Rada este o olteancă venită în capitală ca să-şi găsească norocul şi-l şi găseşte, căci are asupra ei 100 de taleri, bijuterii şi haine alese cu grijă, o siluetă unduitoare şi părul împletit într-o coadă, pe spate. Această Rada-Rădiţa-Diţa e în stare să răstoarne şi munţii de cât este de motivată, iar oamenii, ştiţi cum zic când văd un om viu - îl consideră doar energic şi atât.

Este anul 1782, în Bucureşti a dat iarba, iar  în mahalaua Stejarul, pe lângă Cişmigiu, locuieşte un anume Nicola Chesarie, văduv, proprietarul unei case, ridicate în curtea părintească. E un bucureştean taciturn, cu pretenţii şi lene, cu o mamă trecută prin multe. Cu puţin prieteni.

Cu acest tip se mărită Diţa, instalându-se în casa lui, după ce îi pune în mână cei 100 de taleri şi diversele lucruri - ca zestre.  Nu după mult, vin copiii, două fete. Lucrurile merg bine, până într-o zi a anului 1786, când toată familia pleacă în Oltenia, pe la rude.

 Nicola pretextează o urgenţă şi se întoarce la Bucureşti imediat, pe când Diţa şi copilele mai stau vreo săptămână, poate două, ca să aibă timp să-şi vadă multele neamuri.

 Dar surpriză! La întoarcere constată că le-a dispărut casa! Respectiv, Nicola a vândut-o pe 320 de de taleri.  Avea datorii, a fost nevoit. Totuşi mai are încă din banii vânzării 100 de taleri, pe care, în mod cinstit, îi înapoiază Diţei, ca parte a ei - fosta zestre.

Dar lucrurile s-au schimbat între timp. Suta asta de taleri nu mai valorează prea mult. În plus, nu mai au casă.

Situaţia e grea, dar nu disperată. Diţa, vă amintiţi, e motivată, iar sângele ei de sudistă n-o lasă să moară în stradă. Aici intervine, în sfârşit, simfonia de la care pornisem.

 Nicola face o simfonie cu mama lui, respectiv o înţelegere verbală, prin care se angajează să-i dea cândva, într-un viitor destul de incert, 30 de taleri, în schimbul unei mici fâşii de teren. Simfonia funcţionează, iar Diţa pune osul la treabă şi, cu cei 100 de taleri, ridică o casă din nuiele, mai mult o cocioabă, respectiv patru pereţi de răchită tencuiţi cu pământ şi cu paie. În sfârşit, au un acoperiş, pot dormi fericiţi.

Cu timpul mai ridică două odăi, mai pun un acoperiş procopsit. Fetele cresc, Nicola face iar datorii, iar în anul 1794 se hotărăşte să vândă şi-această casă, care, v-am spus nu era cine ştie ce.

 Diţa nu mai suportă. Are două fete de măritat şi o casă ridicată pe o simfonie labilă. Aşa că îi scrie lui vodă, povestind tot ceea ce eu v-am spus până aici. Când am citit plângerea, mă gândeam sincer că Nicola o să primească măcar o muştruluială. Dar lucrurile s-au rezolvat pe baza simfoniei iniţiale.

Mai întâi a fost chemată mama lui Nicola, care a confirmat că terenul pus la dispoziţie printr-o înţelegere verbală făcea 30 de taleri. Diţa nu avea decât să plătească şi putea să rămână în casă. Altfel, casa ei va fi demolată, iar ea aruncată în stradă, împreună cu fete cu tot.

E iarnă, e mizerie, frig. Diţa se plânge, face o nouă jalbă: şi Nicola ar fi putut să înapoieze contravaloarea bijuteriilor şi a altor lucruri care făcuseră parte din zestre. Prin urmare simfonia dintre el şi mama lui trebuia negociată din nou.

Socotind toate astea, adunând şi scăzând, după mai multe înfăţişări şi plângeri, vodă hotărăşte ca Diţa să dea pe teren doar 5 taleri.

Într-o zi de pe la sfârşitul lui martie, vine verdictul: Reclamanta poate să-şi păstreze casa, era ridicată de ea, din banii ei. Nicola nu mai avea dreptul s-o vândă, însă avea dreptul să locuiască în continuare cu Diţa. Între ei se poate spune că va domni simfonia.

 De aici începe ascensiunea acestui cuvânt,  din ce în ce mai pretenţios, din ce în ce mai ifosit. Într-o zi a părăsit mahalaua şi-a dispărut fără urmă, ca ceva mai târziu să intre iarăşi în Bucureşti, mai stilat, cu o eşarfă romantic înnodată la gât. Dar să ştiţi că în amintirile lui vechi pluteşte încă o legănare de coadă, o siluetă de fată şi o casă ridicată cu greu.