Adriana Trandafir: „Întâlnirea cu Maria Tănase a fost un dar de la Dumnezeu. Am rămas în suflet cu ochii verzi şi cu vorbele ei“ INTERVIU
0
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Adriana Trandafir despre cum a pornit pe drumul actoriei, oamenii pe care i-a întâlnit şi pe care îi consideră daruri de la Dumnezeu, dar şi despre unul dintre cele mai longevive roluri din ţară, cel al Mariei Tănase.
„Weekend Adevărul“: Cum şi când v-aţi dat seama că vreţi să deveniţi actriţă?
Adriana Trandafir: La grădiniţă – mi-au dat rolul săpunelului şi am fost cea mai bună. Faptul că acum Casa de Cultură de acolo poartă numele meu este o mare onoare. Prima oară am fost artistă acolo. Am luat Oscarul şi UNITER-ul de atunci, pe toate le-am luat. În viaţa mea, foarte importantă a fost şi întâlnirea cu actorul Cornel Poenaru şi soţia lui. El m-a văzut la un concurs, unde toţi veneau cu poezii patriotice sau pentru copii, iar eu am recitat „Moartea căprioarei“ şi a fost atât de impresionat. M-a întrebat ce voiam să mă fac şi i-am spus artistă. Mi-a zis: „Tu te-ai născut artistă“. Cornel Poenaru, încă de când aveam 6 ani, a avut grijă de mine şi m-a pregătit pentru facultate. Ei mi-au făcut prima rochiţă de admitere pentru că eu mă dusesem în uniformă. Talentul meu i-a făcut să aibă grijă de mine. Şi în prezent îmi poartă de grijă.
Cum aţi ajuns să daţi admiterea la IATC? Vă mai amintiţi cum s-a desfăşurat?
Toată lumea venea în general cu acelaşi repertoriu, dar eu am venit cu nişte lucruri atât de ciudate şi interesante, încât am ieşit în evidenţă imediat. Dumnezeu mi-a dat ştiinţa de a face comedie plângând, de a trece rampa şi ecranul, de a intra în sufletului omului imediat. Am fost întotdeauna la locul potrivit, în momentul potrivit şi cel mai bun, la liceu, la facultate, la Teatrul din Reşiţa, la Teatrul Giuleşti şi la Odeon, precum şi la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“. Am muncit enorm de mult, cu mult nisip în dinţi şi multă încrâncenare, cu multă durere. Toate fericirile acestea le-am plătit enorm de scump.
Întâlnirea cu Mihai Viteazul
Cum au fost anii studenţiei, cu toţi acei profesori de renume?
Dacă Dem Rădulescu şi Marinuş Moraru erau asistenţi, îţi dai seama ce profesori erau. Când l-am văzut pe Amza Pellea prima oară la facultate, când am intrat, m-am lipit de zid – nu îl vedeam pe profesorul Amza Pellea, îl vedeam pe Mihai Viteazul. N-am crezut niciodată că voi fi colegă, parteneră şi că îi voi spune „tu“ Stelei Popescu, Rodicăi Popescu Bitănescu, lui Marinuş Moraru. Aveam sala de spectacole a Institutului, la Casandra, pe strada Franceză. Ce spectacole am jucat! Am fost aleasă şi la facultate, în „Romeo şi Julieta“, spectacolul Cătălinei Buzoianu, care a fost cea mai frumoasă montare posibilă în istoria Teatrului Casandra. Am fost cu el la festivalul din Durham, Marea Britanie, şi am luat Premiul pentru cel mai bun spectacol.
„Tu poţi fi Vitoria Lipan“
Aţi făcut parte din clasa profesoarei Leopoldina Bălănuţă. Care este lecţia pe care o urmaţi şi acum cu sfinţenie?
Încerc să fiu şi eu cu studenţii mei aşa cum era ea. Îi priveam unghiile, inelul negru pe care îl purta, mă uitam cum respiră, cum se îmbracă, mă uitam prin ea să îi văd sufletul. Şi ne lăsa – sufletul era ca o biserică care nu trebuie închisă noaptea. Leopoldina a fost pentru mine primul om care m-a privit în ochi, după ce m-a ascultat prima oară recitând o poezie şi mi-a spus: „Adriana, ai filon de mare tragediană. Nu eşti actriţă de comedie“. Ca dovadă, atunci când am făcut cu domnul Dinu Cernescu, la televiziune, „Patima de sub ulmi“, l-am întrebat de ce eu şi mi-a spus că numai eu pot face acel lucru. De fapt, şi el a văzut în mine filonul dramatic, precum şi regizorul cu care am făcut „Europolis“, care mi-a spus: „Tu poţi fi Vitoria Lipan, Fefeleaga...“. Asta pentru că eu ştiu ce înseamnă să nu ai, ce înseamnă suferinţa... Încerc să fiu ca Lepoldina Bălănuţă în sensul în care încerc să aprind o lumină în sufletul studentului, care este întunecat, şi să îi arăt cât de frumoasă este şi cât de grea este meseria aceasta.
Ce înseamna la vremea respectivă să fiţi studentă la actorie?
Atunci era relevant. La admitere am fost 876 de fete pe trei sau patru locuri. Selecţia era la sânge. Faptul că terminam -într-un an 10 sau 12 şi erau 57 de teatre care ne aşteptau înseamnă ceva. Astăzi nu vrea nimeni să meargă actor la Petroşani, toată lumea vrea la televizor. Nimeni nu o mai ia de jos, toată lumea vrea să fie în vârful muntelui, dar, de fapt, adevărata fericire este modul în care escaladezi muntele.
„Cu Robert de Niro la piaţă“
Aţi jucat prima dată în „Tufă de Veneţia“. Ce amintiri aveţi din acea perioadă?
Partenerul meu a fost Petrică Lupu, de la Teatrul Bulandra. La premieră mi-a zis că vine să mă ia de la cămin. Era ca şi când venea Robert De Niro să mă ia la piaţă. Eram emoţionată şi, pentru că nu avea unde să stea, i-am spus să stea într-o altă cameră până mă pregăteam. Când am ajuns la Cinematograful Scala, la premieră, mi-am dat seama că -l-am uitat pe Petrică Lupu la cămin, unde se şi cuplase cu o fată. Atât de emoţionată am fost. Parcă îmi luase Dumnezeu minţile.
În primul film mare în care aţi jucat, „Ciocolata cu alune“, în regia lui Gheorghe Naghi (1978), aveaţi doar 22 de ani. Cum aţi luat rolul?
A fost debutul meu şi al lui Horaţiu Mălăele. Regizorul m-a chemat şi am dat probă de film. Când mă uit la film, nici nu îmi mai face plăcere căci îmi dau seama cât de mulţi din actori nu mai trăiesc.
Ce înseamna atunci succesul cinematografic, cum l-aţi resimţit?
Filmul a fost o rampă de lansare pentru mine, pentru că apoi am făcut film după film. Ştiu că la premieră am fost atât de fericită. Atunci succesul era pas cu pas, cărămidă cu cărămidă şi avea greutate. Astăzi nu mai are nicio greutate – toată lumea e vedetă.
Radioul, o Biblie
Vocea dumneavoastră răsuna mult la radio, în piesele de teatru radiofonic. Cum aţi ajuns la radio?
Am dat o probă, nu mi-a picat din cer, nu eram fata, nevasta, amanta sau pila nimănui şi nu am făcut parte din găşti. Am fost o dată şi apoi m-au ţinut toată viaţa. Pentru mine, venitul la radio era o aventură – să te scoli dimineaţa, să fii la 8 fix acolo şi apoi trebuia să ajungi la repetiţii. Acolo i-am cunoscut pe toţi marii actori. Noi veneam mai devreme să mai socializăm, iar George Constantin era întotdeauna primul. Odată m-am dus cu trei sferturi de oră înainte şi el era acolo. Voiam să fiu eu prima, dar nu am putut niciodată. Era foarte fricos, anxios, prăpăstios şi sublinia tot. Era foarte serios.
Ce aţi învăţat din această experienţă? V-a ajutat să fiţi o actriţă şi mai bună?
Cel mai greu este să faci radio: stai în faţa unui microfon, cu nişte foi în mână şi trebuie să faci atunci ceea ce la teatru obţii după luni de repetiţii. La teatru, dacă nu iese, uneori mai poţi drege busuiocul, dar la radio, nu. Eram presaţi de timp, trebuia să tragem între 8 şi 9 jumătate pentru că la 10 porneam către teatre, la repetiţii. Radioul, la vremea respectivă, a fost pentru mine o Biblie. Am fost alături de voci mari. Îi auzeam la radio când eram copil, iar apoi eram cu ei acolo, devenind şi eu o voce. Ei m-au crescut, sub umbra lor cea mare a avut loc şi un trandafiraş, care a şi înflorit. Aveau bucuria şi generozitatea de a face asta pentru că erau toţi boieri. Nu mai există aluat din care să se facă astfel de oameni.
Din exerciţiu în one woman show
În perioada 1982 - 2005, aţi jucat la Teatrul Odeon, apoi aţi trecut la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“. Ce v-a determinat să faceţi această trecere?
Foarte simplu: am traversat strada. A fost o hotărâre grea să plec de la Teatrul Odeon, eram în plină glorie, jucam în cele mai mari spectacole, luasem UNITER-ul cu „De ce fierbe copilul în mămăligă“. Dar sunt momente în viaţă când omul pleacă şi atunci când îi este foarte bine. Toată lumea se mira că plec, dar nimeni nu m-a întrebat de ce. Mi-am dat seama că nu mai puteam continua. Atunci când am simţit că nu mai aparţin acelui loc, am plecat.
De asemenea, aţi jucat şi în producţii străine, precum „Passion mortelle“ şi „Le temps du loup“. Cu ce aţi rămas în urma acestor experienţe?
Întotdeauna cei care vin la noi să facă filme vin cu o superioritate de cetăţenie, dar au avut mari suprize cu actorii români, care sunt foarte buni. Ca dovadă, în ultima perioadă, filmografia românească este carte de vizită pentru România. După Revoluţie, cinematografia românească a înflorit, a devenit vizibilă şi un punct de reper. Am făcut de toate – radio, televiziune, divertisment, reality show, telenovelă, filme, reclame. Îmi pare rău că nu am făcut mai mulţi copii.
Jucaţi unul dintre cele mai longevive roluri din ţară, cel al Mariei Tănase, în piesa „Pasărea măiastră“, care v-a adus şi multe premii. Cum aţi ajuns să jucaţi acest rol?
Am început să îl joc când aveam 30 şi ceva de ani. Rolul a fost o propunere a doamnei Elena Deleanu, directoarea de atunci a Teatrului Giuleşti, care a văzut în mine dragostea pentru Maria Tănase, vocea pe care o aveam, potenţialul, dar şi faptul că clocotea în mine iubirea pentru folclorul românesc. A început ca un exerciţiu care s-a transformat -într-un recital.
Cum a evoluat acest spectacol de-a lungul timpului? Dar dumneavoastră?
Spectacolul este structurat pe vârstele ei şi atunci îmi era uşor să joc tinereţea şi vorbeam mai greu despre partea ei de maturitate şi bătrâneţe. Acum îmi este mai uşor să joc partea de maturitate pentru că şi eu mă aflu în ea. Spectacolul acesta este, aşa cum spunea criticul Valentin Silvestru, o carte de vizită pentru poporul român. Este un spectacol foarte greu. Nu l-am schimbat deloc, chiar dacă vremurile s-au schimbat. Tabloul original, o fotografie specială pe care Maria Tănase i-a oferit-o impresarului ei Gabi Mihăilescu, care, înainte de a muri, mi l-a oferit mie şi l-am introdus în spectacol. Această fotografie, făcută pe Calea Victoriei, la Capşa, a fost făcută nu să rămână la Gabi Mihăilescu, ci să rămână memorie vie a ei în spectacolul meu, care dăinuie de atâta vreme pe scena teatrului românesc.
<strong>„Stela Popescu a fost tot pentru mine“</strong>
Atunci când eraţi mică aţi avut o întâlnire care avea să vă marcheze cariera şi viaţa, cu Maria Tănase. Cum s-a întâmplat?
Întâlnirea cu Maria Tănase a fost un dar de la Dumnezeu. Era toamnă şi tatăl meu a zis să lăsăm munca, să ne primenim şi să mergem la Căminul Cultural pentru că vin artişti de la Bucureşti. Am rupt din grădină nişte crizanteme de toamnă superbe, mari şi frumoase, care cred că erau mai înalte decât mine, şi am mers la Căminul Cultural, ce era o Mecca pentru mine. Ajungeam rar acolo şi mi se părea că este centrul Pământului. Artiştii de la Bucureşti au întârziat atunci, iar tata m-a ridicat pe umeri şi atunci am văzut rata (n.r. – autobuzul) în care se aflau artiştii: Rodica Bujor, Ion Luican, Maria Lătăreţu, Maria Tănase. Întâlnirea cu ei a fost un moment crucial în viaţa mea pentru că lumea adusă cu ei în acea rată era una fascinantă, specială. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că şi eu aş putea să vin cu o rată cu artişti, care să însemne un OZN pentru sufletul unui copil.
Şi cum aţi ajuns să o întâlniţi pe „pasărea măiastră“?
Pentru că eram foarte mică, m-am dus la buza scenei, cu ochii privind în sus către artişti. Maria Tănase a încheiat spectacolul şi cu ochii deschişi ca două oceane sau două păduri imense, o priveam cu florile în mână. Două lucruri m-au frapat: faptul că nu avea manichiura făcută, ci avea unghii de bucătăreasă, mici, şi m-a impresionat faptul că ea, cântând către public cu privirea sus, m-a observat pe mine, la baza scenei. Eram cu crizantemele în mână, pironită cu ochii la ea şi a spus: „Măi, uitaţi-vă la fata asta, are exact ochii mei!“. Eu i-am pus florile la picioare pentru că ea nu s-a aplecat atât de mult şi atunci le-a ridicat şi am simţit că s-a întâmplat ceva, un magnetism special, şi am rămas în suflet cu ochii ei verzi şi cu vorbele ei. Avea o vorbă tăioasă, răspicată şi elocventă. N-aş fi crezut niciodată că de atunci, în mine, a încolţit sămânţa iubirii pentru Maria Tănase. Ca dovadă, şi acum joc cu mare smerenie spectacolul „Pasărea Măiastră – Maria Tănase“, cel mai longeviv one woman show din România.
„Câte Draga mai sunt în ţara asta?“
Ştim că aţi avut o prietenie specială şi cu Draga Olteanu Matei. Cum s-a înfiripat?
A fost o prietenie specială, care a pornit din partea ei către mine. Eu am admirat-o încă de când o auzeam la radio, apoi când o vedeam în filme, iar când am venit la facultate mergeam la spectacolele ei de la Teatrul Naţional, dar o vedeam şi la Televiziunea Română. Ne-am întâlnit de multe ori în spectacole, în turnee, dar nu a fost să fie o prietenie – era iubire şi veneraţie din partea mea. Dar, după ce s-a mutat la Piatra Neamţ, m-a sunat şi mi-a spus: „Draga la telefon“. Şi eu am zis: „Care Draga?“. Şi m-a întrebat: „Câte Draga mai sunt în ţara asta?“. A impresionat-o foarte mult un interviu de-ale mele. Draga era o fină observatoare a lumii artistice, a lumii în general, şi era foarte prezentă – ştia absolut tot ce se întâmplă. Mi-a spus că mi-a urmărit un interviu – „M-ai făcut să plâng, m-ai răscolit. Te-am sunat să îţi spun că m-a impresionat foarte tare“. Pentru mine a fost un gest de mare tandreţe pe care l-am păstrat.
Iar apoi ce s-a întâmplat?
Vorbeam nopţile foarte mult, de câte ori mergeam la Piatra Neamţ. De câte ori o sunam, îmi spunea: „Te-am văzut în... “. Şi atunci scotea un carneţel şi îmi citea observaţii sau cronici făcute de ea. Acel carneţel a ajuns apoi la Ion Moldovan şi mi-a trimis cartea făcută după carneţel. Am avut marea surpriză să citesc acolo o cronică a Dragăi despre mine în care a recunoscut că eu am zis mult mai bine decât ea „Blestemul de dragoste“ al lui Miron Radu Paraschivescu. A zburat în teatrul actorilor din cer şi a lăsat mărturie scrisă această iubire nevocalizată şi nedeclinată pentru mine. M-a impresionat profund.
„Stela, steaua ce nu va apune“
Dar cea cu Stela Popescu?
Cu Stela Popescu este o poveste fără de sfârşit. Am pornit în iubire văzând-o la televizor, ascultându-i vocea la radio, apoi, studentă fiind, am întâlnit-o la radio şi în spectacolele de divertisment. Întâlnirile mele de taină cu ea şi adevărata conexiune şi sudură dintre noi s-au produs în clipa în care eu, alături de Cristina Stamate şi Paula Rădulescu, am început viaţa la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“. Am petrecut ani de zile şi de nopţi împreună în turnee. Cele mai frumoase clipe alături de Stela au fost cele din cabină, în care Stela nu mai era Stela, ci era femeia Stela Popescu, unde venea cu oboselile, fricile, supărările, întrebările, nerăspunsurile, tăcerile, lacrimile ei. Dumnezeu mi-a dat şi cadoul acesta de a fi sfătuitor de taină şi de suflet al Stelei Popescu. I-am respectat întotdeauna tăcerile, iar acest lucru a fost pentru mine o adevărată şcoală.
Ce a reprezentat pentru dumneavoastră?
Stela Popescu a fost prietena mea, mama mea, tatăl meu, regizorul meu, directorul meu şi sora mea mai mare. A fost tot pentru mine. Stela m-a făcut să semăn cu ea. Uitându-mă la ea, mă gândeam că vreau să fiu aşa ca ea – dacă Dumnezeu mi-ar îngădui la vârsta ei, să joc la 80 şi ceva să ani, să fiu la fel de iubită, la fel de ageră la minte, să pot juca, să fiu generoasă, să fiu înţeleaptă, pozitivă ca ea. Mi-aş dori să mor ca ea, -dintr-odată, să plec fără să pricinuiesc griji nimănui, fără să necăjesc pe nimeni, pur şi simplu să dispar într-o zi. Stela, pentru mine, este steaua care nu va apune niciodată şi cea care mi-a împrumutat lumină, fericire, bucurie. Mi-a dăruit multe lucruri pe care le păstrez cu drag. În fiecare spectacol port un accesoriu de la ea. Odată mi-a oferit un inel şi i-am spus că îmi place, dar mi-a zis: „Capră, ţine inelul ăsta că o să vezi când nu o să mai fiu“. Şi aşa s-a şi întâmplat. Joc cu el în fiecare spectacol.
În cabina aceea s-a scris povestea dintre dumneavoastră şi Stela Popescu...
Din păcate, din cabina de la Tănase am rămas doar eu şi Paula. Cabina noastră de atunci nu mai este, s-a dezintegrat. Eu am făcut acea cabină pentru Stela Popescu, pentru fete. În opt seri, o cameră banală şi sordidă am transformat-o în cea mai frumoasă şi specială cabină, pe care eu şi toţi cei care au intrat acolo au văzut-o vreodată. Odată cu plecarea Stelei şi ieşitul meu la pensie, s-a încheiat o pagină importantă al acestui capitol. Am fost ajutată de foarte mulţi oameni care ştiau că -mi-am propus să le fac o cabină legendelor teatrului – Stela, Paula şi Cristina. Sunt mândră că am fost fericite acolo. Fericirile nu le poţi cumpăra, nu le poţi aştepta din partea nimănui, ci trebuie să ţi le faci şi trebuie să vrei să fii fericit. Nu poţi fi fericit decât dacă fericirea vine din interiorul tău. Poţi să fii fericit şi atunci când eşti nefericit.
CITEŞTE ŞI
Se încarcă comentariile...
