Exclusiv Scenariul negru privind situația din Strâmtoarea Ormuz: „Dacă Rusia și China decid să sprijine Iranul, Teheranul poate extinde atacurile”

Scenariul negru privind situația din Strâmtoarea Ormuz ar fi, conform analistului Gabriel Done, o blocadă strategică prelungită. Escaladarea globală poate fi declanșată de trei factori: egoismul și lipsa de coordonare a SUA, divergențele interne ale aliaților și implicarea Rusiei și Chinei.

Strategia președintelui Trump în fața provocărilor. FOTO: AFP

Într-un context geopolitic tot mai fragmentat, criza din Strâmtoarea Ormuz evidențiază limitele cooperării internaționale și dificultatea unei reacții coordonate a aliaților occidentali. Analistul de securitate Gabriel Done, vicepreședinte al ESGA România (Asociația Experților în Securitate și Afaceri Globale), explică de ce aparenta inacțiune ascunde, de fapt, un proces complex de negociere și aliniere strategică.

Interviul evidențiază faptul că lipsa unei intervenții rapide a aliaților SUA în Strâmtoarea Ormuz nu reprezintă inacțiune, ci rezultatul unui sistem internațional policentric, în care decizia este fragmentată și negociată între multiple niveluri de autoritate. Gabriel Done subliniază că alianțele actuale nu mai generează automat mobilizare, ci funcționează ca spații de aliniere graduală a intereselor divergente. Diferențele strategice dintre state, precum dependența energetică a Japoniei sau prudența Germaniei, încetinesc reacția colectivă. În acest context, România acționează la intersecția dintre logica americană de securitate și mecanismele deliberative europene. Analiza propune două scenarii principale: o perturbare temporară a traficului maritim sau o blocadă strategică prelungită, determinată de escaladare și implicarea unor actori precum Rusia și China. Conflictul este definit ca unul „centrifug”, fără centru clar de comandă, în care actorii sunt absorbiți progresiv. Impactul economic ar putea deveni vizibil în Europa în câteva săptămâni, prin creșterea prețurilor și perturbarea lanțurilor de aprovizionare.

De ce nu vedem acțiune din partea aliaților SUA în Strâmtoarea Ormuz

Adevărul: Franța, Germania, Italia, Țările de Jos, Marea Britanie și Japonia au emis joi o declarație comună – la care s-a raliat și România - prin care își exprimă disponibilitatea de a lua măsuri pentru stabilizarea piețelor energetice și de a se alătura „eforturilor adecvate” pentru a asigura trecerea sigură a navelor prin Strâmtoarea Ormuz. De ce nu s-a întâmplat încă nimic în acest sens și de ce președintele Trump a continuat, vineri, cu reproșurile către aliați privind refuzul de a asigura deschiderea Strâmtorii?

Gabriel Done: Pentru a răspunde la întrebarea dumneavoastră aș schimba puțin cadrul logicii argumentării, dar și optica asupra conflictului din Orientul Mijlociu. Acest lucru îl fac pentru că întrebarea „de ce nu s-a întâmplat încă nimic?” pleacă de la o premisă care nu mai corespunde realității: aceea că sistemul internațional funcționează încă pe baza unor centre clare de decizie care pot transforma rapid voința politică în acțiune coordonată.

Ceea ce vedem în reacția comună a unor state precum Franța, Germania, Italia, Finlanda, Țările de Jos, Marea Britanie, Japonia și România nu este absența acțiunii, ci o altă formă de acțiune — una specifică unei ordini internaționale fragmentate, stratificate, în care autoritatea este distribuită, nu concentrată. Declarația privind disponibilitatea de a stabiliza piețele energetice și de a contribui la securizarea tranzitului prin Strâmtoarea Ormuz este, în acest sens, mai degrabă un act de convergență politică decât un preludiu imediat al unei operațiuni militare așa cum și-ar dori Președintele Donald Trump. Pentru mine este cât se poate de clar că actuala stare a Relațiilor Internaționale ne relevă faptul că alianțele nu produc neapărat mobilizare (lucru pe care îl tot spun de ceva vreme) – loialitățile statelor noastre sunt multiple, obligațiile negociabile, iar acțiunea depinde de o permanentă recalibrare a intereselor. Astăzi, nici Uniunea Europeană, nici NATO și nici măcar Statele Unite nu mai pot genera, singure, un lanț linear decizie–execuție în interiorul unei coaliții extinse. Fiecare actor operează simultan în mai multe rețele de legitimitate și constrângere: națională, europeană, aliată, economică, juridică. Aici intervine primul răspuns real la întrebare: nu s-a acționat încă pentru că nu există un singur „cine decide”. Decizia este difuză. Ea se construiește prin suprapunerea unor procese - de la deliberarea în cadrul Uniunii Europene, consultare în interiorul NATO la evaluări naționale de risc și, nu în ultimul rând, calcule bilaterale în relația cu Statele Unite. Această policentricitate încetinește reacția, dar nu o anulează; o transformă într-un proces gradual de aliniere.

În al doilea rând, trebuie să înțelegem diferențele reale dintre semnatari. Declarația comună ascunde o diversitate profundă de interese strategice. Pentru Japonia, securizarea Strâmtorii Ormuz este aproape existențială, având în vedere dependența energetică de rutele din Golf. Pentru Italia, miza este legată de stabilitatea extinsă a Mediteranei și de fluxurile energetice care alimentează sudul Europei. Germania rămâne fidelă unei culturi strategice prudente, profund marcate de evitarea escaladării militare directe. Iar România se aliniază printr-o combinație de solidaritate aliată și interes pentru stabilitatea piețelor energetice, chiar dacă expunerea directă este mult mai redusă.

A treia dimensiune, poate cea mai importantă, este cea a legitimității. Aici merită să aducem în discuție conceptul de „values-based realism” formulat de Președintele finlandez Alexander Stubb. Ideea centrală este că acțiunea internațională nu mai poate fi justificată doar prin interese de putere; ea trebuie să fie ancorată în valori universale precum libertatea navigației, drepturile fundamentale și respectul pentru reguli internaționale, dar fără a ignora diversitatea istorică și culturală a actorilor implicați.

Prin contrast, poziția exprimată de Donald Trump reflectă o logică mai apropiată de realismul clasic: dacă există o amenințare la adresa libertății de navigație, iar aliații au capacitatea de a interveni, atunci aceștia ar trebui să acționeze rapid. Din această perspectivă, declarațiile fără acțiune pot fi percepute ca ezitare sau chiar lipsă de angajament. Însă această așteptare intră în conflict direct cu logica europeană a legitimității și cu structura fragmentată a deciziei.

Pentru țara noastră, această tensiune este deosebit de relevantă. România se află la intersecția a două logici: pe de o parte, dependența de garanțiile de securitate oferite de Statele Unite; pe de altă parte, integrarea profundă în mecanismele deliberative ale Uniunea Europeană. Aceasta înseamnă că Bucureștiul nu poate adopta nici o poziție pur unilaterală, nici una complet autonomă. Acțiunea sa este mediată de rețele. De aceea, coordonarea cu partenerii europeni și cu SUA nu este doar o opțiune, ci o condiție structurală, chiar dacă noi ne-am grăbit să satisfacem nevoia firească a partenerului american de a utiliza infrastructura aeroportuară militară națională. România nu „așteaptă” pur și simplu; participă la un proces de aliniere în care decizia finală depinde de convergența mai multor niveluri de autoritate. Iar pentru noi, autoritatea pare să vină de la Washington. În acest sens, aparenta inacțiune este, de fapt, o formă de acțiune negociată.

România își reafirmă apartenența la ceea ce am putea numi „rețeaua occidentală de securitate”

Cum credeți că va afecta România această decizie de a se alătura acestor țări în demersul lor?

Impactul asupra României trebuie înțeles pe trei niveluri: strategic, economic și, poate cel mai subtil, ontologic, adică legat de natura rolului său în sistemul internațional.

În plan strategic, România își reafirmă apartenența la ceea ce am putea numi „rețeaua occidentală de securitate”, rețea condusă și coordonată de SUA, dar într-un moment în care această rețea nu mai este coerentă în mod automat. Declarațiile venite dinspre Oman — unde ministrul de externe sugerează că Statele Unite au fost „atrase” în conflict — indică faptul că nu asistăm la o intervenție clasică, planificată, ci la o escaladare în care marile puteri sunt absorbite progresiv într-un teatru de operațiuni pe care nu îl controlează pe deplin. Pentru mine aceasta este definiția unui conflict „centrifug”: unul care trage actori din ce în ce mai mulți într-o logică de angajament fără a putea identifica în mod clar centrul de comandă. Spun asta pentru că nu este clar cine dictează operațiunile: SUA sau Israelul?

În plan economic, implicațiile sunt mai tangibile. Stabilitatea Strâmtorii Ormuz este critică pentru piețele energetice globale, iar orice perturbare prelungită va afecta prețurile și lanțurile de aprovizionare. Chiar dacă România nu este dependentă direct de acea rută în aceeași măsură ca Japonia sau alte economii asiatice, ea este integrată într-o piață europeană interdependentă. Iar prețul de astăzi al benzinei și motorinei de la pompă ne demonstrează cât de vulnerabilă este România în lipsa unei politici de protecție clare și eficiente.

Dar dimensiunea cea mai interesantă este cea pe care o putem extrage din declarațiile ministrului de externe al Turciei, Hakan Fidan. El descrie acest conflict ca pe unul în care durata este incertă, dar limitată de decizia americană, există o posibilă divergență între Statele Unite și Israel, armistițiile devin instrumente tactice, nu soluții finale, iar voința de pace nu este uniform distribuită între actori.

Deci putem observa clar că nu avem două tabere clare, ci o pluralitate de centre de decizie care pot intra chiar în tensiune unele cu altele, chiar dacă sunt formal aliate.

De aici aș propune o postulație nouă, care cred că poate fi luată în serios:

Conflictul din jurul Iranului nu mai este un război regional clasic, ci un proces de „atracție strategică” în care actorii sunt absorbiți progresiv într-o rețea de angajamente divergente, fără un centru unic de control, ceea ce transformă alianțele din mecanisme de coordonare în spații de negociere permanentă

Scenariul negru privind Strâmtoarea Ormuz

Care sunt scenariile plauzibile pentru evoluția situației în zona Strâmtorii Hormuz în următoarele 7–14 zile și ce factori ar determina tranziția de la o perturbare temporară la o blocadă strategică prelungită?

Dacă privim următoarele 7–14 zile în zona Strâmtorii Hormuz prin lentila evenimentelor petrecute până acum, trebuie să înțelegem că nu vorbim de o simplă linie de front, ci de un spațiu nodal al unei rețele multilaterale de putere, în care fiecare actor își exercită influența prin mijloace diferite și cu interese divergente. În această rețea, Strâmtoarea nu mai este doar o rută maritimă; este o piesă de pivot, un punct de intersecție între strategii, alianțe și calcule pur economice.

Primul scenariu plauzibil este cel al unei perturbări temporare (în care pare că ne și aflăm). În acest cadru, traficul naval suferă întreruperi intermitente provocate de atacuri cu drone și rachete, iar SUA și Israel își exercită controlul prin răspunsuri tactice rapide. În această fază, statele din Golf rămân prudente, mențin contacte strânse cu Washingtonul, iar impactul economic este limitat la fluctuații de prețuri pe piețele energetice. Totuși, perturbarea nu rămâne temporară dacă incidentele escaladează sau coordonarea alianței SUA–Israel se dovedește insuficientă; rețeaua occidentală începe să se recalibreze rapid, iar orice slăbiciune a unui nod reverberează la scară globală.

Al doilea scenariu, mai grav, este cel al unei blocade strategice prelungite și o rezistență neașteptată din partea Iranului. „Dacă Rusia și China decid să sprijine Iranul, direct sau indirect, prin transferuri tehnologice, presiuni diplomatice sau sancțiuni reciproce, Iranul poate extinde atacurile, perturbând sistematic traficul maritim și securitatea regională. Statele din Golf, evaluând costurile unei protecții continue oferite de SUA și resimțind presiunea Iranului și a aliaților săi, încep să se repoziționeze strategic, negociind separat sau adoptând politici pragmatice de evitare a escaladării. Atunci, SUA și Israel ar menține presiunea militară, dar costul politic și economic al operațiunilor va crește rapid, reducând capacitatea de a restabili imediat controlul asupra regiunii.

Factorii determinanți care pot transforma o perturbare temporară într-o blocadă prelungită sunt, așadar, multipli și interdependenți: divergențele interne dintre SUA și Israel, coeziunea alianțelor europene, implicarea directă sau indirectă a Rusiei și Chinei în sprijinul Iranului, și deciziile statelor din Golf de a-și proteja interesele energetice fără a se angaja într-un conflict deschis. În termeni analitici simpli, acestea reprezintă punctele nodale ale rețelei: controlul nu este absolut, ci emergent, iar fiecare decizie individuală poate declanșa recalibrări ale întregului sistem.

În ce măsură actualul conflict riscă să depășească nivelul regional și să implice direct mari puteri și care ar fi pragurile concrete (militare sau politice) ce ar declanșa o astfel de escaladare?

Escaladarea conflictului din zona Strâmtorii Ormuz poate fi declanșată de două dinamici principale. În primul rând, egoismul și tranzacționalismul SUA: dacă deciziile americane sunt luate în funcție de interese imediate, fără coordonare cu aliații europeni, se pot produce breșe în rețeaua de autoritate care destabilizează rapid situația. În al doilea rând, lipsa de pricepere în gestionarea actorilor multipli (Israel, statele din Golf, Iran, Rusia și China) poate transforma un conflict controlabil într-o criză globală: atacuri, represaliile și blocajele nu mai sunt doar regionale, ci devin contagioase, pentru că în sistemul acesta multipolar al puterii fiecare acțiune reverberează prin întreaga rețea globală.

În ceea ce privește infrastructura energetică și industrială din Golf, vulnerabilitatea este critică. Rafinăriile, porturile petroliere și conductele sunt noduri centrale ale fluxurilor globale. Atacuri coordonate asupra lor ar putea opri exporturile, crește abrupt prețul petrolului și gazelor, perturbând lanțurile logistice globale și afectând direct economiile europene, inclusiv România. Impactul nu se limitează la energie: piețele financiare resimt imediat șocurile, iar deciziile politice și comerciale ale statelor devin reactive, nu proactive.

Pe scurt, SUA a obținut o victorie tactică parțială, dar viitorul stabilității depinde de solidaritatea europeană și de abilitatea actorilor de a naviga prin complexitatea conflictului. În lipsa unui angajament ferm din partea aliaților, perturbarea temporară poate degenera rapid într-o blocadă strategică cu efecte globale.

Ce impact anticipați asupra lanțurilor globale de aprovizionare critice (energie, semiconductori, îngrășăminte) și în ce orizont de timp ar deveni aceste perturbări vizibile la nivelul economiilor europene?

Perturbările din Orientul Mijlociu și toată această criză generată de acțiunile militare ale SUA și Israel nu sunt simple incidente regionale: ele sunt noduri critice într-o rețea globală de aprovizionare (cu mărfuri și chiar cu securitate). Atacurile simultane coordonate asupra porturilor, conductelor și rafinăriilor afectează lanțurile energetice, fluxurile de semiconductori și transportul de îngrășăminte. Primele efecte vor deveni vizibile, cred eu, în Europa, în 3-4 săptămâni, prin creșteri ale prețului energiei, întârzieri în industrie și tensiuni în sectorul agroalimentar.

Care sunt deciziile sau evenimentele „critice” din următoarele zile care ar putea schimba decisiv traiectoria conflictului — fie spre dezescaladare, fie spre o criză sistemică globală?

Escaladarea globală poate fi declanșată de trei factori: egoismul și lipsa de coordonare a SUA, divergențele interne ale aliaților și implicarea directă a Rusiei sau Chinei în sprijinul Iranului. Pragurile concrete sunt atacul asupra forțelor militare americane sau europene, o blocadă prelungită a Strâmtorii și deciziile statelor din Golf de a se reorienta strategic.

Îmi permit să spun că în rețeaua globală actuală de putere, Strâmtoarea Ormuz nu mai este doar un canal, ci este testul global al capacității Occidentului de a transforma controlul temporar al SUA într-o stabilitate reală pentru noi toți.