Părintele Varlaam Almăjanu, un preot cu suflet de artist. „Padre a cutezat să tragă de Rai în jos ca să ne fie nouă mai uşor să ne cocoţăm în el”

De curând s-a stins secerat de covid la doar 42 de ani unul dintre marii duhovnici ai ţării: părintele ieromonah Varlaam Almăjanu, stareţul Mânăstirii de la Partoş închinată Sfântului Iosif cel Nou, mitropolit al Banatului. După studii înalte făcute în Germania şi Grecia, a renunţat la o carieră academică pentru a sluji la altarul sfântului Iosif în comunitatea de oameni nevoiaşi ai Partoşului.

A venit în urmă cu 12 ani îmbrăcat cu o cămaşă hawaiană şi cu pălărie de paie. Biserica era o ruină iar sătenii săraci. La început a slujit singur. Oficia Sfânta Liturghie în fiecare zi într-o biserică în paragină. Nici măcar babele nu mai dădeau pe la biserică. Una dintre convingerile lui era că ”dacă în comunitatea pe care o păstoresc un singur om se duce la culcare flămând, înseamnă că eu nu mi-am îndeplinit misiunea.”  Aşa că s-a apucat de treabă. A reparat biserica şi şi-a hrănit enoriaşii. Dar pentru că nu numai cu pâine se va sătura omul, părintele Varlaam le-a adus sătenilor şi hrană spirituală organizând la Partoş un festival cu muzică, teatru, dans, artă plastică, fotografie. Un pasionat de artă, Padre, cum îi spuneau fiii lui duhovniceşti, era nelipsit de la spectacolele Teatrului Naţional din Timişoara, de la concerte şi expoziţii organizate de artiştii ai căror duhovnic era. Padre a fost un autentic protector al artelor şi al artiştilor. În fiecare duminică actori, pictori, muzicieni porneau din Timişoara spre Partoş pentru a participa la Sfânta Liturghie, fiind pe deplin cuceriţi de oceanul de iubire cu care îi primea de fiecare dată Padre. Era un uriaş cu suflet de copil, un om care te lua pe sus şi te ducea în slavă. Devenirea lui nu a avut coborâşuri, el a mers mereu în sus, simţind chemarea divină încă de copil, a ştiut dintotdeauna că va fi călugăr.  Şi avea mereu o bucurie care topea orice suflet. Bucuria omului cu adevărat şi pe deplin credincios.

Am asistat la ultima Sfântă Liturghie oficiată de Padre, în Duminica Semănătorului. Era în curtea bisericii din Partoş, într-o poieniţă scăldată în lumina ca de miere a toamnei.

Padre a spus atunci că în relaţia cu omul, ca primitor al seminţei Cuvântului, Dumnezeu experimentează adesea ratarea şi respingerea. Noi respingem Cuvântul. Noi îi spunem „nu” lui Dumnezeu.

Şi Padre, cuprinzând toţi oamenii din poieniţă cu privirea şi cu dragostea lui, a zis: „Nu lăsaţi sămânţa Cuvântului să moară în voi! Vă rog eu frumos!”

Aşa că să avem grijă cum ne grădinărim sufletul.

Ne-a rugat Padre frumos.

Câţiva dintre artiştii care l-au avut ca duhovnic sau l-au cunoscut îndeaproape ne-au împărtăşit gândurile lor despre acest preot desăvârşit care a adus slujirea aproapelui la rang de artă.

Cătălin Ursu - actor​ la Teatrul Naţional Timişoara

”Padre-omul poveste, Padre- omul zâmbet, Padre-omul îmbrăţişare, Padre-duhovnicul iubirii. Când privirea lui era îndreptată spre tine, nu aveai nicio şansă să te retragi, să judeci sau să refuzi.

Îmi amintesc când m-a invitat la o cafea, pe o terasă într-o curte interioară plină de verdeaţă, să-mi propună să mă gândesc la un spectacol pentru zilele artei sacre la Partoş. Eram nou venit, un timid ucenic la început de drum. Emoţia şi bucuria au fost copleşitoare, mă gândeam în timpul conversaţiei ”Padre îmi oferă încrederea de a concepe un spectacol în casa Sfântului Iosif. Wow, sunt şocat. Şi gândurile au începu a zburda.” Am lucrat cu mare entuziasm, mare drag şi cu responsabilitatea unei reuşite. Îl întrebam uneori ” Padre, îţi trimit materialul pe care l-am gândit, l-am pregătit, scenariul pe care l-am schiţat pentru spectacol?” El evita să citească lăsându-ne libertatea absolută mie şi colegei mele, actriţa Ana Maria Cojocaru, să hotărâm forma cea mai bună. Zâmbind, bătea din palme, ca un copil în faţa unui cadou drag, şi ne zicea: nu vreau să ştiu nimic, mă las surprins şi ştiu că duhul lucrează în voi, lăsaţi-l să vă pătrundă. Sfântul Iosif de la Partoş e cu voi, doar creaţi în casa lui.”

Râdeam mult, ne îmbrăţişa foarte des, ne pupa pe cap iar lejeritatea cu care îţi dădea încredere şi făcea orice gest, te făceau să respiri foarte relaxat.

Iubirea pe care o arăta artiştilor era infinită. Aştepta cu sufletul la gură câte o premieră a Teatrului Naţional Timişoara să ne viziteze, să ne binecuvânteze şi să ne aplaude cu toată fiinţa.

În apropierea Festivalul Zilele artei sacre îi spuneam râzând: Padre tu organizezi aici în satul Partoş cu aşa desfăşurare de forţe acest festival de parcă ai organiza Olimpiada mondială de vară; el tot râzând răspundea : ”Cătă, vei vedea tu că peste câţiva ani satul Partoş va fi capitală a culturii când vom avea scene în aer liber pentru concerte şi spectacole, săli pentru conferinţe şi simpozioane. Zile întregi de bucurie artistică.” Braţele lui căpătau dimensiuni supranaturale, deveneau atotcuprinzătoare pentru sute de oameni, inima îi pulsa pentru toţi, rugăciunile spre Domnul şi iubirea pentru Hristos o împărtăşea cu fiecare artist ca fiecare dintre noi să simţim atingerea tandră şi caldă a Dumnezeirii.

În 2016 la finalul primului spectacol pe care l-am creat special pentru festival, Padre era cu lacrimi în ochi şi a zis că este fericit că a avut încredere, că surpriza a fost peste aşteptările lui şi că noi am adus liturghia acolo în mijlocul oamenilor în acea seară. Ce altă apreciere să-ţi doreşti, ce alte cuvinte? Sufletul artistului caută să-şi desăvârşească simplitatea, privirea sinceră, sufletul curat, autenticitatea, vocea potrivită, simţul umorului, rafinamentul. Padre le avea pe toate, era un artist îndrăgostit de artă.

Cel mai preţios dar lăsat de Padre este izvorul cuvintelor duhovniceşti care nu va seca niciodată din sufletele celor ce l-am ascultat şi l-am privit acolo pe scena lui, în altarul bisericii şi altarul inimii”.

Ion Rizea - actor Teatrul Naţional Timişoara

Când se aprinde lumina, noi actorii ştim că începe spectacolul. Lumina reflectoarelor ne bate în ochi şi ne înconjoară, nu vedem în sală, dar aşa dăm naştere unei lumi în care publicul din sală se regăseşte sau la care râvneşte, iar noi suntem prinţi, suntem cerşetori, dar suntem fericiţi orice am fi.

Era după spectacolul ”Iov”, am avut emoţii mari ca înaintea fiecărui spectacol, dar erau şi mai mari pentru că ştiam că va veni Padre să mă vadă şi urmă să-l întâlnesc. Am ieşit în faţa domului catolic unde jucasem spectacolul şi nu ştiu când am fost în braţele lui. Cu greu ne-am dat drumul unul din braţele celuilalt, iar spiritual nu ne-am dat drumul niciodată.

Padre era lumină, dar altfel decât cea a reflectoarelor, era lumina izvorată din iubire şi bunătate. Lumina lui mă făcea să văd frumuseţea tuturor oamenilor, m-a făcut să văd dincolo de “scenă”,  să văd suflete, să văd bunătate şi acolo unde nu mă aşteptam să o găsesc. Padre era iubire în formă pură aşa cum a propovăduit-o Hristos şi care prin Padre mă mângâia atât de frumos şi profund. Mi-a fost duhovnic şi prieten şi spectator şi se bucura de bucuria mea de fiecare dată iar eu mă bucuram de prezenţa lui întotdeauna şi îl purtam şi îl voi purta veşnic  în suflet şi în rugăciune.

La spectacolul ”Petru şi Pavel” de la Partoş, în care am jucat a fost lumină din toate părţile şi nu cea de la reflectoare. Padre era în primul rând şi îi vedeam inima, sufletul care erau la vedere ca întodeauna pentru cei care aveau ochi să le vadă. Radia, plângea odată cu mine care eram pe scenă, trăia tot ce trăiam eu sau poate era invers, poate eu plângeam şi trăiam odată cu el, era aşa o comuniune cum nu am mai simţit.

După acest spectacol de multe ori când ne vedeam era de ajuns să ne privim şi, fără să ne spunem un cuvânt şi să ştim tot ce voiam să ne spunem.

O parte din lumina lui e în mine şi promit că nu o voi lăsa să se stingă atâta vreme cât voi trăi, că voi încerca să dau din ea mai departe, să o pun în toate personajele mele.

La final de spectacol noi actorii ne plecăm ca să mulţumim publicului.

Eu fac o plecăciune de la cer la pământ celui care mi-a fost duhovnic, mi-a fost prieten şi călăuză. Odată cu mine se pleacă şi toate personajele mele, Sfântul Petru, Ţucu, Tata Luigi, sora Aurora, Caţavencu, Leontes, Claudius şi toate celelalte care umplu scena şi în urma lor Ion, un om şi un actor extrem de fericit că poartă în suflet o parte din lumina şi iubirea lui, a lui Padre”.

Raul Bastean - actor Teatrul Naţional Timişoara        

”Am tot auzit despre Padre cam cu doi ani înainte de a ajunge la el pentru prima dată. Colegii şi prietenii mei actori sunt “de vină” pentru asta, iar eu nu pot decât să le fiu profund recunoscător. Prima mea întâlnire cu Padre a fost incredibilă. Era într-o vară, în urmă cu patru ani. Eram toţi la masă după slujbă iar pe mine mă măcina gândul că vreau să-i spun dorinţa mea: să-mi fie duhovnic. Înainte de plecare, am ieşit până în curtea mănăstirii şi m-am trezit cu Padre lângă mine. A simţit şi a ştiut atât de bine ce vreau. M-a îmbrăţişat şi mi-a zis: ”Te-am aşteptat, am ştiut că o să vii!” De atunci au urmat patru ani în care m-a învăţat ce înseamnă iubirea în toată puterea ei. M-a ghidat să înţeleg esenţa în toate.

A fost unic din enorm de multe privinţe. Pe mine m-a uimit iubirea lui faţă de artă, frumos şi faţă de artişti. A iubit oamenii de pe scenă tocmai pentru că ştia să aprecieze că acolo se munceşte cu sufletul şi cu emoţia. Şi că noi facem meseria asta pentru că iubim oamenii. Dar modul în care iubea el oamenii a fost la alt nivel. De neînţeles şi intangibil pentru mine.

Am luat parte la multe evenimente şi mi-a oferit toată încrederea lui. Arta de la Partoş se ghida după alte reguli, era diferită. Atmosfera şi dăruirea erau diferite. Se simţea uşurinţa lucrului făcut cu dragoste şi din dragoste. Nu ştiu cum pot explica asta, altfel.  Am jucat în două spectacole în cadrul Zilelor Artei Sacre de la Partoş. Mărturisesc cu toată sinceritatea că, de când fac meseria asta, n-am mai întâlnit un spectator atât de deschis, sensibil şi care să privească spectacolul cu lacrimi în ochi. Lacrimi de bucurie, de iubire, de apreciere şi de recunoştinţă. Asta am văzut atunci când, pentru câteva secunde, ni s-au intersectat privirile în timpul spectacolelor.

Asta a fost Padre, iubire la superlativ. Trimisul Lui printre oameni. Pentru un timp scurt. Prea scurt”.

Raul Lăzărescu - actor Teatrul Naţional Timişoara

Mânăstirea Partoş de la graniţa României cu Serbia este locul unde, dacă ajungi o data, cu siguranţă vei mai reveni. Un loc aparte în care timpul se opreşte şi eşti pătruns de o linişte şi un sentiment de speranţă. Acum câteva săptămâni Padre încă slujea în casa Sfântului Iosif cel Nou, iar acum décor s-a alăturat în veşnicie în casa din ceruri, el, iubitul nostru Ieromonah Varlaam. Flacăra arzândă care a fost Padre a reuşit să transforme diamantul neşlefuit al Partoşului într-un diamant viu, plin de lumina, de iubire şi chemare. El care ne întâmpina cu îmbrăţişări în poarta lăcaşului sfânt şi ne petrecea la plecare făcând cu mâna până dispăream dincolo de pod, ne surprindea de fiecare dată. Chiar dacă fizic, Padre cu chipul lui de înger şi inimă curate de copil, a dispărut, prezenţa lui se simte continuu şi cu siguranţă ne va surpride în continuare pe toţi cei care vom călca pragul mânăstirii. Omul poveste a făcut din Partoş un loc de poveste şi de povestit.

Festivalul Zilele artei sacre a luat amploare prin iubirea nemărginită a părintelui Varlaam faţă de semeni şi artă. Una dintre cele mai frumoase întâlniri teatrale a fost atunci când cu ajutorul colegilor actori Ana Maria Cojocaru şi Cătălin Ursu am intrat în spectacolul ”Drumul de întoarcere”, ca personaj surpriză de dragul lui Padre. Surprinzător a fost că jumătate de spectacol am fost ascuns într-un décor în care era imposibil să nu mă văd, dar nimeni nu s-a întrebat ce e dincolo de o folie neglijată. Folia se umple de fum, începe să se mişte, să se ridice şi dincolo de ea apare îngerul care avea să facă minuni în contextul subiectului. Cel mai mare impact a avut întâlnirea privirilor, eu şi Padre, ochi în ochi, unde am citit surprinderea, bucuria în lacrimi, o căldură liniştitoare şi pentru câteva clipe parcă eram pe alte meleaguri, mi se părea că îi aud gândul care-mi mulţumea că sunt acolo. După spectacol vorbea cu un entuziasm de fiecare moment şi despre ce a însemnat pentru el acea apariţie surprinzătoare. Am fost fericit.

Pentru mine Padre a fost întruchiparea omului mai mult decât perfect, era un suflet autentic într-o Românie blocată în dogme, un om cu o putere imensă de a iubi şi de a ne insufla şi nouă mai departe acest sentiment. Venea cu mult entuziasm la reprezentaţiile noastre din teatru şi avea întotdeauna o fabuloasă încântare. Ne zicea; “Eu vin la voi dar să nu uitaţi că vă aştept în minunatul meu lăcaş la slujbe unde inversăm rolurile”. Era fericit să ne vadă la liturghii să ştie că suntem parte din lucrarea lui. Un părinte desăvârşit  prin ce a adus acestei lumi. Aceast gând este o fărâmă din multitudinea de întâlniri-trăiri alături de Padre”.

 Ana Maria Cojocaru - actriţă, Teatrul Naţional Timişoara

””Liturghie după liturghie'' asta a fost toată viata lui Padre. A înţeles şi simţit că Evanghelia poate ajunge şi mişca sufletul omului şi prin artă. Nu o dată a venit la noi la teatru la spectacole şi avea, cum îi plăcea lui să spună, ''loja lui, la Seba” (inginerul nostru de sunet) din motive lesne de înţeles el nu viziona spectacolele din sală. Ne-a invitat pe câţiva dintre noi să montăm un spectacol special pentru Festivalul Zilele Artei Sacre la Partoş. Dacă la primele două spectacole ne-a lăsat pe noi să ne alegem tema, la următoarele două el ne-a propus subiectul. Am primit cărţi şi îndrumări spirituale, purtam discuţii pe marginea viitorului spectacol. Tot timpul îşi dorea să afle ceva înainte, cum va fi rezolvată o situaţie anume, să-i spunem ceva, dar noi îi ziceam ca va fi surpriză. Venea să vadă decorul şi cum vom aranja sala şi i se citea nerăbdarea şi bucuria în ochi, nu o dată a ajutat la demontarea decorului. Cel mai important lucru a fost pentru mine încrederea lui, tot timpul a avut încredere că ce vom face va fi bine, va fi ce trebuie. Ştia că pe lângă munca noastră, Sfântul Iosif va lucra, ne va inspira. Vom continua spectacolele la Partoş pentru că lucrarea lui Padre trebuie să continue (pentru anul acesta primisem tema şi cărţile pentru studiu de la el, dar pandemia ne-a împiedicat să realizăm anul acesta festivalul), dar îmi vor lipsi rugăciunile lui dinaintea fiecarui spectacol (ne rugam cu toţii împreună), îmbrăţisările de după spectacol şi bucuria de pe chipul lui că EL a fost acolo cu noi. Padre a transformat un loc şi a transformat oameni şi sunt sigură că lucrarea lui nu s-a terminat odată cu întoarcerea lui Acasă, ci, din contră, acum e un nou început”.

Gabriela Mitrofan - scriitor

”Padre. Călugărul care tot timpul spunea: ”Hristos nu m-a dezamăgit niciodată. Niciodată”.

Padre a fost călugărul care a deschis larg uşile bisericii pentru artă. Şi-a intins braţele către artişti. I-a întâmpinat cu bucurie şi uimire. Cu încredere că arta face parte din biserică.

Padre a fost călugărul care i-a căutat pe artişti, le-a înţeles neliniştile. Le-a fost sprijin şi nădejde, prin drumul surprinzător al artei lor.

Padre a fost călugărul care căuta să răspundă la orice întrebare venea din partea artiştilor. Se ruga. Studia. Se documenta. Citea. Nu ignora nicio întrebare.

Padre a fost călugărul care spunea că Dumnezeu e primul artist. Artistul desăvârşit. Cel care a imprimat în om chipul Fiului Său.

Padre a fost călugărul care plângea de fericire la un concert de pian. De viori. De violoncel.  La un spectacol de teatru. De dans. În faţa unei icoane. Unui tablou. Unei sculpturi. Când asculta o doină. O arie de operă. Care se bucura să asculte muzică grecească, lăutărească, jazz, chansonete, romanţe.

Padre a fost călugărul care admira arhitectura clădirilor. Arhitectura castelelor. Construcţia podurilor din marile oraşe ale Europei.  Se minuna în faţa lor. Şi-i mulţumea lui Dumnezeu că a aşezat atâtea daruri în inimile acelor constructori.

Nu m-aş fi mirat defel dacă la bâtrâneţe - bătrâneţe ce nu i-a fost dată - ar fi compus o simfonie pentru lăcrămioare. ”

Papi Roşculescu-poet şi artist plastic

”Şi dacă ar fi să mă întrebaţi cine este Padre, v-aş spune că omul acesta mi-a marcat viaţa fără să facă parte din ea. Mi-a data speranţă în momentele în care credeam că nu mai există speranţă. Mi-a deschis ochii supra unei lumi în care credeam că nu sunt acasă. El a făcut-o locuibilă. Nu-mi mai era teamă să trăiesc în lumea asta. Acum teama mă cuprinde din nou pentru că el nu mai e lângă mine.”

Călin Petcana - directorul Festivalului Zilele artei sacre de la Partoş

”Celebra replică a lui Dostoievski „frumuseţea va salva lumea” avea la părintele ieromonah Varlaam Almăjanu, stareţul mănăstirii Sfântul Iosif de la Partoş, rezonanţa profundă: ştiai că se referă la Cristos. Padre, aşa îi spuneam toţi, vedea Frumosul din întreaga creaţie, dar mai ales din oameni şi prin oameni. Iar în creaţia artistică autentică, de orice gen, aceea atinsă de Duhul Sfânt, simţea adierea transcendentului ca într-o Liturghie.

Aşa se face că împreună cu câţiva dintre fiii săi duhovniceşti artişti a decis să ofere comunităţii constituite în jurul mănăstirii o experienţă transformatoare, a artei adevărate - “Zilele artei sacre” de la Partoş. M-am alăturat proiectului începând cu ediţia a doua, în 2017, eu venind dinspre organizarea de evenimente expoziţionale de artă plastică, tabere de creaţie artistică şi mici concerte.

Perimiteţi-mi să citez dintr-un text scris împreună cu părintele ieromonah Varlaam, pentru acea ediţie:

’’De la început Biserica s-a străduit să deschidă un spaţiu de dialog cu ceea ce în general numim cultură. A asumat-o şi a îngrijit-o, i-a oferit Duh.

Pe lângă faptul că este un reper duhovnicesc important, Mănăstirea de la Partoş este şi un spaţiu al întâlnirii şi al culturii. Comunitatea constituită în jurul Mănăstirii, familia spirituală a crescut de la an la an, iar necesitatea de comunicare şi împărtăşire a darului primit, manifestarea individualitaţii prin intermediul artei s-a transformat în eveniment artistic şi în participare comună la receptarea acestora. Arta ce-şi extrage esenţa din sacru are şi menirea de a curăţi existenţa de impurităţi şi de a ne orienta spre exprimarea pozitivă a fiecăruia dintre noi, constituindu-se într-o modalitate importantă de educaţie.

Transformarea “Zilelor artei sacre” într-un festival s-a produs printr-o dezvoltare organică. Astfel că (…) întâlnirea sacrului cu artele, căutarea transcendentului, se produce prin muzică, corală sau instrumentală, prin teatru, film, fotografie, pictură sau sculptură, prin artele plastice contemporane în general, prin conferinţe şi educaţie plastică şi religioasă, artiştii oferind semenilor o mărturie de credinţă, o trimitere la adevărul fundamental al întâlnirii cu Cel viu. Festivalul “Zilele artei sacre” de la Partoş se constituie într-o pledoarie pentru redescoperirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, a bucuriei de a trăi.’’

Ediţiile următoare, a treia şi a patra, 2018-2019, au adus diversitate şi amplitudine: s-a adăugat un spectacol de folclor autentic, un concert de muzică de operă, o tabăra de film, au fost invitaţi mai mulţi artişti, dar a venit şi un public mai numeros. Toate acestea au însă o constantă în căutatea lui Iisus Hristos. Padre a fost şi el un căutător,  unul în care chipul Lui se oglindea deja atât de frumos încât toţi cei ce treceau pe la Partoş, fie şi o singură dată, simţeau iubirea mai presus de fire ce se revărsa din îmbrăţişarea caldă a părintelui Varlaam, din toată fiinţa sa. Iubea cu iubirea cu care ne-a iubit El. La fel cum cuvâtul său era parte din Cuvântul Lui. Padre a fost cuvânt şi iubire, sămânţă vie dătătoare de viaţă.

Deşi anul acesta a fost dificil de organizat un festival, prin restricţiile impuse, ediţia a cincea fiind una restrânsă, nădăjduim că în anul 2021 festivalul “Zilele artei sacre” de la Partoş va putea continua, din nou în variantă extinsă, cu rugăciunile Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş şi în memoria părintelui stareţ Varlaam Almăjanu.

Transformarea “Zilelor artei sacre” într-un festival s-a produs printr-o dezvoltare organică. Astfel că, la cea de a II-a ediţie, întâlnirea sacrului cu artele, căutarea transcendentului, se produce prin muzică, corală sau instrumentală, prin teatru, film, fotografie, pictură sau sculptură, prin artele plastice contemporane în general, artiştii oferind semenilor o mărturie de credinţă, o trimitere la adevărul fundamental al întâlnirii cu Cel viu. Festivalul  “Zilele artei sacre” de la Partoş se constituie într-o pledoarie pentru redescoperirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, a bucuriei de a trăi”.

Alexandra Vizman - pianistă

”Când a venit Padre la Partoş, a făcut loc şi artei.

Când eram adolescentă, veneam la Partoş cu prietenii mei, elevi la liceul de muzică şi teatru. Veneam la Padre aşa cum eram, cu blugii noştri rupţi, cu tricourile noastre negre. Iar el ne întâmpina cu braţele şi inima deschise „îngerii mei !”... Cântam în strană la liturghie şi după, la chitări sub nuc. El ne-a deschis şi nouă inimile şi ne-a învăţat iubirea lui Hristos.

Mai târziu, când am venit să cânt la festival, Padre stătea în primul rând, aproape de mine. Bineînţeles, nu era vorba de prima dată când Padre venea la unul dintre concertele mele ; a fost probabil duhovnicul care a asistat la cele mai multe reprezentaţii ale fiicelor şi fiilor săi spirituali artişti. Dar atunci la Partoş, mi-am dat seama nu numai că Padre iubea muzica, dar şi în ce manieră profundă o iubea. Simţeam că trăieşte concertul cu mine, că simte şi înţelege tot ce se află în spatele acelui moment, toată munca, toate emoţiile, toată fericirea, toată împlinirea.

Padre se simţea împlinit şi înălţat cu noi în faţa artei, şi aşa ne-a învăţat şi pe noi să ne smerim. Când ne vorbea despre încredinţare, o aducea şi în lumea noastră. Ne vorbea despre încredinţarea de dinaintea unui concert, a unui spectacol, în mâinile Celui care ne-a dăruit talentul.

Ultima dată când am cântat la Partoş, a fost cu prietenii şi colegii mei de trio, din Elveţia. S-au simţit imediat acasă la Partoş, cu Padre, pe care tocmai ce îl cunoscuseră. Dar acel tocmai, nu este defapt relevant, când vine vorba de Padre. Iubirea lui pentru oameni era instantă şi copleşitoare.

La sfârşitul concertului, prietenii mei şi-au dorit să cântăm imnul regal, pentru Padre şi pentru Partoş. Padre ni s-a alăturat cu vocea. Şi ce voce! ”

Suzana Fântânariu - artist plastic

”De la înălţimea bradului m-a îmbrăţişat protector, arar sentiment, fără să ştie că era ziua mea. Iată un miracol, un dar! Cu toţii ne aflam la Mănăstirea Partoş în acea zi de marţi, înainte de Înălţarea Sfintei Cruci, pentru marea sărbătoare a zilei Sfântul ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului, născut în 15 septembrie.

M-a îmbrăţişat în acea zi specială, luminoasă, mai însorită ca oricând, fără să ştie, fără să ştiu că era ultima întâlnire, acolo, lânga banca verde, lângă lumânări şi frunze arămii oprite în zidul alb al mănăstirii. Oamenii îmbrăcaţi în costume naţionale, grupaţi sau ansamblaţi pentru fotografii, păreau insule albe, mişcătoare. Soare şi flori, bucurie sufletească, tihnă în jurul mănăstirii, în jurul parintelui Varlaam (Padre) care iradia printre noi, veghind cu atenţie marea sărbătoare. Ne iubea din priviri, ne cuprindea pe toţi laolaltă, cu statura lui de brad, cu ochii săi mari, bizantini, atotcuprinzători. Trăgeau clopotele pentru marea sărbătoare a Sfântului Iosif de la Partoş.

Apoi, fulgerător, bradul a fost doborât de urgia pandemiei, Trăgeau clopotele la Mănăstirea Partoş în fiecare zi, la orele 17, în murmurul rugăciunilor. Vor bate mereu clopotele şi după această aparentă despărţire, ca o chemare de dincolo. Lumina de pe chipul său senin trimisă de Dumnezeu este preluată de cei care l-au iubit, răsplătind în veşnicie jertfa, iubirea cu care ne-a întâmpinat şi mângâiat viaţa.

Parcă-l văd în pelerinajele lungi, cu haina neagră, monahală, ondulată în vânt, curajos, tenace, tânăr, mergând pe jos patruzeci de kilometri, de la mănăstirea Şag din Timişoara, la Mănăstirea Partoş, în cântare, ritm şi simţire.

Parcă-l văd la expoziţia „Memory Pills” (10 icoane – 10 artişti) sărbătorind treizeci de ani de la Revoluţia Română. A deschis expoziţia cu un discurs uimitor, carismatic, audienţa fiind fascinată. Padre avea de transmis mesaje adânci, iradia spirit, transformând galeria „Calpe” într-o cupolă bisericească ocrotitoare.

Nu uit că, în 2017, a fost vizitatorul de onoare al expoziţiei mele „Utopic” din Muzeul temporar de Artă Contemporană, însoţit de curatorul Călin Petcana. S-a oprit la „Cutia milei” şi „Obiectul sărăciei”, lucrări pe care le-a contemplat îndelung, gândindu-se la proiectele sale umanitare de la Mănăstirea Partoş, atât de binefăcătoare comunităţii.

Padre, de la înălţimea bradului, s-a aplecat spre copiii orfani, spre săraci, spre bolnavi, s-a aplecat în rugăciune pentru iertarea noastră... Eu ştiu că se roagă mai departe pentru noi”.

Lucian Petrila - muzician

”Era plin de lume în sala proaspăt renovată, când l-am zărit întâia oară pe Padre, era locul unde el umplea sufletul oamenilor cu frumosul lumesc..

Era zi de sărbătoare pentru comunitatea de la Partoş, iar eu fusei chemat să mijlocesc prin muzică, să-i dărui emoţie călugărului cald care se cerea să fie răsplătit, dar altfel pentru binele pe care îl sădea în sufletele celor “în nevoie”.

— “Hai să îi cânţi ceva lui Padre că e ziua lui, ce altfel de cadou sa găsesc eu pentru el, că nu mă pot dumiri ce i-ar lipsi lui”! 

M-a luat din oală cum ar veni, şi doar cu vioara, un strop de orgoliu şi sufiecienţă am plecat cu prietenul meu (Călin): ce dacă eram nestudiat, ce dacă nu prea îmi era clar ce voi cânta?!. ..Dar un fior de precauţie m-a petrecut şi am luat nişte partituri la mine. 

Am albit probabil când am sosit la mănăstire, când am văzut că cei strânşi în jurul feriricirii celui sărbătorit erau fără număr, când am realizat că acel capăt de lume era cumva parcă “buricul târgului”... 

Am revenit, şi nu rar, dar cu siguranţă nu atât de des cum ar fi trebuit să o fac pentru mine, pentru Noi.. Cand spun Noi, încerc cu modestie să mă lipesc de “întregul” pe care eu l-am descoperit între cei ce se rugau împreună, mâncau uneori împreună, savurau arta sosită acolo tot împreună, făceau milostenie împreună,.. nici nu ştiu eu.. doar că se vede cu ochiul liber cum a dospit pâinea lui Dumnezeu, pentru că mulţi au fost pâini de în doar 12 ani s-a coagulat totul în acea aşezare, aproape de hotar.

 Cu ajutorul “fenomenului Partoş” am trecut cumva prin searbăda maturitate, aia în care îţi cresc copiii şi nu mai te temi că orice fleac le-ar putea face un rău mare, când nu mai poposeşti la pătuţuri să mai şopteşti un îngeraş cu ei, când nu mai cauţi biserica..  (pentru că nu-ţi cade bine intonaţia cantorului, sau falsetele babelor, sau sincronizările cumva pios vulgare ale mirenilor deveniţi parcă tot mai afoni..) Nu ştiu exact de ce muzicienii se consolează cu gândul că vibraţia produsă de ei e tot un fel de rugăciune.. Ideea asta cumva mi-a părut extrem de uşuratică când l-am zărit pe Padre, când am simţit pulsul celor strânşi în jurul vieţii de fapt, că el nu celebra doar Liturghia, el celebra viaţa!

Avea Padre o lumină în ochi, şi îi juca cumva glasul a izvor de glumă, că poate doar la Mozart m-ar mai duce gândul că ar fi fost la fel. De fapt eu nu pot sa scriu despre el, pentru că l-am cunoscut prea puţin. 

Când am stat în acel mic perimetru organizat să ne fie scenă, am chibzuit mereu preţ de câteva frâturi de gând, la ce fel de concentrare să las să îmi ghideze trecerea prin partiturile pregătite pentru el şi toţi ai lui, la ce să fiu mai atent? Şi după ce priveam scurt în albastrul adânc al ochilor lui, ştiam că nu urma să cânt, ci urma să mă confesez lui, îl simţeam capabil să primească toata sinceritatea mea aşa, simţeam că el va tălmăci fără dubiu sufletul şi tot ce era nespus, sau ascuns.

Aşa se face că multe partituri frecvent cântate, acolo au avut alt fior, versiunile reuşite acolo erau parcă mai inspirate, mai limpezi.

Prin Padre am regăsit frumuseţea creştinismului ortodox, pentru că el oglindea bunătatea, iubea viaţa si o făcea (cred), intrebându-se mereu: oare cum ar fi plăcut asta lui Dumnezeu?

Şi dacă lui Dumnezeu i-ar fi plăcut, urmarea ar fi fost Bucuria Dumnezeiască, şi asta era!! 

Era suficientă bucurie în tot, şi oamenii au lasat teama că erau prea păcatoşi, prea nevrednici, prea pe lângă căile cele drepte. Ne-am adunat toţi strâmbii simţind că nu-i baiu’ aşa de mare, că ne vom fi rugând împreună, şi toate surcelele strâmbe, adunate alegoric într-un fus/buchet de rugăciune, se vor fi înălţând către Tatăl.

Şi am mai avut o simţire.. din păcate când deja Padre era trecut către lumină:

Am simţit că el nu a căutat o sfinţire a vieţii care să îl înalţe la cer, ci a îndrăznit aşa voinic cum era el, să cuteze să tragă de Rai în jos, să ne fie nouă mai uşor să ne cocoţăm unul peste altul, făcând o scară imaginară din prieteniile si toate legăturile care s-au înfăptuit, cât el a lucrat printre noi..

 Padre chiar şi-a lucrat ogorul! Până şi “veşnica pomenire” o înţeleg tot aşa, prin el, pentru că a adeverit cum trebuie să arate o viaţă pe care o umpli cu ROST!”

Felicia Stoian - solistă de muzică popular şi realizator TV

”Auzisem de câţiva ani că la Partoş este un călugăr - ”pita lui Dumnezeu”, care aduce cuvântul Domnului într-un fel anume, că slujirea lui uneşte sufletele în credinţă şi iubire, că s-a format o adevărată familie de creştini care se preocupă şi de întrajutorarea semenilor aflaţi în situaţii dificile de trai, de educaţia copiilor din sat, de cultură ... sora mea făcea şi ea parte din această Familie.

Aşadar, iată-mă în 2017 la Partoş la slujba de Înviere. Nu ştiu să exprim în cuvinte trăirea puternică şi înălţătoare pe care am simţit-o atunci, însă când slujba s-a gătat, i-am şoptit surorii mele: ”Gata? Mai vreau!”... şi nu am plecat, căci omul lui Dumnezeu venea spre noi toţi, cei prezenţi la slujbă, îmbrăţişându-ne la propriu şi repetând fiecăruia în parte cu o bucurie nemăginită - ”Hristos a Înviat!” ... am răspuns şi eu cu toată fiinţa – ”Adevărat a Înviat!”, apoi am continuat, ce-i drept doar în gând - ”Mulţumesc părinte bun că l-am regăsit pe Dumnezeu.”

Deseori se întâmpla ca duminica după slujbă, mulţi dintre noi să rămânem la ”scoala de duminică” unde Padre continua liturghia iar mai apoi discutam aspecte legate de partea cultural-educaţională şi filantropică de care mănăstirea se ocupa de ani de zile. Ne molipsea pe toţi cu energie, determinare şi credinţă în găsirea soluţiilor pentru fiecare în parte şi pentru semenii noştri/

 În primăvara lui 2018 urma să se desfăşoare a treia ediţie a Festivalului ”Zilele Artei Sacre” la Partoş. Padre mi-a spus: ”Soră Feli, să te sfătuieşti cu fratele Călin (sigur că pe Călin Petcana tot în familia Partoşului l-am întâlnit) şi anul acesta să nu lipsească folclorul de la festival. Mare bucurie le-am face sătenilor, căci folclorul nostru minunat ne identifică ca neam.” Aşa s-a şi întâmplat iar în 10 iunie, Căminul Cultural din Partoş a fost neîncăpător. La finalul spectacolului, Padre a venit spre mine cu o bucurie aproape de inocenţa copilăriei, spunând: ”Vezi, vezi,vezi soră, ţi-am spus că o să fie pe sufletul tuturor, nu numai al celor din Partoş şi Banloc. Să şti că tare frumos a cântat şi Ciprian. Ziceai că e şi profesor de muzică?” Eu: ”Da Padre şi mai este şi laureat al Festivalului Concurs Mariana Draghicescu.” De atunci a început şi povestea colegului meu Ciprian Pop cu Partoşul şi Padre... câteva luni mai tărziu, am poposit cu cei 14 tineri interpreţi, concurenţi ai Festivalului Concurs Mariana Drăghicescu la Partoş unde Padre a făcut slujbă de pomenire pentru ea, ne-a povestit despre Sfântul Iosif cel Nou iar la Banloc ne-a oferit o adevărată lecţie de istorie despre regina Elisabeta şi monarhie.

Într-o altă zi, am simţit nevoia să merg la mănăstire. Nu îi scrisesem că vin ... când am coborât podul de la Partoş, l-am zărit traversând drumul spre ”Bucătaria pe roţi” (un container amenajat şi utilat cu tot ceea ce era necesar pentru gătit şi servit masa). Am ştiut ce facea: îl aşteptau copiii ce veniseră de la şcoală, ca să spună împreună Tatăl Nostru înainte de masă.  Multe ar fi de povestit despre lucrarea lui Padre pe pământ ... Fiecare întâlnire cu el, fie la mănăstire, fie la televiziune era ca o binecuvântare. Padre înseamnă bunătate, dăruire, înţelepciune, altruism, spirit de sacrificiu. Ştiu că de acolo de Sus, Padre ne veghează şi nădăjduieşte că noi, ”biserica lui”- aşa cum adesea ne spunea, îi continuăm lucrarea ... Îmi stăruie în minte spusele colegei mele, Tania Ţunaş: ”Padre este darul nostru de la Dumnezeu. Depinde de noi cât păstrăm din el!”   

Ciprian Pop - solist de muzică populară

Despre Padre... nu ştiu câte cuvinte ar reuşi să cuprindă gândurile mele... de bucurie, de înălţare pentru faptul că am avut ocazia să stau, să fiu în preajma sa. 

Prima mea întâlnire cu Padre a fost în primăvara lui 2018. Am mers să cânt la Zilele Artei Sacre, împreună cu Feli Stoian (ea este „vinovată” de această întâlnire a mea cu Padre). Îmi amintesc că ea m-a sunat atunci şi mi-a spus: „Auzi, nu vrei să vii să cânţi la Partoş? Este acolo un festival şi cred că ar fi frumos să fii şi tu prezent”. Şi uite că am ajuns la Partoş – leagănul sufletului meu. După ce am terminat concertul, Padre ne-a luat şi ne-a prezentat locul. Doamne, ce poveste frumoasă ne-a spus atunci. Pe mine m-a luat apoi şi mi-a arătat şi altarul bisericuţei mici. Ne-a spus despre viaţa Sfântului şi un scurt istoric al locului. Câtă bucurie îţi arătau ochii lui, iar vorbele sale îţi mângâiau sufletul. Şi acum retrăiesc acele unice momente.

Cu Padre vorbeam tare multe despre Maria, Regina României Mari. De la el cred că am prins atât de mult drag de această mare doamnă a românilor. Ştiu că după primele întâlniri în care Regina era subiectul principal de discuţie, mi-am cumpărat cele trei volume Povestea vieţii mele. Într-o seară când împreună cu el plecam spre Timişoara, mi-a dăruit o carte – tot despre Regina Maria – Principesă şi Monarhie şi mi-a spus „Ciprule, ştiu că tu apreciezi astfel de cărţi. Ţine-o, ţi-o dau din inimă”.

Când a apărut filmul Maria, Regina României, eu şi Padre am mers să-l vedem. Era o seară de martie sau aprilie dacă nu mă-nşel. Înapoi spre Partoş, am discutat bineînţeles pe tema filmului şi am retrăit emoţia unor scene marcante şi frumoase. Când am ajuns la mănăstire era târziu, el era foarte obosit, dar nu m-a lăsat să plec. Am stat în liniştea bisericii mici la poveste. Cât de frumos îmi vorbea el despre oameni, despre cât de mult îi iubeşte, iar eu îi spuneam: „Padre... dar nu ştiu cum să îi iubesc”... el: ”Ciprule, e aşa fain, poţi şi tu. Dă-ţi voie!”.

N-am să uit cât trăiesc o Liturghie de la miezul nopţii. În lumina lumânărilor şi glasul lui Padre s-a petrecut totul. Momente de înălţare a cunoscut atunci sufletul meu. Împreună cu Dumnezeu... în palma Lui m-am simţit. Da, Padre mi-a spus povestea lui Dumnezeu pe limba mea.

Eram odată cum nişte prieteni la Partoş, iar împreună cu Padre am mers la mormântul Sfântului. În liniştea locului, la un moment dat Padre a început să cânte. Doamne, ce trăire... ştiu că m-am emoţionat până la lacrimi. Da, el era Padre, omul care îţi înmuia sufletul şi ţi-l îndulcea.

Pentru el frumosul a fost un crez. Doamne... şi cât frumos ştia să împartă în jurul său. În simplitatea faptelor lui vedeai frumosul. Cu câtă bucurie îmi povestea despre faptul că urma la Ofeseniţa să dea curs unui proiect de suflet şi despre oamenii care i-au sărit în ajutor. Ştiu că am mers odată cu el la Ofseniţa, la biserica ce urma să fie restaurată şi a început să-mi spună cu mult suflet ce şi cum voia să facă... acolo sus, în turn... voia să facă o ceainărie. Fiecare detaliu era precis în mintea lui. Doamne, câtă pasiune şi dăruire!

Ţineam mult legătura cu el. Dacă nu ne vedeam, ne trimiteam mesaje, fotografii. Tot timpul primeam de la el cu bucurie fiecare cuvânt, scris sau rostit. Clipele petrecute cu Padre erau înafara timpului, pătrundeam într-o altă dimensiune. Multe dintre poveştile mele cu el, am să le păstrez pentru mine, în sufletul meu, locul unde acum mă întâlnesc cu el. Vorbele lui mă vor însoţii mereu. El mi-a fost duhovnic, frate şi prieten.

Fie pe veci binecuvântată amintirea ta, pentru nespusa fericire ce o hărăzea chipul tău şi fiinţa ta lumii, care este mai săracă de când ai părăsit-o”.

Aura Twarowska - mezzosoprană

”Am avut bucuria să cânt cu Padre un duet! Da, chiar aşa! Eu cu vocea, el în gând, în rugăciune, mişcând încet buzele, aşezat în primul rând al Sălii Christiana, acolo unde m-a invitat să cânt un Recital de Muzică Sacră.

Doar în maşină, în drum spre Partoş, am aflat că şi Padre cântă ”Iubi-Te-voi, Doamne”, la fiecare Liturghie de duminică dimineaţa, cu o frumoasă voce de bariton.

Am văzut ce fericit a fost că am avut în program această superbă pagină de muzică psaltică românească, compusă pe primul vers al Psalmului 17, din Vechiul Testament

Am cântat-o cât de frumos am ştiut eu!

La plecare a văzut că şchiopătez şi mi-a promis că se va ruga pentru genunchiul meu.

Eu acum umblu bine, iar primul ”Iubi-Te-voi Doamne” pe care il voi cânta, va fi cu gândul la Padre”.

El continuă să se roage pentru mine şi pentru toţi cei pe care i-a cunoscut. Dar acum o face de la Dreapta Tatălui.”

Francisc Mraz - regizor, creator de şcoală de film şi fotografie

”Padre Varlaam de Partoş

În mintea mea Padre este prezent stabil, constant, de neclintit.

Este prezent prin imensele lui îmbrăţişări când soseam şi plecam de la Partoş.

Este prezent prin bucuroasele lui admiraţii către tot ce făceam pentru Festivalul lui de Artă Sacră.

Este prezent prin firescul invitaţiilor lui să ne simţim acasă: aici e bucătăria, folosiţi-o cum poftiţi, aici e cămara, luaţi tot ce vreţi şi dacă vă lipseşte ceva aducem din oraş.

Este prezent prin fâstâcelile lui când evita laudele aduse lui.

Îşi poveste cu bonomă simplitate cele mai adânci, şi uneori dureroase, gânduri.

Când se întâmplă să dojenească, dojana devenea mai degrabă o cerere de iertare.

Este prezent prin dorinţa lui să-i fim fraţi şi surori şi să ne fie frate tuturor. Până şi pisica şi câinele erau fraţii lui şi ai noştri.

Cât de defect eufemistic este să zici că Padre nu mai este printre noi!”

(Articol apărut în Formula As)