SERIAL Generaţia Marii Uniri. Episodul 2 Pantelimon Halippa, omul care s-a zbătut pentru o Basarabie oropsită

SERIAL Generaţia Marii Uniri. Episodul 2 Pantelimon Halippa, omul care s-a zbătut pentru o Basarabie oropsită

Pantelimon Halippa   Desen de Florian Marina

Halippa a fost unul dintre cei care au deschis drumurile, în 1918, pentru Unirea Basarabiei cu Vechiul Regat, iar după anii de închisoare din perioada comunistă, a continuat să militeze pentru uniunea cu provincia pierdută din nou în 1940. În contextul dezbaterilor de astăzi privind unirea cu Republica Moldova, Alina Pavelescu, director-adjunct al Arhivelor Naţionale, vorbeşte, într-un interviu, despre ce putem învăţa din trecutul comun.

Ştiri pe aceeaşi temă

Viaţa lui Pantelimon Halippa, care şi-a dorit Unirea Basarabiei cu România, a fost întotdeauna plină de tumult, iar apele nu s-au liniştit nici în vremea regimului comunist. În 1950, a fost condamnat la doi ani de închisoare la Sighet, iar apoi autorităţile române l-au predat celor sovietice – la Chişinău, în timpul anchetării într-o închisoare a KGB-ului, i s-au cerut dovezi privind legitimitatea Unirii Basarabiei cu România. De fapt, ruşii voiau să dovedească ilegalitatea acţiunii şi susţineau că s-a petrecut din cauza presiunilor armatei române. De asemenea, îi cereau lui Halippa să recunoască că a colaborat cu servicii secrete din străinătate. În final, l-au condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia, însă, în 1955, odată cu procesul destalinizării, l-au eliberat. Cu toate astea, în România, Securitatea nu l-a trimis acasă, ci încă doi ani la penitenciarul Gherla din judeţul Cluj. Surprins de aceste evenimente, însuşi Halippa a notat în paginile cu amintiri: „Eu nu mă aşteptam ca un Stalin să-mi pretindă arestarea din capitala României, al cărei cetăţean sunt din 27 martie 1918, când Basarabia s-a unit cu România. Şi în Ţara Românească s-a găsit un ministru de Interne, Teohari Georgescu, şi un ministru de Externe, Ana Pauker, care să mă aresteze şi să mă predea lui Stalin“. S-a gândit atunci şi la cauzele recăpătării libertăţii: „Poate la eliberarea şi reabilitarea mea a contribuit şi modesta mea activitate de curăţitor de gunoaie şi closete în 11 lagăre siberiene, până la Baikal şi dincolo, în tot cazul, mi s-a dat un bilet de reabilitare completă din partea administraţiei sovietice. Dar în ţară nu-s reabilitat nici până în prezent“. După ce a scăpat de la Gherla, s-a întors la Bucureşti, însă familia lui nu mai avea locuinţă, ci se adăpostise într-un subsol al casei altcuiva. Cât a dus-o greu financiar, ajutorul a sosit de la Academia Română – instituţia a achiziţionat mai multe studii de la el şi o colecţie de proverbe moldoveneşti, strânse de la basarabenii pe care i-a întâlnit în lagărele ruseşti. În urma unui şir lung de încercări, şi-a recăpătat casa de pe strada Alexandru Donici nr. 32, precum şi dreptul la pensie, din poziţia de fost profesor şi conducător al Universităţii Populare din Chişinău. 
 
Halippa, omul politic Ştefan Holban şi mitropolitul Gurie Grosu, în 1930  Fotografii: Wikimedia Commons

„Mai grea decât limba rusă era limba slavonă“
Pantelimon Halippa s-a născut pe 1 august 1883 în judeţul Soroca din Basarabia şi a terminat şcoala primară în Cubolta, satul natal. După aceea, a studiat la Şcoala Spirituală din Edineţ, în judeţul vecin, unde învăţa pe deasupra fabule, basme şi poezii patriotice în rusă. „Mai grea decât limba rusă era limba slavonă, pe care de asemenea am învăţat-o tot timpul, ca să pricepem biblia şi slujbele religioase, cu toate rugăciunile şi cântările“, scria el la senectute. În ce priveşte familia, mama lui, fiică de preot, nu ştia carte, ci doar învăţase, de-a lungul timpului, rugăciuni, iar tatăl era dascăl la biserica din sat. El a fost mezinul, mai avea un frate şi trei surori, iar alături de două dintre ele a copilărit. În gospodărie, când era copil, mâncau zilnic mămăligă şi uneori aveau pe masă pâine, plăcinte şi colţunaşi, iar posturile le ţineau ca la carte. Dar greutăţile n-au stat departe de ei. „Tata la anii lui în vârstă a fost scos din slujba de dascăl al bisericii pentru motivul că nu învăţase să cetească şi să cânte în limba slavă. (...) Altă nedreptate, care i s-a făcut tatei, a fost aceea că atunci când a fost scos din slujba bisericească i s-a luat şi lotul bisericesc de două fălci. (...) Ca să avem ce mânca, arenda după aceea câte două-trei fălci din moşia cucoanei Ecaterina Leonard, sau de la câte un gospodar mai bogat al satului, angajându-se să mai lucreze în parte pe la vreun mic proprietar din jurul Cuboltei“, rememora Halippa în paginile adunate apoi sub denumirea „Povestea vieţii mele“. 
 
Din 1898, s-a obişnuit să călătorească cu trenul de la Bălţi la Pârliţa, unde schimba pentru Chişinău, căci a învăţat la Seminarul Teologic de acolo. Au fost primii paşi către independenţa faţă de familie – a ajuns, după asta, la Tartu, în Estonia de astăzi. Nu şi-a terminat studiile însă, pentru că, în 1905, a izbucnit Revoluţia rusă antiţaristă, care s-a extins până în mediul lui universitar. De pildă, în anul III de facultate, când studenţii ruşi, colegii lui, au pornit o grevă generală pentru susţinerea evenimentelor din Imperiul Rus, a participat şi el. Oricum, nu fusese chiar şcoala pe care şi-ar fi dorit să o urmeze, ceea ce aflăm din însemnările lui: „Plecarea mea în oraşul estonian din părţile Balticei – Iuriev (Derpt – Dorpat) – s-a întâmplat în 1904, când, în toamna acelui an, m-am înscris la Facultatea de Ştiinţe Naturale la Universitate. Această plecare s-a făcut cu ajutorul bădiţei Vanea, care mi-a trimis lunar câte 10 ruble, ca să am pentru întreţinere. Din păcate, alegerea facultăţii n-a fost bine chibzuită de mine. (...) Mai chibzuit ar fi fost să mă fi înscris la litere, fie secţia istorică, fie secţia limbilor clasice, pe care le învăţasem binişor. Dar odată greşeala făcută, trebuia poate să am ambiţiunea să birui greutăţile ce-mi apăreau în cale“. 
 
„Deşteaptă-te, române!“, în ziarul „Basarabia“
Până la urmă, Halippa a revenit în Basarabia, iar în 1906 s-a implicat în politică şi a ajuns să reprezinte ţărănimea basarabeană la Congresul Uniunii Ţăranilor din Rusia, dar fără sorţi de izbândă. Susţinea reformele sociale şi gruparea radicală care considera că ţăranii aveau nevoie în primul rând de o reformă agrară şi că revoluţia nu trebuia să îşi propună doar să răstoarne ţarismul, ci să fac schimbări mai profunde. 
 
La scurt timp, Halippa şi-a regăsit busola la Chişinău, când a luat legătura cu Constantin Stere, om politic, scriitor şi profesor la Universitatea din Iaşi, precum şi cu: avocatul Emanuil Gavriliţă, publicistul Ion Pelivan, istoricul Paul Gore şi boierul mecena Vasile Stroiescu. Printre altele, au editat împreună ziarul „Basarabia“, cu caractere latine, în limba română, prima astfel de publicaţie apărută la Chişinău. În aceste pagini, Halippa (foto), a fost autorul unor articole radicale, ceea ce a determinat autorităţile ţariste să fie cu ochii pe el. A pus capac articolul „Liga ţăranilor şi Stăpânirea“, iar E. Gavriliţă, directorul publicaţiei, a fost dat în judecată şi a avut de plătit o amendă de 100 de ruble. De asta, şi el, şi redactorii au renunţat la gazetă.  
 
Halippa îşi aminteşte de atmosfera din ţară şi din redacţie şi totodată povesteşte cu regret despre hotărârea de a închide publicaţia: „Toată lumea, care lucra la redactarea ziarului şi care venea să ne ajute cu o informaţie, cu o părere, cu un ban, era adânc nemulţumită de starea lucrurilor care domnea în stat şi în provincia noastră. Absolutismul ţarului nu-i mulţumea nici pe ruşi. (...) Cum am fi putut fi mulţumiţi noi, moldovenii, care eram daţi pe mâna unui guvernator şi a forţelor militare, administrative şi poliţieneşti din jurul său?“. Atât redacţia, cât şi colaboratorii militaseră pentru desprinderea Basarabiei de Imperiul Ţarist şi pentru unirea cu România. „Ziarul «Basarabia», care mă lega de Chişinău“, mai spunea el, „dispăruse: ultimul număr a fost redactat de mine şi, ca să bravez autorităţile, am publicat imnul deşteptării naţionale: «Deşteaptă-te, române!». Acest număr a apărut la 4 martie, iar peste scurt timp a început să apară «Viaţa Basarabiei», care fusese anunţată chiar prin ultimul număr al «Basarabiei»“. 
 

1912: „O sută de ani de la răpirea Basarabiei“

 
La ceva timp de la închiderea publicaţiei „Basarabia“, Halippa, autorul întâiului volum literar din Basarabia cu caractere chirlice, „Pilde şi poveţe“, s-a mutat în România. Susţinut de Constantin Stere, s-a înscris la Universitatea din Iaşi, la Facultatea de Litere şi Filozofie, unde a primit şi bursă pentru studii. Pe-atunci, a colaborat şi la „Viaţa Românească“, revistă literară editată de Uniunea Scriitorilor din România. Mai departe, activitatea lui politică s-a intensificat, căci Stere i-a făcut cunoştinţă cu alţi intelectuali precum Spiru Haret, matematician şi astronom, după care i-a întâlnit pe ardelenii George Coşbuc şi Octavian Goga, pe bucovineanul Iancu Flondor şi pe regăţeanul Petre Constantinescu-Iaşi. Dar, cât a locuit acolo, n-a uitat de zilele de doliu „din luna mai 1912, când se comemora o sută de ani de la răpirea Basarabiei“, scria el. (n. r. –  în 1812, după Tratatul de la Bucureşti, Basarabia a devenit provincie a Imperiului Rus). 
 
La Iaşi, Halippa s-a apucat de redactat o schiţă istorică şi geografică despre provincie, iar din vânzarea ei avea de gând să strângă primii bani pentru tipărirea „Cuvântului moldovenesc“. A absolvit facultatea în 1913 şi n-a rămas în România, ci s-a întors la Chişinău, unde, încă o dată cu sprijinul financiar al lui Vasile Stroiescu, a scos, în cele din urmă, revista „Cuvânt moldovenesc“, care s-a răspândit după izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914 – Imperiul Rus a luptat de partea Antantei chiar din acel an, iar România, din 1916. Din echipă făcea parte şi Nicolae Alexandri, şi el militant pentru unirea provinciei cu România. Revista urmărea să-i obişnuiască pe basarabeni cu limba română literară şi să le aducă la cunoştinţă subiecte sociale, economice şi culturale – de aceea, a publicat, printre altele, lucrări din volume de Alexandru Donici, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, B.P. Haşdeu şi Mihai Eminescu, precum şi studii despre istoria naţională. În acest timp, Constantin Stere îi ajuta cu burse la Iaşi pe tinerii basarabeni, mulţi trimişi de redacţie. Nici Alexandru Cuza, nici Nicolae Iorga n-au fost impasibili faţă de această acţiune, deşi aveau altă culoare politică decât Stere.
 
86 de voturi pro unire, 3 contra
În 1917, cu o parte dintre camarazii lui: Vasile Stroiescu, Paul Gore, Vladimir Herţa şi transilvăneanul Onisifor Ghibu, Halippa a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc, al cărui program politic urmărea dreptul de autodeterminare naţională. Halippa n-a lipsit de la evenimentele revoluţionare din Rusia din acel an, al căror lider a fost Alexandr Kerenski (foto), ba chiar s-a ocupat de negocierile cu acesta la Petrograd. S-a întâmplat când Kerenski a devenit al doilea prim-ministru al Guvernului provizoriu rus, dar întrevederea n-a fost convenabilă pentru Basarabia. Până la urmă, în vara lui 1917, cu o delegaţie de basarabeni pe care o conducea, Halippa s-a întâlnit clandestin cu Lenin, care îşi propusese să răstoarne Guvernul Kerenski. I-a explicat cum Executivul rus nu îi oferă Basarabiei ajutoare ca să deschidă anul şcolar cu profesori şi manuale de limba română, pe care o considera limba naţională a populaţiei Basarabiei, şi că nu le-a returnat datoriile făcute de provincie pentru nevoile din Rusia pe timp de război. Dar Lenin le-a răspuns: „Nu vă pierdeţi vremea zadarnic pe aici, că nimeni nu vă dă nimic. Guvernul Kerenski este pe poziţia de a cădea, nu are bani nici pentru frontul de luptă, dar să vă şi mai dea ajutor sau să vă restituie datoriile, – este exclus. Mergeţi acasă şi procedaţi aşa cum vă dictează interesul şi momentul politic potrivit, dar faceţi totul prin Sfatul Ţării al vostru. În ceea ce priveşte deschiderea anului şcolar de învăţământ, adresaţi-vă României de acolo, care vă poate ajuta în toate problemele voastre – şi cu cadre didactice, şi cu manuale şcolare etc.“, conform Fondului Nicolae Nitreanu de la Arhivele Naţionale. Dezamăgiţi, Halippa şi ceilalţi membri ai delegaţiei Basarabiei au depus singuri eforturi: au organizat conferinţe politice şi apoi Congresul Ostaşilor Moldoveni, în timpul cărora au făcut apel la unitatea românilor şi au atras atenţia asupra posibilei rusificări. 
 
Cum era de aşteptat, în 1918, încă înainte de încheierea Primului Război Mondial, Halippa a contribuit la procesul de uniune a Basarabiei cu România. Era membru în Sfatul Ţării, organul legislativ al Basarabiei, care pe 27 martie a votat Unirea cu România. 86 de voturi au fost pentru, 3 contra, cu 13 absenţi şi 36 de abţineri. În anii următori, printre funcţiile deţinute de el în Sfatul Ţării s-au numărat: cea de vicepreşedinte, şi cea de preşedinte, din noiembrie 1918 până pe 27 noiembrie 1919. În însemnările sale, amintea că rolul lui în instituţie a fost acela de a „ţine grămăjoară pe deputaţii moldoveni, fie că erau din congresele noastre profesionale, fie că reprezentau judeţele basarabene. Treaba aceasta o făceam prin aşa-zisul Bloc Moldovenesc, care discuta toate problemele ce veneau la ordinea zilei în Sfatul Ţării“. 
 
Odată pronunţată dorinţa de unificare, Halippa s-a dus la Iaşi cu proclamaţia Unirii Basarabiei cu România şi, determinat în continuare, a participat la adunările de la Cernăuţi, în noiembrie 1918, şi de la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, unde s-a proclamat uniunea provinciilor Basarabia, Bucovina şi Transilvania cu Vechiul Regat, unul dintre scopurile pentru care intrase România în război. 
 

Halippa, în comunism: militant pentru reunirea cu Basarabia. A trimis memorii către Charles de Gaulle şi Richard Nixon 


 
În perioada interbelică, unul dintre evenimentele politice memorabile s-a petrecut în iulie 1921: din cauza unor conflicte interne, Partidul Ţărănesc din Basarabia s-a scindat, iar o parte din organizaţie, în frunte cu Pantelimon Halippa, a fuzionat cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache. Ulterior, basarabeanul şi-a îmbogăţit activitatea politică, căci, înainte de Al Doilea Război Mondial, a luat decizii din diverse funcţii: a fost, de pildă, secretar de stat pentru Basarabia, în Guvernul Alexandru 
Vaida-Voievod, şi ministru al Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, în Guvernul Iuliu Maniu. 
 
Dar anul 1940 i-a schimbat parcursul. În contextul Pactului Ribbentrop-Molotov, denumit şi Pactul Stalin-Hitler, Guvernul Sovietic a trimis note ultimative prin care îi cerea României să renunţe la Basarabia, la nordul Bucovinei şi la Ţinutul Herţei. Apoi, în 1944, Armata Sovietică a ocupat ţara, odată cu semnarea Acordului de procentaj – când s-a împărţit Europa de sud-est în sfere de influenţă – de Stalin, atunci preşedinte al Consiliului de Miniştri al Rusiei Sovietice, şi de prim-ministrul britanic Winston Churchill. Situaţia era din ce în ce mai tulbure pentru refugiaţii basarabeni din România, motiv pentru care Halippa a adresat un memoriu, la începutul anului 1945, către M. Etherige, trimisul special al Guvernului S.U.A. la Bucureşti şi semnatar al Convenţiei de Armistiţiu cu Puterile Aliate cu România. Halippa i-a explicat aşa: „Cetăţenii români, originari din Basarabia şi stabiliţi în România, fac un apel călduros la Domnia Voastră, rugându-vă să binevoiţi a vă interesa şi de situaţia noastră tragică, creată prin interpretarea tendenţioasă a Convenţiei de Armistiţiu de către Comisia de Control Aliată din România (reprezentanţii Rusiei Sovietice). (...) Preşedinţia Consiliului de Miniştri român, printr-o circulară redactată chiar de către consilierul juridic sovietic de pe lângă Comisia Aliată de Control, cu nr. 304 din 28 mai 1945, a cerut tuturor autorităţilor ca să înregistreze toţi cetăţenii români, originari din Basarabia, în vederea repatrierii lor în Rusia, ca cetăţeni sovietici“. 
 
„Problema Basarabiei, una dintre cele mai importante“
Deloc surprinzător, Halippa a continuat lupta pentru Basarabia şi în timpul regimului comunist. Deşi încă era un subiect evitat în spaţiul public, îl aborda, de exemplu, în faţa unor reprezentanţi ai Academiei Române şi ai Uniunii Scriitorilor din acea vreme. Însă Gheorghiu-Dej, preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, la care îşi dorea cel mai mult să ajungă, nu l-a primit niciodată în audienţă. Mai târziu, odată cu îndepărtarea României de Moscova, Halippa s-a gândit că, în sfârşit, cauza lui va triumfa, aşa că, în ’67, i-a trimis un memoriu lui Nicolae Ceauşescu, în care amintea de aniversarea Unirii Principatelor Române şi îşi sublinia din nou dorinţa de unificare. În acelaşi an, a depus şi un memoriu la Consiliul de Stat, cu precizările: „După Unirea Basarabiei din 27 martie 1918, raporturile între România veche şi Basarabia au fost nu numai intense, dar au creat legături fireşti, care se cer să fie satisfăcute şi astăzi, spre folosul reciproc al ambelor republici româneşti, despărţite numai de apa Prutului. Oamenii n-au numai legături de familie, dar şi de credinţă politică, împărtăşind aceeaşi doctrină marxist-leninistă, şi au nevoie să se ajute în chip reciproc, aşa cum a preconizat Vladimir Ilici Lenin în conversaţia pe care am avut-o în vara anului 1917, şi când a dat clasica formula: «procedaţi cum vă dictează conştiinţa naţională şi interesul politic». Această conştiinţă şi acest interes dictează şi astăzi românilor de pe ambele maluri ale Prutului, să se cunoască, să se ajute şi să lucreze pentru pace şi progres în domeniul cultural, economic şi social“. 
 
Securitatea l-a supravegheat mai departe, dar Halippa n-a renunţat să organizeze acasă întâlniri cu alţi basarabeni stabiliţi în ţară; coresponda inclusiv cu lideri basarabeni care locuiau de ceva timp în Occident. De asemenea, a continuat să trimită memorii către diplomaţi din Vest şi către diverşi oameni politici, chiar şi unor şefi de stat, printre ei preşedintele francez Charles de Gaulle şi preşedintele american Richard Nixon. I-a invitat pe toţi să susţină cauza Basarabiei. 
 
Mai mult, se gândea că S.U.A. ar putea ajuta din punct de vedere diplomatic, iar în ’74, într-o scrisoare destinată ambasadorului Americii la Bucureşti, Harry Barnes, arăta că: „Problema Basarabiei este una din cele mai importante ale României şi fără soluţionarea ei nu poate fi pace statornică în această parte a Europei“. Deşi era bătrân,încă îşi găsea energia pentru astfel de mesaje. „Noi – basarabenii – ne punem speranţa în voinţa hotărâtoare a Americii, care râvneşte să fie şi este puterea arbitră în toată lumea. Prin mine – om bătrân de 91 de ani – Basarabia face apel la Domnia Voastră, Domnule Ambasador al Americii, ca să ajutaţi soluţionarea paşnică a problemei basarabene (...) Răpirea Basarabiei de către Stalin din cadrul statului român a fost un act pus la cale de dictatorul Stalin cu dictatorul Germaniei Hitler şi acest act trebuie anulat, cum au fost anulate la Potsdam toate actele lui Hitler“. Şi n-a contenit să spere că Basarabia se va întoarce la România până la 96 de ani, când s-a stins. 
 

Alina Pavelescu,  director-adjunct al Arhivelor Naţionale: „Cred că orizontul pe care îl văd basarabenii, mai departe de România, este cel al Uniunii Europene“


FOTO: Cristian Gache 
 
Alina Pavelescu, istoric şi director-adjunct al Arhivelor Naţionale ale României, povesteşte, printre altele, care erau grijile românilor, în viaţa de zi cu zi, în 1918, şi cum a integrat Vechiul Regat noile provincii. 
 
„Weekend Adevărul“: Care a fost de fapt impactul Marii Uniri asupra Vechiului Regat şi asupra provinciilor? 
Alina Pavelescu: În primul rând, Unirea de la 1918 nu s-a produs la 1 decembrie 1918 şi gata. A fost o chestiune de lungă durată, care a început în mod neaşteptat, în primăvara lui 1918, cu ceea ce noi numim acum Unirea Basarabiei cu România. Într-un moment foarte prost pentru România încă mică şi într-un moment extrem de incert pentru viitorul Basarabiei ca provincie desprinsă din Imperiul Ţarist, care nu ştia dacă era bine pentru ea să devină o ţară independentă sau dacă să se unească cu România. Apoi, Unirea de la 1918 a fost recunoscută printr-un proces de negocieri laborioase la Conferinţa de Pace de la Paris şi prin diversele tratate încheiate cu perdanţii Primului Război: Austria, Germania, Ungaria, în aşa fel încât să se realizeze o frontieră recunoscută juridic. Cu Uniunea Sovietică abia în 1935 s-au reluat contactele diplomatice, fiindcă devenise un fel de bau-bau al Europei după Primul Război Mondial şi cu atât mai mult al României, faţă de care avea revendicări. N-a recunoscut niciodată Unirea Basarabiei cu România şi, ca atare, la graniţa de est, România Mare avea o slăbiciune evidentă. Se vorbeşte puţin despre faptul că momentul acesta al redefinirii graniţelor României şi al intrării unor provincii noi în statul român e legat tocmai de viaţa de zi cu zi. Realităţile de toate felurile erau diferite de la o provincie la alta; de exemplu, organizările administrative din imperiile din care făcuseră parte până în 1918 le dăduseră un alt curs administraţiilor respective. Limbile dominante până în 1918 fuseseră diferite; germana, dar mai ales maghiara erau dominante în Transilvania. Iar în ce priveşte Basarabia, poate că acolo era situaţia cea mai amestecată, fiindcă fusese mai puţin de un secol în Imperiul Ţarist, dar înainte de asta existase un fel de ping-pong între Imperiul Otoman şi ruşi. Acolo, limba rusă era dominantă, pentru că Imperiul Ţarist făcuse un efort de rusificare. Inclusiv problema monedei trebuia cumva rezolvată, pentru că, spre exemplu, coroanele Imperiului Austro-Ungar, cele în care fuseseră plătiţi cetăţenii din Transilvania până la căderea Imperiului, trebuiau convertite. Apoi, era vorba de modalităţile prin care se continua viaţa cotidiană: de activitatea şcolilor, a instituţiilor sanitare, a instituţiilor esenţiale precum Poliţia. Şi au existat perioade de haos, dar şi perioade în care, încet-încet, lucrurile s-au rezolvat, întâi la nivel local, prin Consiliul Dirigent, în Transilvania, şi, în Basarabia, prin Sfatul Ţării – care n-a fost o instituţie de succes şi coerentă, fiindcă oamenii încă învăţau acolo cum să se conducă. Sfatul Ţării a fost mai divizat în ce priveşte opiniile despre ce ar fi trebuit să se întâmple cu Basarabia decât Consiliul Dirigent, care a avut o oarecare eficienţă administrativă în Transilvania. În 1918, finalul fericit nu se profila la orizont. Pe tot parcursul anului, România a fost o ţară care s-a luptat cu ocupaţia a jumătate din teritoriul ei încă mic şi care era pe punctul de a încheia o pace separată cu Puterile Centrale, înainte ca acestea să piardă războiul, fiindcă de fapt România pierduse războiul şi ca urmare a retragerii Rusiei de pe frontul românesc. Dar din 1919, când a început şi bătălia diplomatică pentru tratatele de pace, au început să se mişte nişte lucruri. Şi românii au început să spere şi să se gândească şi la a doua, şi la a treia zi după Unire. S-au scris o mulţime de cărţi despre cât de mult a reuşit România Mare, în perioada interbelică, să devină un stat coerent, până la noile pierderi teritoriale din 1940 şi până la Al Doilea Război Mondial. Procesul a durat 20-30 de ani, dar a fost, totuşi, unul imperfect, care nu s-a putut desăvârşi în toţi aceşti ani. 
 
Ţinând cont de costurile umane şi financiare ale Primului Război Mondial, perioada 1918-1919 a fost potrivită pentru pornirea acestui proces al Unirii? 
Cred că există puţine momente în istorie pe care să ţi le poţi alege. A fost o conjunctură din care puteai să pierzi sau să câştigi. În 1918, românii treceau printr-o angoasă extraordinară: românii din Vechiul Regat, autorităţile române de la Iaşi, românii ocupaţi de armata germană în sud, de bulgari în Dobrogea. Întrebarea la ordinea zilei în 1918 nu era dacă ne vom uni sau nu cu Transilvania, Basarabia, Bucovina, ci dacă va mai exista sau nu un stat român. Până foarte târziu, în luna noiembrie, răspunsul înclina mai degrabă spre „nu“. Sau, chiar dacă va mai exista un stat român, va fi şi mai amputat decât atunci când a intrat în război, pentru că, în cursul primăverii, se negocia pacea separată şi una dintre condiţiile impuse era pierderea Dobrogei în favoarea Bulgariei. De asemenea, o altă condiţie era rectificarea pe Carpaţi a graniţei în favoarea Austro-Ungariei. Iar Germania solicita ca situaţia de facto din timpul ocupaţiei, referitoare la controlul ei asupra resurselor economice ale României, să fie recunoscută ca atare şi să rămână astfel în tratatele de pace separate. Deci, ar fi fost o înrobire totală a statului român. 
 
„Eşecul unui proiect de stat naţional“ 
În martie 1918, Sfatul Ţării din Basarabia votase deja Unirea cu România. 
Au fost câteva luni intense, din februarie până la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie, fiindcă în Sfatul Ţării erau tot felul de opinii referitoare la soarta Basarabiei. Independenţa poate că nu era realistă în contextul dat şi nimeni nu se ducea cu inima uşoară într-o direcţie sau alta, fie că era vorba de unirea cu România, fie că era vorba de reunirea cu Rusia Bolşevică. 
 
Care au fost consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov pentru Basarabia?
Pentru Basarabia au fost destul de tragice, pentru că, între timp, venise epoca stalinistă, a represiunilor şi a unei rusificări accentuate. Era o perioadă de război, deci lucrurile n-aveau cum să se producă altfel decât cu violenţă. Au existat atunci şi multe acţiuni îndreptate împotriva evreilor din Basarabia, consideraţi, printre altele, responsabili faţă de eşecurile româneşti. Probabil că, pentru multă vreme, Basarabia a fost provincia cel mai greu încercată după 1940. Dar 1940 a fost un an despre care ne întrebăm şi astăzi cum reflectă şi cum explică eşecul României Mari, fiindcă asta a însemnat: eşecul unui proiect de stat naţional. Dar fără să ne culpabilizăm excesiv, pentru că Al Doilea Război Mondial a fost eşecul unui proiect de pace, care a început în 1919 la Paris. Deci, dezastrul României s-a petrecut în contextul mai larg al dezastrului european.
 
„Basarabia, tratată nedrept în perioada interbelică“
Ce se mai putea face după Al Doilea Război pentru recuperarea teritoriilor cedate în 1940? Pantelimon Halippa, de exemplu, a militat şi după 1945 pentru reunirea cu Basarabia.
În 1945 nu se mai putea face foarte mult, fiindcă atunci nu a mai fost norocul românesc din 1919, ci România era o ţară care pierduse războiul – fusese aliată cu Germania Nazistă şi rămăsese până târziu credincioasă nazismului, chiar dacă era evident că urma să piardă războiul. Şi, în cele din urmă, a întors armele într-un act disperat al câtorva politicieni lucizi, dar fără ca asta să o împiedice să fie ocupată de Armata Roşie la foarte scurtă vreme. 
 
Cum vedeţi unirea României de astăzi cu Republica Moldova?
Sunt argumente pro şi contra. Dar cred că putem învăţa din experienţa perioadei interbelice, în care lucrurile nu s-au petrecut foarte bine. Dintre toate provinciile intrate în România Mare, Basarabia era cea mai săracă, cu o populaţie cu un nivel de educaţie foarte scăzut. Acolo ar fi trebuit să se investească, dar statul român nu s-a dovedit în stare, având el însuşi probleme de funcţionalitate – administraţia centrală de la Bucureşti nu era nici foarte eficientă, nici foarte bine organizată. Basarabia a fost tratată nedrept în perioada interbelică, pentru că nu a fost un loc în care să fie trimişi cei mai buni funcţionari, ci cei de care centrul voia să scape. Nu ştiu câte dintre greşelile de atunci s-ar repeta dacă mâine Republica Moldova de acum şi România de astăzi s-ar uni. E bine că există un nivel emoţional legat de acest subiect, dar nu e bine ca el să treacă peste o anumită limită de raţionalitate. În viaţa de zi cu zi, oamenii trebuie să supravieţuiască, să aibă unde să mănânce şi să locuiască, să îşi trimită copiii la şcoală. Cred că orizontul pe care îl văd basarabenii, mai departe de România, este cel al Uniunii Europene.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: