Iar dacă ne este dor de Cuza, înseamnă că suntem sătui de ceea ce trăim. Alexandru Ioan Cuza rămânea în istorie dacă se limita doar la unificarea celor două principate româneşti? Interogaţia nu este retorică. Cert este că evoluţia sa ca militar, până la gradul de colonel şi până la funcţia de ministru de război, în anul 1858, indică abilităţi aparte, precum capacitatea de organizare şi cea de anticipare a unor scenarii alternative la mersul societăţii româneşti, deja marcată de revoluţia de la 1848. 

Putea să se limiteze domnitorul Alexandru Ioan Cuza la o uniune personală a principatelor Moldova şi Ţara Românească? Aşa ceva ar fi însemnat că şi-ar fi ignorat propriile convingeri. Dimpotrivă, în 1862, cu ajutorul unioniştilor din cele două entităţi statale româneşti, Cuza a unificat Parlamentul şi concomitent Guvernul, realizând unirea politică. 

Cuza a obţinut sprijinul Franţei lui Napoleon al III-lea, nu s-a lăsat intimidat de adversitatea Austriei şi a reuşit recunoaşterea sa, ca domnitor al Principatelor, în anul 1861, de către Turcia. Semne clare de consecvenţă politică, demnitate naţională şi perseverenţă în afirmarea noului statut al teritoriilor româneşti de la nord de Dunăre şi de la vest de Prut. 

Mihail Kogălniceanu, iniţial ministru, apoi prim-ministru al României a întărit voinţa domnitorului unificator de a reforma noul stat european, al principatelor reîntregite. Primul şoc major în societatea românească a fost cel din 1863, când s-a trecut la secularizarea averilor mănăstireşti. Atunci, un sfert din terenurile agricole şi zonele forestiere au fost preluate de la bisericile din cele două principate româneşti unificate. 

Azi poate părea un accident istoric, dar atunci însemna o eliberare a speranţelor celor a căror libertate economică şi dorinţă de viaţă ţinea de obţinerea unei parcele de pământ, menită a hrăni o familie numeroasă. Iar această ultima speranţă a fost puternic luminată în anul 1864, când s-a înfăptuit reforma agrară, care, cu toate limitele sale, a permis ţărănimii să ridice fruntea din pământ şi să îşi asume o respiraţie liberă de temeri anterioare. Aici fiind vorba de 400.000 de familii de ţărani care au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol. 

În acelaşi an, reforma învăţământului şi aceea a justiţiei au fost alte două descătuşări ale celor lipsiţi de ştiinţa de carte şi însetaţi de dreptate, care vedeau înlocuirea abuzului celor înstăriţi cu edificarea unor instituţii statale noi, întărite prin legi ale parlamentului ales cu o bază mai largă, în urma unui plebiscit, care a validat nu numai noua lege electorală, ci şi noua constituţie, ceea ce însemna îndepărtarea cu viteză a statului condus de domnitorul Alexandru Ioan Cuza de practicile învechite, anterioare, ale principatelor dezunite, devenite simple amintiri cu umbre cunoscute. 

Cert este că guvernul format de Cuza în 1863, în fruntea căruia l-a numit pe Mihail Kogălniceanu şi-a înţeles menirea reformistă şi l-a secondat pe domnitor cu convingerea că marile mutaţii într-o societate care îşi doreşte un viitor mai bun, nu repetarea unui trecut trist, se fac prin decizii temerare, chiar dacă unii conaţionali, din raţiuni personale, conservatoare, se opun schimbărilor accelerate, fără a avea elaborate alternative pragmatice. 

Poate contesta cineva azi, că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern? Din perspectiva anului 2021, chestiunea care se pune este cât de încetinit este acum procesul de modernizare a României aflată în cea mai puternică alianţă postbelică şi în cea mai convulsivă uniune de state democratice europene? 

În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate Bucureşti-Filaret-Giurgiu, în timp ce în ultimele trei decenii diferite guverne au realizat porţiuni de magistrale rutiere mai mici decât calea ferată menţionată. 

Nu neagă nimeni azi realitatea că nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. În mod paradoxal, deşi el a domnit doar şapte ani, de la 24 ianuarie 1859, la 23 februarie 1866, uşile deschise de Cuza spre viitor par acum mai multe decât acelea date larg la o parte, în ultimele trei decenii, marcate încă de prejudecăţi din veacul XX. 

Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulţumirea liberalilor radicali, dar şi pe aceea a conservatorilor, detaliu ce a netezit calea spre înlăturarea sa de la putere. Au fost regimuri personale, în România, după decembrie 1989? Teoretic, nu. Practic, opinia publică a asistat la unele deraieri, ale unor decidenţi trecători, care prin discursuri şi anumite hotărâri lăsau impresia că doar ei decid viitorul ţării. 

Primul preşedinte postdecembrist al României a preluat de la Cuza obiceiul de a nu pierde legătura directă cu cetăţenii. Următorul prezident avea o problemă cu metamorfoza armatei, pe care o vedea practic decimată. Succesorului său îi plăceau reuniunile euro-atlantice, dar nu şi consolidarea bugetului apărării, în condiţiile în care Republica Moldova era şi este controlată de la Moscova, Ucraina pierduse teritorii, iar Rusia instalase zeci de mii militari în peninsula Crimeea. 

Interesant rămâne detaliul că după abdicarea silită a lui Alexandru Ioan Cuza, Rusia a sprijinit, inclusiv printr-o demonstraţie organizată la Iaşi, anularea unirii principatelor române. Iar azi, tot Rusia este sprijinitorul tendinţelor centrifuge de la Chişinău, pentru că susţinând pofta de...statalitate a unor oligarhi de pe râul Bîc, menţine iluzia existenţei "poporului" Republicii Moldova, o sintagmă la care a subscris, culmea ironiei istorice şi mult plimbatul, pe la curţi apusene, preşedinte al entităţii momentane, dintre Prut şi Nistru, doamna Maia Sandu. 

Altfel spus, aceasta a subscris unei idei mai vechi a predecesorilor săi, cei cu educaţie sovietică, doritori a păstra un confort individual util propriilor orgolii, fără o percepere adecvată în comunitatea europeană.

Sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, noul stat era înconjurat de trei imperii, rus, otoman şi austriac, toate atente la mutaţiile politice decise la Bucureşti, pentru că aveau pe teritoriile lor mulţi români bucuroşi de o Ţară Mamă tot mai puternică. 

Acum, România are şansa istorică a prezenţei sale în NATO şi beneficiul statutului său de stat membru al Uniunii Europene, purtând pe umeri, la fel ca şi Polonia, sarcina de a asigura pavăza estică a Alianţei Nord-Atlantice, dincolo de Prut fiind încă resimţit crivăţul sovietic şi ambiţiile imperiale ale Kremlinului, în zona Mării Negre. 

Unirea din 1859 s-a dovedit a fi ireversibilă, dar cea din 1918, din păcate, nu. Şi aici este o lume de câştigat, de către generaţia următoare de români grăniceri la frontiera estică a democraţiilor bazate pe valori şi principii solide.