excelent, într-un superb studiu (Livada de vişini, teatrul nostru), marele teatrolog de origine română George Banu. Un studiu din care găsim un extras în caietul de sală, caiet foarte bun, de altminteri, din păcate nesemnat, dar în a cărui redactare nu putem să nu identificăm profesionalismul Roxanei Croitoru şi al Eugeniei Şarvari.

Nu ştiu dacă Roberto Bacci sau Stefano Geraci, semnatarul dramaturgiei montării, s-au gândit vreun moment la studiul lui George Banu. Eu, spectatorul, am identificat cel puţin un moment în care parcă-parcă era strecurată o referinţă la acesta. Dar se poate foarte bine ca totul să fi fost o simplă iluzie, doar o fantasmă, numai o nălucă. A mea, a spectatorului, a cititorului îndrăgostit de scrisul lui George Banu. Explicabile prin misiunea şi dreptul privitorului de “a completa” spectacolul, oferta reală a acestuia, cu propria lui bibliotecă spirituală şi spectacologică. Un drept şi o misiune ce înseamnă cu totul altceva decât ideile preconcepute care, aşa după bine a subliniat adesea Andrei Şerban şi nu numai el, subminează însăşi bucuria de a fi spectator.

Are ceva în comun estetica spectacolului Livada de vişini de acum cu aceea a Hamlet-ului de acum aproape doi ani? Răspunsul mi se pare a fi mai degrabă unul negativ. Nu mai e vorba nicidecum despre un spectacol-studiu, ci despre un spectacol în lege. Nu mai e vorba despre un spectacol-conspect, despre o încercare de reformulare în cheie personală a ideilor principale ale unui text celebru comprimat la maximum, ci despre reprezentarea, cred, integrală a Livezii. Pentru Roberto Bacci vremea exerciţiului pe partitura Livada de vişini a trecut, ea s-a consumat, după propria mărturisire a regizorului, cu mult timp în urmă. Acum a venit timpul confirmării. Al spectacolului în lege.

Spectacolul în lege chiar există. Sau, mai corect spus, existenţa lui poate fi intuită, rodarea în timp asigurându-i şi consolidându-i aproape sigur această existenţă. La premieră el nu a fost unul perfect. Reprezentaţia a suferit de unele deritmări, a fost marcată de lungimi, defel imposibil de eliminat. Uneori chiar a lăsat impresia că a fost niţeluş lăbărţată. Defect de care suferă mai cu seamă prima parte. Montarea ar avea nevoie de un plus de combustie interioară, de ceva mai multă energie. Lasă, pentru moment, impresia lucrului pe secvenţe, pe module. Acestea încă nu sunt aglutinate aşa cum ar trebui, nu sunt integrate unui continuum aşteptat.

Livada de vişini aminteşte, totuşi, de Hamlet prin economicitatea decorului, o dominantă nu tocmai în specificul scenografiilor semnate de Adrian Damian. Deşi recentul Don Quijote  înscenat de Mihai Măniuţiu la Teatrul Naţional din Târgu Mureş, în scenografia aceluiaşi Adrian Damian, pare a fi un indiciu că tânărul artist se îndreaptă (şi) spre altceva. Acum el a imaginat un decor alb, albul acaparând atât scena cât şi sala. Puntea plantată în mijlocul acesteia, sfârtecând-o, puntea pe care îşi fac intrarea mai toate personajele e, la rându-i albă, după cum cu materiale de culoare albă au fost acoperite scaunele. E vorba despre albul florilor de vişini, dar şi despre albul specific fantomelor. Multe dintre personaje, proprietarii livezii au costume albe ori în culori apropiate. În caietul de sală de la Hamlet, Roberto Bacci declara: “urăsc scenografiile care implică multe obiecte”, iar această “ură” se pare că regizorul i-a transmis-o (impus-o?) şi scenografului. Valizele sunt unicele obiecte care apar în scenă, ele rămân ca atare pe toată durata reprezentaţiei, însuşi “uitatul” Firs (Cornel Răileanu), asistând, nebăgat în seamă de nimeni, la secvenţele din final. Acelea ale pregătirii plecării şi ale “transferului de proprietate”, aşezat pe o valiză nu se ştie cum şi de cine abandonată. Varia (Anca Hanu) îi predă lui Lopahin cheile până atunci legate de fustă. Lipseşte, de pildă, din scenă, celebrul dulap vechi de o sută de ani. Nu a fost însă uitat discursul lui Gaev prilejuit de vederea lui. De carambolul vizual cu acesta. Doar unul dintre nenumăratele caramboluri, savurate cvasi-copilăreşte de Leonid Andreevici.

Se întâmplă însă un lucru curios. Curios în condiţiile economicităţii despre care vorbeam mai sus. Mă gândesc la retorica imaginii, la gustul, la tentaţia regizorului de a crea imagini frumoase, de a le conferi individualitate. Care, pentru moment, nu a surmontat primejdia independenţei acestora.Totul cu riscul căderii în calofil. O cădere neevitată, sper că tot doar pentru moment. Dublată şi de câteva pleonasme. De exemplu, cel care a entuziasmat pe mulţi dintre spectatorii de la premieră, atunci când tăierea livezii e sugerată prin zgomot, prin  apariţia unor muncitori înarmaţi cu drujbe, prin talaşul căzut din podul scenei, dar şi prin senzaţii olfactive. Cam mult, după părerea mea. Cam mult, după părerea mea de critic cusurgiu şi antipatic?

Câteodată trăieşti cu impresia că Roberto Bacci şi-a dorit să genereze nişte fotografii scenice, o suită de imagini de album. Asta, pesemne, şi cu gândul de a sublinia că toate, mai toate personajele din Livada de vişini, sunt fantome, năluci, fiinţe ale trecutului. Toate, până şi arivistul, cinicul Iaşa (Matei Rotaru). Toate, mai puţin deocamdată, dar numai deocamdată, în răstimpul surprins de spectacol, Lopahin, “animal feroce care înghite totul în cale” (Sorin Leoveanu) şi- lucru nou!- ridicolul, supra-ridicolul în montare, ţanţoşul Epihodov (Radu Lărgeanu). Care şi el părăseşte livada cu lacrimi în ochi, deşi a trecut fără prea mari mustrări de conştiinţă în serviciul lui Ermolai Alexeevici. Livada e spaţiul ce pentru Lopahin, e, mai presus de toate, o chestiune de proprietate, de investiţie, de implementare a noului, un nou pe care foarte curând, prea curând şi spre surpriza lui, va apărea ceva şi mai nou.

Condiţia de năluci o condamnă pe Ranevskaia Liubov Andreeva (Ramona Dumitrean) să se exprime mult prin gesturi, prin frângeri de mâini, prin gesticulaţie, prin exces de mobilitate.   Gaev se exprimă (Ionuţ Caras) prin exces de discursivitate. Discursivitatea nevricoasă, prefaţând schimbările cărora le va cădea îndată victimă bătrâna Rusie, îl defineşte pe eternul student Trofimov (Cristian Grosu), cea sentimental-lacrimogenă pe Ania (Alexandra Tarce), cea umilă pe Simeonov Piscik (Cătălin Herlo). Poate că Charlotta Ivanovna (Irina Wintze) e mai puţin inventivă la capitolul “ghiduşii”, evident fiind că aceasta e deja marcată de îngrijorare şi tristeţe pentru sfârşitul livezii. Iar Duniaşa (Patricia Brad) e şi ea marcată, paralizată, de neputinţa omului îndrăgostit şi folosit de o canalie.

Livada de vişini de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca e, fără doar şi poate, spectacolul unei tinere generaţii de actori. Cei mai mulţi dintre ei formaţi la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj. Mulţi dintre ei foarte buni, cu toţii făcându-şi foarte bine datoria. Celor deja amintiţi li se alătură Miron Maxim.

 Dar Livada de vişini înseamnă şi spectacolul revenirii pe scena Naţionalului clujean a actorului Sorin Leoveanu, cel care, prin anul 2000, a fost aici un excelent Hamlet, în regia inegalabilului Vlad Mugur. Sorin Leoveanu mai are totuşi puţin până a fi un ‘’excelent” Lopahin. Pentru moment el e doar un Lopahin bun, chiar foarte bun  şi aceasta fiindcă, cel puţin la premieră, a jucat poate prea “desfăcut”, prea “leneş”. A avut, cred, şi momente în care “excelenţa” se putea întrezări. Menţionez aici doar pasionalitatea, vibraţia cu care e rostit, în faţa Ranevskăi, primul discurs despre “salvarea” livezii. Sunt convins că acest “puţin” poate fi depăşit în bine.       


  

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca-LIVADA DE VIŞINI de A.P. Cehov;

Traducerea: Maria Rotar;

Dramaturgia: Stefano Geraci;

Regia: Roberto Bacci;

Scenografia: Adrian Damian;

Asistenţi de regie: Maria Rotar şi Francesco Puleo;

Asistent de scenografie: Florin Călbăjos;

Cu: Ramona Dumitrean, Alexandra Tarce, Anca Hanu, Ionuţ Caras, Sorin Leoveanu, Cristian Grosu, Cătălin Herlo, Irina Wintze, Radu Lărgeanu, Patricia Brad, Cornel Răileanu, Matei Rotaru, Miron Maxim;

Instrumentişti: Pusztai Renato Aladar, Albert Gábor Balász;

Data premierei: 27 aprilie 2014