Adriana Trandafir: „Moartea mamei m-a învăţat să nu fiu niciodată cu garda jos şi să o iau mereu de la capăt“ INTERVIU
0
Pentru Adriana Trandafir, „copilăria a fost doctoratul în viaţă“. Toate lucrurile pe care a fost nevoită să le facă odată cu îmbolnăvirea şi moartea mamei, dar şi tot ce a învăţat în copilărie, i-au rămas până astăzi repere pe care le urmează cu sfinţenie.
Cu o viaţă însăilată din fericiri şi greutăţi, cu doctoratul dat pe uliţa satului, Adriana Trandafir (65 de ani) s-a născut artistă, aşa cum aveau să îi spună mai mulţi mari oameni pe care i-a întâlnit de-a lungul carierei. Talentul şi vocaţia înnăscute s-au întregit prin filonul dramatic plămădit în toate greutăţile şi suferinţele prin care a trecut – de la o copilărie la ţară, în care pământul şi treburile gospodăreşti erau o prioritate, iar pentru citit plătea uneori cu bătaia, momentul în care şi-a pierdut mama, până la cel în care şi-a văzut moartea cu ochii şi l-a auzit pe Dumnezeu, toate au şlefuit-o devenind o artistă completă şi complexă. De-a lungul vieţii a cunoscut oameni care „au ţinut-o pe palme“, aşa cum îi place să spună actriţei, care au avut răbdarea să îi vadă şi cultive talentul, iar mai târziu, să lege prietenii puternice cu ea – Stela Popescu, Draga Olteanu Matei. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Adriana Trandafir despre cele mai frumoase, dar şi dureroase momente din viaţa ei, despre cum a pornit pe drumul actoriei, oamenii pe care i-a întâlnit şi pe care îi consideră daruri de la Dumnezeu, dar şi despre deciziile dificile pe care le-a luat de-a lungul carierei.
„Weekend Adevărul“: Ştim despre dumneavoastră că v-aţi născut în comuna Morteni, raionul Găeşti, judeţul Dâmboviţa şi că ulterior aţi copilărit în Bascov, judeţul Argeş. Cum a fost copilăria dumneavoastră acolo?
Adriana Trandafir: M-am născut la Morteni, în schimb, de la un an, am copilărit la Bascov, satul copilăriei. Era satul cu cea mai frumoasă poiană unde ne întâlneam noi, -copiii, şi ne jucam, satul cu cea mai adâncă gârlă pentru că avea vreo 30 de centimetri şi mi se părea atât de adâncă şi fascinantă, avea uliţa înspre cimitir, drumurile înspre şcoală, când nămeţii erau de doi metri, culesul ciupercilor toamna, când mergeam împreună, au însemnat şcoala. Şcoala generală pentru mine a fost foarte importantă – am avut o educatoare, o învăţătoare şi apoi o dirigintă extraordinare. Bascovul pentru mine a însemnat Steaua Polară. Bascovul este ca un şnur de mărţişor pentru mine – o parte albă, o parte roşie – o parte ca un crin, albă, frumoasă, inocenţa copilăriei, şi o parte roşie, care a însemnat chin, muncă, nisip în dinţi. Sunt cei 7 ani de acasă care au însemnat foarte mult în ceea ce sunt, în modul în care gândesc. Pentru mine, Bascovul şi copilăria au o aromă de vin fiert. Sunt îngrozită văzând acum că noile generaţii nu mai au bunici, nu mai au 7 ani de acasă, sunt lăsaţi dintr-un afterschool în altul, dintr-o bonă în alta.
O viaţă tihnită şi grea pe uliţa satului
Ce amintiri pregnante aveţi din acea perioadă?
Îmi dau seama ce fericită eram când eram nefericită. Copilăria mea a fost, din fericire, pe pământ. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul de a copilări la ţară, chiar dacă am fost complexată toată viaţa că sunt de acolo. Când copilăreşti la ţară, pentru tine Universul înseamnă uliţa satului, grădina ta, curtea ta, animalele tale şi tot ce se întâmpla atunci. O viaţă liniştită, tihnită în sensul în care trăiam cu toate anotimpurile deodată, ştiam toate plantele şi toate treburile gospodăreşti. De fapt, pentru mine, copilăria a fost doctoratul meu pentru viaţă. Acolo am aprofundat şi am învăţat totul despre viaţă – faptul că şi moartea face parte din viaţă, că şi o furnică ştie să ţipe, că şi o plantă, dacă o striveşti sau o rupi, este ca şi cum ai omorî un om, ştiam ce înseamnă fericirea, un răsărit, un apus, Sărbătoarea de -Paşte cu adevărat şi toate sărbătorile, ce e Dumnezeu. Atunci vorbeam cu Dumnezeu foarte des şi eram foarte aproape de El pentru că mergeam la biserică mereu şi pentru că eram crescuţi în credinţă şi în frica Lui – nu fur pentru că mă vede Dumnezeu, nu fac rău pentru că mă vede Doamne-Doamne. Aşadar, dintr-un punct de vedere, copilăria mea nu a fost o copilărie fericită.
Apoi aţi trecut printr-un moment foarte dificil, moartea mamei...
Măicuţa mea a fost bolnavă şi eu a trebuit să am de toată gospodăria. Era o corvoadă, o nenorocire. Acum îmi dau seama că, de fapt, m-a ajutat foarte mult şi am ajuns la vârsta asta şi poate la înţelepciunea asta şi datorită faptului că am umblat desculţă, că am hoinărit pe câmp, că am mers cu vaca la păscut, că am văzut cum fată o vacă, că am pus pâine în cuptor, că am tăiat singură o găină, că spălam singură la copaie şi făceam săpun. Le-am învăţat pe toate şi mi-au rămas în minte sfaturile mamei mele şi toate momentele în care ea, ştiind că va pleca de lângă mine, m-a pregătit pentru viaţă, pentru moartea ei, pentru tot ce urma. Datorită acestui lucru nu am fost cu garda jos aproape niciodată în viaţă. Datorită structurii mele, am învăţat că trebuie să o iau de la capăt întotdeauna.
Cât din fetiţa Adriana Trandafir a rămas cu dumneavoastră?
Lupta a fost să nu cumva să îmi omor copilul din mine şi să îmi pierd inocenţa. Copilăria s-a maturizat, dar tot copilărie a rămas, chiar dacă acum a îmbătrânit, a albit. Am fost un copil şi un spirit liber, am fost altfel întotdeauna decât ceilalţi – şi la grădiniţă, şi la şcoală. Până am intrat la liceu şi am plecat din Bascov, eram altfel. Şi în fotografii sunt altfel decât ceilalţi. Cei care m-au observat şi-au dat seama de acest lucru şi atunci m-au ajutat, începând cu învăţătoarea mea. Au avut răbdare să vadă în mine talentul şi să îl cultive. Învăţătoarea, văzând că sunt altfel decât ceilalţi, m-a trimis la toate serbările, concursurile, am luat toate premiile copilăriei.
Ce reprezenta şcoala pentru dumneavoastră?
Şcoala nu a fost o corvoadă, mă duceam cu mare plăcere. Am prins uniforma rusească, care avea şorţuleţ negru, fundă roşie, iar la uniforma de sărbătoare avea şorţ alb. Am prins banca cu trei locuri, călimară cu toc pe care o ţineam într-o punguţă croşetată pe care o agăţam la mână, penarul de lemn, linia de lemn... Cred că fac parte din generaţia care a prins cele mai multe lucruri fantastice care s-au petrecut pe planeta asta – de la cutremure, la inundaţii, de la revoluţia tehnică la cea electronică, socială. Am trecut de la ciorapul cu jartea la dresul clasic, am băut prima Coca Cola, am avut primul televizor la alb negru, de la radio cu galene am trecut la celălalt. Am fost alintată de soarta artistică. Drumul artistic mi-a fost deschis încă din copilărie – am participat la toate concursurile, am luat toate premiile posibile. Am participat la prima emisiune televizată în direct, „Dialog la distanţă“, care s-a ţinut la Sibiu. În studenţie am făcut armata. Le-am prins pe toate.
Viaţa, un costum de haine
De la părinţii dumneavoastră ce aţi învăţat? Ce îşi doreau pentru dumneavoastră?
Părinţii mei îşi doreau să fac o şcoală şi să rămân în sat ca bibliotecară sau ceva asemănător. Îmi plăcea să citesc. Eram foarte curioasă şi eram foarte prezentă, voiam să ştiu tot şi să pot face tot. Am participat la Căminul Cultural din sat unde m-a descoperit Ion Popa, care era student la Filologie, şi a făcut o echipă de teatru. Din clasele primare am participat şi am fost tot timpul cap de afiş. Voiam să fac totul foarte bine. Tatăl meu a fost foarte drastic cu mine, a crezut că aceasta este linia pe care trebuie să o urmeze şi a urmat-o până la capăt. A fost un om care a luptat pentru ţară, care a fost rănit pentru pământul acesta şi care şi-a ţinut punctul de vedere până la capăt. De la el am moştenit într-un fel dragostea pentru artă, poezie, poveste...
Iar de la mama?
Am învăţat de la mama mea care este ştiinţa punerii rufelor la uscat pe sârmă şi multe altele. Toate lucrurile pe care le-am învăţat în copilărie le urmez şi acum. Mă băteau ca să nu mai citesc noaptea pe sub plapumă... Îmi amintesc că am citit „Jocul cu mărgele de sticlă“ săpând porumbii şi am mâncat bătaie că m-au prins citind şi nu făceam treaba. Datorită atitudinii pe care am avut-o faţă de copilăria asta am îndrăgit viaţa şi o iubesc. Nu a fost o copilărie fericită, însă am fost cea mai fericită atunci. Am învăţat de mică ce valoare are un bănuţ, o viaţă de om, de pasăre, de floare... Profesorii de până în şcoala generală ne puneau să citim foarte mult. Am fost un copil care şi-a petrecut viaţa pe câmp şi printre cărţi.
Ce rol au jucat femeile în viaţa dumneavoastră? Ce modele aţi avut?
În primul rând, vrei să fii ca mama ta. Apoi, a urmat educatoarea, învăţătoarea şi diriginta. La liceu am avut o pleiadă de profesori fantastici, dar cea care m-a ţinut în palme a fost diriginta mea, Iliescu Georgeta. Ea m-a împins să îmi urmez visul şi să nu renunţ deloc. Mi-a şi dat bani de drum să vin la facultate, la Bucureşti. La facultate am avut-o profesoară pe Leopoldina Bălănuţă, care a fost un înger trimis de Dumnezeu să mă călăuzească şi să fie alături de mine. Ulterior, Elena Deleanu, directoarea de atunci a Teatrului Giuleşti. Soacra mea a fost prietena mea cea mai bună şi încă este în sufletul meu. Am şi câteva prietene foarte depărtate fizic, dar foarte apropiate ca suflet, sunt în sertarul cu prietenii pentru situaţii de avarii. Şi bunica mea era un model, chiar dacă o vedeam rar. Fuma pe prispa ca tractoriştii, iar noi atunci chiar râdeam de ea, o priveam în glumă. Dar odată am întrebat-o ce e viaţa şi mi-a spus: „Sunt proastă, maică, nu ştiu să spui. Viaţa este un costum de haine – ne naştem goi şi murim îmbrăcaţi“.
<strong>„Nu am mizat totul pe o carte, dar am fost întotdeauna concurenta mea“</strong>
Aţi aflat, târziu în viaţă, faptul că sunteţi înfiată. O astfel de veste te cutremură la orice vârstă...
La mine, nimic nu a fost simplu şi întâmplător. Viaţa mea este ca un puzzle făcut din tot felul de poveşti. Câteodată au lipsit piese, dar le-am găsit la timpul cuvenit. Acum 6 ani, de 8 martie, am aflat că sunt înfiată. Glasul sângelui mi-a spus că aşa este. Dar nu este cutremurător să afli că mai ai trei fraţi. Am privit partea plină a paharului. Mişu, fratele cel mare, m-a sunat: „Sunteţi doamna Adriana, artista de la Bucureşti? Surioară, eu sunt Mişu, fratele tău. Am vrut să te chem la «Surprize, surprize»“. Atunci mă pregăteam să ies în oraş cu ai mei şi am început să plâng, să îl întreb ce face. Niciodată nu mi-a încolţit îndoiala în mine că ar fi cineva care vrea să profite. Mi-a zis: „Surioară dragă, dacă ştiam, îţi aduceam o căruţă cu mere“. Suntem doi băieţi şi două fete – fratele mai mare, eu, şi încă doi mai mici, un băiat şi o fată. Măicuţa noastră a plecat spunându-ne că suntem fraţi. Este bine să ştii că nu eşti singur pe lume.
Şi ce urmează?
În această vară, ne vom întâlni toţi. Le-am propus să mergem cei trei fraţi care trăim în zona de sud, la fratele nostru mai mare, în Maramureş, şi să stăm la el în sat câteva zile. Nu ne-am întâlnit cu toţii până acum decât la moartea mamei noastre biologice şi a fost pe fugă. Din nefericire, părinţii biologici au murit, dar povestea continuă; sângele apă nu se face. Este foarte interesat să punem cap la cap fiecare ce ştie, fiecare ce a simţit. Eu am bănuit că sunt înfiată, dar nu vrut să răscolesc, să tulbur şi să pricinuiesc durere sau momente dificile.
Fără frică de moarte
Viaţa v-a făcut o luptătoare trecându-vă prin momente grele, unul dintre ele fiind la vârsta de 33 de ani, chiar de ziua dumneavoastră de naştere, atunci când aţi fost în moarte clinică. Vă amintiţi ceva din acea perioadă?
A fost o experienţă cu două părţi: una care poate fi povestită în cuvinte şi una care nu poate fi. Am suferit un şoc anafilactic. Am intrat în moarte clinică chiar în curtea spitalului unde fusesem să îmi fac nişte injecţii pentru că eram răcită. Le-am făcut deodată şi probabil că a avut loc o incompatibilitate. Cred că cel mai important este faptul că atunci doctoriţa Maria Petre, care era de gardă, a spus: -„Fata asta nu trebuie să moară. Este ziua ei“. După acel moment, am citit mai multe despre moartea clinică şi am descoperit că ce am păţit şi am văzut eu li s-a întâmplat şi altor persoane care au trecut prin această experienţă. Drumul meu pe tunel, înspre Dumnezeu, şi momentul în care am ajuns acolo mi-au plăcut şi m-a făcut să nu îmi mai fie frică de moarte.
Şi, la un moment dat, v-aţi hotărât să ieşiţi la pensie...
Când m-am hotărât să ies la pensie toată lumea era şocată pentru că, atunci când spui pensie în România, spui inactivitate, blazare, depresie, moarte. Pe când eu abia aşteptam să ies la pensie ca să fac lucruri pe care nu le-am putut face până atunci. Şi încă nu am timp şi nu am făcut tot ce -mi-ar plăcea să fac. Am ieşit la pensie nu pentru că am vrut, -într-un fel am fost obligată, dar am făcut asta pentru că am vrut să fiu liberă, să fiu într-un fel propriul meu stăpân, să nu mai fiu instituţionalizată. Dar acum muncesc mai mult decât înainte.
„Sunt tânăr, doamnă“
În continuare ce vă doriţi?
Mi-ar plăcea să am o bucată de pământ pe care să o lucrez, să am o livadă, să am un câine. Mi-aş dori să fac săpun şi alte lucruri pe care le-am făcut când eram copil şi care mi-au marcat viaţa. Se poate trăi frumos şi simplu. Cu cât ne complicăm, cu atât trăim mai puţin. Aş vrea ca timpul să fie la fel de lung precum în copilărie, când ziua nu se mai termina, când ne era dor să mergem la şcoală.
După toate cele prin care aţi trecut, credeţi că există destin?
Nu am mizat niciodată totul pe o singură carte, pentru că am trăit greu, în suferinţă, deşi am avut o copilărie fericită la ţară. Acest lucru m-a făcut să apreciez mai mult viaţa, oamenii, banul. Suferinţa m-a făcut specială. Suferinţa ne sapă la adâncimi nebănuite, unde, ca o magmă, stau rezolvarea, şi bucuria, şi mulţumirea. Niciodată nu m-am comparat cu ceilalţi, deşi tot timpul tindem să facem asta, însă eu mereu am fost concurenta mea. Întotdeauna am fost tânără în aspiraţii, în dorinţe.
CITEŞTE ŞI
Se încarcă comentariile...
