A luat-o pe lângă grădina botanică, tot a şcolii, încercând să-şi amintească denumirea ştiinţifică a păpădiei, a trecut pe lângă cimitir, astăzi Biserica Rusă, apoi, pe străduţe, până aproape de Piaţa de Zdrenţe, în spatele Curţii Domneşti, unde era o băcănie nou înfiinţată.  Şi ce nu găseai acolo! Rahat în cutiuţe de lemn, pictate cu flori şi pisici, butoiaşe cu sirop, plăcinţele aşezate în tăviţe de papură, ca să nu mai punem la socoteală mezelicurile, brânzeturile, castronelele cu icre şi cu măsline, ori braga, băută loco, la pahar de cleştar.

Dar în ziua aceea pe acest elev cu fes purpuriu, pe care cunoscuţii îl alintau Dănache, nu-l interesa nimic din toate acestea. Era mâhnit, negru, de fapt, pentru că dascălul său îi făcea zile fripte. Tip înalt, nas arcuit, ochi aroganţi - cam aşa arăta dascălul, pe jumătate grec, pe jumătate bulgar, cu gura plină de ţe şi de ţi, dar şi de înjurături bulgăreşti. Iar acest dascăl, de cum se aşeza la pupitru, îl căuta din priviri pe Dănache şi, ori despre ce ar fi fost vorba, primele întrebări loveau în el, iar la fiecare greşeală, mai primea ca pedeapsă câteva sarcini: îl punea să înveţe pe de rost aoristul, cu toată paradigma verbală, într-o limbă care pe atunci încă nu murise, dar care în zilele noastre a ajuns un cadavru, încă citat, cu veneraţie, ce e drept, pentru că nu e om care să nu se fălească puţintel cu un cuvânt rămas de la vechii greci. Anthropos, agapé, uneori chiar paideos sunt ca un fel de relicve  purtate cu pioşenie în buzunarele de la piept.

Dar Dănache, a cărui unică fericire stătea în fesul lui ţipător, ura pur şi simplu aoristul, detesta sintagmele perifrastice şi diateza pasivă.  Nu voia să vorbească în greceşte şi nici nu voia să ajungă diac, calemgiu sau alt conţopist prin vreo cancelarie. Visul lui era să nu facă nimic, iar dacă totuşi ar fi trebuit să facă ceva, s-ar fi mulţumit să ţină socotelile în vreo piaţă ori să-şi deschidă o băcănie, cum era asta.

Şi pe când prin minte îi treceau umbrele numeroase lăsate de silueta dascălului de greacă, în prăvălie a intrat o femeie, o jupâniţă, cu cealma legată artistic deasupra urechii, cu nişte ochi care te făceau să uiţi cum te cheamă. Iar femeia asta, ignorându-l pe Dănache, rămas cu gura căscată, a cerut două dramuri de săricică.

Ce putea să facă femeia asta cu  săricica? N-o vedea otrăvind şoareci! Doar privind-o, prin mintea lui Dănache  treceau persoane puse pe rele, bărbaţi şi femei, poate şi copii, oameni înneguraţi, bestii şi zbiri. Şi pe măsură ce creşteau figurilor viitorilor otrăviţi, cumva, printre ele, prindea substanţă şi bine cunoscuta faţă oribilă a dascălului de greacă. Loghiotatos - cum i se spunea.

Un fir subţire la început a crescut din inima lui Dănache, legându-l în cele din urmă definitiv de frumoasa cumpărătoare de săricică.

A doua zi, de Sfinţii Petru şi Pavel, a pus pe pupitru o farfurie de porţelan, adusă special pentru dascăl, cu un cataif garnisit cu fistic şi cu puţintică otravă.

Bucureştenii au fost indignaţi, iar fapta lui Dănache a trecut de la un capăt la altul al târgului, în timp ce Isac Ralet aducea doctorul, un tânăr şcolit la Pavia. Luat pe sus, dascălul, care făcuse deja un pas pe lumea cealaltă, a ajuns în privirile mahalalei, trecut din mână în mână, de la Sf. Sava până la Colţea. Cei mai mulţi dintre cei atinşi de poveste, cu toate că nu-l cunoscuseră pe profesor, au rămas atârnaţi de gard, până seara. Cum era zi de vară şi timp de cireşe, ani mulţi după aceea, lumea s-a simţit obligată să povestească ziua dramatică ori de câte ori cireşele se coceau.

Dănache şi-a regretat faptele la Căldăruşani, unde a rămas pentru totdeauna, surghiunit şi supus unei reeducări riguroase.

Cât despre profesor, trebuie spus că deşi a scăpat de otravă, şi-a pierdut pasiunea didactică. Alături de ziua de iunie, i-a rămas pentru totdeauna lipit micul fes al unui elev, pe care gramatica greacă l-a transformat într-o fiară.