Într-un editorial intitulat „Dreptul la moarte“, publicat de Florin Constantiniu în revista HISTORIA, an IX, nr. 90, iunie 2009, pagina 1, am putut citi şi un mod aparte de a fi: 

„Cred în bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu, cred în atoatăînţelegerea Sa, cred în capacitatea Lui infinită de iertare. Nu am pregătirea teologică necesară pentru a mă pronunţa dacă Origen (185/186-254/255) a susţinut sau nu mântuirea diavolului şi inexistenţa pedepsei veşnice (vezi, Origen, Comentariu la Evanghelia după Ioan, cartea I, trad. note şi studii de Cristian Bădiliţă, Iaşi, Institutul European, 1995, pp.15-17, 39). Eu unul cred că, în marea sa milostivire, Dumnezeu nu va da nimănui o pedeapsă veşnică şi că, în cele din urmă, îl va ierta şi pe diavol.“ 

Fragmentul ales confirmă capacitatea de a aborda franc, limpede, cu recurs la lecturi aparte şi concluzii memorabile, teme din cele mai sensibile, vizând omul simplu, aşa cum în cărţile publicate a fost la fel de minuţios în a nuanţa faptele de interes general ale unor conducători cu renume în istoria naţională şi universală, într-o lumină nouă, izvorâtă din comparate înţelegeri ale unor surse istorice mai puţin cunoscute, neglijate sau artificial exploatate de cercetători grăbiţi să eticheteze evenimentele funcţie de propriile prejudecăţi, nu totdeauna cele mai argumentate în analiza unei anumite epoci devenită uneori un simplu enunţ în memoria colectivă. 

Florin Constantiniu, uneori tumultuos în scris şi în faţa sălii pline de admiratori ai oratoriei sale excepţionale, presărată cu incursiuni istorice negândite de alţii, alteori frământat de a fi azi mai bun, mai creativ, mai precis, mai critic, mai nemulţumit de sine însuşi decât ieri, nu este, în cele din urmă, decât una din personalităţile strălucitoare ale naţiunii române, cu rădăcini solide în ceea ce poate fi identificată drept încăpăţânarea autohtonă de a merge mai departe, dincolo de încercările vremurilor imprevizibile, arealul universitar fiind doar arena confruntării minţilor luminate, iar spaţiul editorial doar tribuna semnalării către opinia publică a citirii noi a opţiunilor înaintaşilor, aceia care chiar au schimbat istoria ce urma după ei. 

Z3=

Cu asemenea convingeri am invitat la un dialog, pe micul ecran, la 6TV, pe dr. Florin Şperlea, pentru că el a avut şansa unei prietenii unice cu cel care a fost academicianul Florin Constantiniu, probabil cel mai mare istoric al naţiunii noastre. Din dialogul ce poate fi integral urmărit, în varianta video, am ales câteva fulgere cerebrale aparte ale distinsului meu invitat special, pe care le inserez mai jos. 

Dr. Florin Şperlea dixit: 

„Florin Constantiniu era un Om al Cetăţii. L-am admirat întotdeauna pentru acea implicare a sa, de cetăţean. 

Z4=

@ Iată una dintre fişele lui. Umplea cinci, şase pagini cu un scris mărunt, foarte rapid. Florin Constantiniu scria foarte repede, nota de subsol, autorul, cartea. Şi de foarte multe ori mă frapa că ştia exact pagina. Sigur că uşurinţa asta la scris, pe care eu o vedeam în anii maturităţii sale profesionale, este rezultatul unor lecturi serioase, ample. 

Z5=

@ În lucrarea sa DE LA RĂUTU ŞI ROLLER LA MUŞAT ŞI ARDELEANU, Florin Constantiniu a prins, spunea el, „ca în insectar“, pe cele patru personaje care sunt responsabile de mistificarea şi ideologizarea grosolană a istoriei. În anii ’50, Leonte Răutu şi Roller - care este autorul unui manual unic, intrat în mare vogă, în 1947, cu ediţii successive până în anii ’50, când este înlăturat - şi-au pus amprenta într-un mod profund rol negativ asupra istoriografiei româneşti. Roller afirma: „Noi nu ştim dacă Ştefan este mare. Vom vedea noi cercetând cât este de mare....“ La celălalt capăt, cei doi politruci, Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, cu un rol profund negativ în controlul istoriografiei româneşti şi plagiatori, de altfel dovediţi, prin plângerile pe care unii istorici le reclamau, pentru că furau pur şi simplu pasaje din lucrările trimise spre avizare la secţia de specialitate a C.C. al PCR. 

@ Florin Constantiniu era un personaj public, atunci când l-am cunoscut. El a avut un parcurs interesant, pentru că este printre puţini istorici care îşi regăsesc începuturile în zona evului mediu românesc, apoi epoca modernă şi a trecut la istorie contemporană. L-am cunoscut atunci când s-a organizat un simpozion, la Cercul Militar Naţional. Şi cu acel prilej şi-a lansat această carte, (în imaginea de mai jos) realizată cu istoricii Alesandru Duţu şi Mihai Retegan, pe care îi preţuia foarte mult.


Z11=

@ Florin Constantiniu este mai actual ca oricând. Pietrele de hotar puse de Florin Constantiniu, în cercetarea istorică privind Al Doilea Război Mondial - şi aş adăuga aici pe profesorul Ioan Chiper – sunt şi astăzi esenţiale. 

@ Florin Constantiniu a obţinut în anii ’70 - când exista o deschidere a regimului Ceauşescu spre Occident, când Statele Unite erau interesate să îl susţină, mai ales după momentul celebru din august 1968, cu alocuţiunea lui Nicolae Ceauşescu contra intervenţiei militare sovietice în Cehoslovacia , moment despre care academicianul Constantiniu susţinea că americanii vroiau „să îi pişte pe ruşi de nas“, adică folosirea lui Ceauşescu împotriva URSS – posibilitatea de a ajunge la Centrul Woodrow Wilson. 

Z18=

@ Acest moment al aniversării Zilei Victoriei la Moscova este un moment trist, de comemorare, la Varşovia, în ţările baltice, în România, aşa încât cei de la Moscova erau hotărâţi să meargă pe acest drum, al unei propagande agresive, cu privire la rolul şi importanţa prezenţei Armatei Roşii, pe continentul european, pentru înfrângerea celui de-Al Treilea Reich, deci a Germaniei naziste. Un totalitarism de drepta, cel nazist, s-a confruntat cu un totalitarism de stânga, cel comunist, din care a ieşit victorios, până la urmă, alături de Marea Britanie şi Statele Unite – aceasta a fost conjunctura -, care şi-a însuşit, prin forţa şi impunerea sovietică, jumătate din continentul european, după 1945. Aşa încât propaganda aceasta a Kremlinului venea să reasigure Europa de efortul pe care sovieticii l-au făcut. Sigur, ca întotdeauna ignorând ceea ce a însemnat, de fapt, înrobirea acestor popoare, acestor naţiuni, după 1945, şi impunerea unor regimuri după chipul şi asemănarea celui sovietic, în 1947-1948. S-a întâmplat să apară această pandemie şi evident fabrica de troli şi de fake-news-uri ruseşti şi-a schimbat ţinta. 

@ 9 mai înseamnă pentru noi, în primul rând o comemorare şi pentru sovietici rămâne o celebrare a victoriei. Este o comemorare pentru că jertfa armatei din Campania din Est este importantă chiar dacă am luptat, umăr la umăr, cu o formulă uzitată adesea, totuşi, să nu uităm că ulterior trupele române au fost în subordinea celor sovietice, au fost târăte în adevărate băi de sânge, cum a fost la Oarba de Mureş, aşa încât cooperarea aceasta a fost destul de dificilă. Dar rămâne important un alt lucru. Efortul făcut pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, la 25 Octombrie 1944, care a devenit în 1958, Ziua Armatei României, şi care deci celebra cumva raporturile româno-sovietice pe front, dar, în acelaşi timp, pentru că fusese eliberat Careiul doar cu forţe româneşti, ducea în prim-plan această încercare de eliberare a românilor, de sub tutela sovietică, fie pe plan istoriografic, dar cu alegerea unei ţinte foarte potrivită. 

@ La 25 Octombrie 1944, când spunem că a fost eliberată ultima brazdă de pământ românesc, în realitate, administraţia românească este înlăturată din Transilvania de Nord, şi impusă administraţia militară sovietică. 

@ La administraţia românească se revine imediat după instaurarea guvernului Petru Groza, la 6 martie 1945, care i-a scris lui Stalin rugându-l să restituie Transilvania de Nord. Răspunsul lui Stalin, la 8 martie 1945 a fost unul pozitiv. Era cadoul pe care Stalin îl făcea guvernului pro-comunist condus de Petru Groza, pentru ca să îl legitimeze la putere. 

Z23=

@ Împreună cu Ilie Schipor, Florin Constantiniu a scos una dintre cele mai bune cărţi privind problematica trecerii Nistrului. Această carte este mai mult decât lămuritoare şi aş zice că este o piatră de hotar. 

@ Mi-amintesc surpriza pe care a avut-o Florin Constantiniu citind cronica pe care i-a realizat-o George Pruteanu, la O ISTORIE SINCERĂ A POPORULUI ROMÂN. Forin Constantiniu se aştepta la foarte multe critici din partea confraţilor, la sugestii. Sigur, el era deschis la aşa ceva. Spunea „ei bine, aici mă urmăreşte totdeauna demonul greşelii.“ Era tot timpul preocupat să nu fie o eroare în manuscris. El le-a şi corectat pe parcursul ediţiilor succesive. Revin, Florin Constantiniu a avut surpriza plăcută când George Pruteanu, un personaj public exotic, colorat, a avut cuvinte admirabile la adresa acestui volum.

@ Florin Constantiniu scria un jurnal. Acesta este în posesia fiului său, Laurenţiu Constantiniu, care este consilier la ambasada României din Moscova. Şi el, totuşi, a insistat ca acest jurnal să nu fie făcut public niciodată. Era cea mai crudă analiză a realităţii pe care o trăia zi de zi, din toate punctele de vedere. 

@ A fi om de lume, pentru Florin Constantiniu, însemna ca atunci când se întâlneşte cu un personaj care l-a criticat, într-un mod neprofesionist, cu atacuri nepotrivite, şi mă refer aici chiar la câţiva istorici care l-au denigrat, pe nedrept, cu toate astea, când se întâlnea cu asemenea oameni le întindea mâna, îi saluta, rece, dar îi saluta. 

@ Florin Constantiniu spunea că şi-a asumat scrierea tomului O ISTORIE SINCERĂ A POPORULUI ROMÂN spre capătul carierei sale, altfel spus la capătul unor acumulări extraordinare. 

@ România, după 1990, avea nevoie de o asemenea abordare precum cea din cartea de excepţie a lui Florin Constantiniu. Era nevoie de o reinterpretare a istoriei proprii, din antichitate şi până în prezent. Prin urmare această carte a venit pe un fond de necesitate absolută. 

@ Florin Constantiniu era nemulţumit tot timpul de el, de ceea ce scria şi îmi amintesc, de pildă, de o reuniune, la care a prezentat un subiect extrem de interesant, cu informaţii noi, cu arta lui oratorică, pentru că era un orator desăvârşit. Eram în sală şi vă mărturisesc că la momentul respectiv mă întrebam, în sinea mea, dacă vreodată voi putea fi la înălţimea sa, atât de clar, atât de limpede, atât de bine informat asupra acestui subiect, cu surse din toate părţile, din toate zonele, despre problema abordată. Care credeţi că a fost reacţia lui? Când a ieşit din sală şi întâlnindu-ne mi-a spus:“Tare prost am vorbit. Mi se pare că m-am întins cu subiecte care nu erau interesante. Oare ce o să spună lumea acum despre mine, că nu am fost suficient de clar şi nu am spus ceea ce trebuia să spun.“ Dar Florin Constantiniu fusese admirabil! 

@ Om al cetăţii, preocupat de binele comun, un polihistor admirabil, cu o uşurinţă remarcabilă de a se plimba prin secole de istorie, cu lecturi din toate domeniile, literatură, literatură istorică, sociologie, psihanaliză – era un mare amator de psihanaliză - şi nu în ultimul rând un prieten minunat. L-am simţit pe Florin Constantiniu, întotdeauna, în pofida diferenţei de vârstă, ca fiind cel mai bun prieten al meu. A fost tatăl, într-o bună măsură, prieten apropiat şi un critic de care îmi amintesc cu cea mai mare plăcere şi astăzi şi a cărui lipsă o resimt cu fiecare carte citită, cu fiecare moment important din evoluţia mea profesională. “