Spre deosebire de Homo sovieticus al sociologului, filosofului şi disidentului Alexandr Zinoviev (1922-2006), Homo Moldovanus Sovietic al istoricului Octavian Ţîcu, 48 de ani, format el însuşi ca un exponent al acestei creaţii identitare în anii ’70 şi ’80,  nu se confruntă doar cu paradoxul unei fiinţe umane care pune în scenă un scenariu distopic – cel al propriei vieţi! - conceput de un regizor cu o viziune aglutinantă, în care personajele abia dacă se disting în tabloul uniform şi opresiv al statului sovietic. Obedienţei faţă de autoritate, lipsei de responsabilitate morală, pasivităţii, mimetismului, ortodoxiei atitudinale, vestimentare, gestice i se adaugă, în cazul subspeciei Moldovanus, dependenţa şi supunerea identitară, la extrema cărora se găseşte „ura de sine” (aşa cum argumentează autorul citându-l pe scriitorul Nicolae Dabija): 

Homo Moldovanus trebuia să fie, de preferinţă, un anti-român sau cel puţin refractar la tot ce e românesc, convins de faptul că este altceva decât român şi apărut înaintea românului, puţin educat, vorbitor de limbă „moldovenească” amestecată cu rusisme, antieuropean şi prin extindere antioccidental, predispus spre îndoctrinare, deznaţionalizare, rusificare şi sovietizare, preferând cu uşurinţă limba rusă ca mijloc de comunicare în alte circumstanţe decât cele legate de baştina sa, pătruns de un complex de inferioritate faţă de ruşi sau cei vorbitori de limba rusă, complex compensat prin adularea şi acceptarea formelor imperiale şi culturale de sorginte sovietică, mândru de ideea apartenenţei la marea „supraputere” sovietică. 

Înainte însă de a supune unei analize atente afirmaţia autorului se cuvin făcute câteva precizări cu privire la autor, la teoriile şi conceptele cu care operează, la metodele şi sursele utilizate, la organizarea lucrării, încadrarea şi delimitarea sa cronologică. 

 

Dr. Octavian Ţîcu este cercetător-coordonator la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, conf. univ dr. la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii de Stat din Moldova, cercetător asociat la Centrul de Cercetare a Istoriei şi Patrimoniului Cultural „Grigore Gafencu”, prestigios autor care şi-a pus semnătura pe un număr de 10 cărţi, peste 100 de articole ştiinţifice şi peste 200 de articole de presă care abordează istoria românilor din cele două entităţi româneşti separate de Prut, dar şi trecutul Europei Central-Răsăritene, al spaţiului sovietic, postsovietic şi al ţărilor baltice. Programul Expediţiile Memoriei, conceput de autor, i-a permis acestuia şi colaboratorilor săi să redescopere etnici români uitaţi sau pierduţi în vastul spaţiu rusesc, pe care i-a readus în memorie printr-o suită de lucrări ştiinţifice şi filme documentare. Una dintre cele dintâi, apărută la Editura Eikon din Bucureşti, intitulată SPASSK 99 – O istorie a prizonierilor de război români din Kazahstan în documentelansată la doar câteva zile distanţă la Târgovişte şi Chişinău, a evocat drama prizonierilor români din cel de-al Doilea Război Mondial, supuşi unui tratament sistematic inuman – în contradicţie flagrantă cu legislaţia internaţională – în lagărele sovietice de război. Octavian Ţîcu este, de asemenea, o prezenţă constantă la emisiunile Radio Europa Liberă şi un prolific jurnalist pentru ziarul Timpul de la Chişinău. 

 

Pugilist de performanţă, participant la Jocurile Olimpice de vară din 1996, campion european şi de şapte ori campion naţional la box al Republicii Moldova, Octavian Ţîcu a ocupat în anul 2013 fotoliul de Ministru al Tineretului şi Sportului din Republicii Moldova. După alegerile de anul trecut când a candidat pe listele Blocului a devenit membru al Parlamentului Republicii Moldova. Totodată, începând din anul 2019 este preşedinte al Partidului Unităţii Naţionale. Un Homo Moldovanus Sovietic el însuşi prin formare şi prin educaţia instituţionalizată primită în perioada sovietică, Octavian Ţîcu a ieşit din tiparul acestui personaj datorită mediului familial şi al celui universitar ieşean. 

Nicio analiză cu privire la problematica identităţii şi alterităţii nu poate evita raportarea la teoriile moderne asupra problematicilor etnice, naţionale sau statale. Primordialismul atât de invocat începând cu sec. al XIX-lea, cu accentele sale plasate asupra perenităţii, spaţialităţii, consanguitivităţii, substanţialităţii şi unicităţii, şi teoriile modernismului naţional, care evocă instrumentalizarea modernă a diferenţelor etnice, în contextul disoluţiei unor forme îndătinate de organizare comunitară, avansului revoluţiei industriale, noilor ritmuri ale mobilităţii, apariţiei şi difuziunii noilor ideologii politice sunt discutate de autor în subcapitolul intitulat „Paradigma naţionalismului”. Dacă pentru generaţia de istorici români din a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi din prima parte a secolului trecut românii moldoveni au constituit fundamentul etnic al voievodatului Moldovei care a existat ca entitate politică vreme de o jumătate de mileniu (1359-1859), unii dintre preopinenţii lor contemporani din Rusia au vehiculat teoria anteriorităţii şi uneori chiar a preeminenţei elementelor slave, concepţie preluată mai târziu în Republica Populară Română de istoriografia ideologizantă păstorită de Mihail Roller şi de adulatorii Uniunii Sovietice. Detaşarea României de Moscova a delegitimat această interpretare, istoriografia reluând, după cum arată şi autorul lucrării de faţă, temele şi interpretările specifice perioadei interbelice, cu anumite nuanţări sau viraje datorate poziţiilor conducătorilor comunişti şi ale P.C.R. Destrămarea Uniunii Sovietice şi prăbuşirea regimului comunist din România au accentuat tendinţa de interpretare primordialistă atât în literatura istorică în limba română, cât şi în cea elaborată în limbile rusă şi ucraineană, accentuând polemica dintre aceste şcoli interpretative. O tendinţă echilibrată, axată pe o cercetare mult mai solidă a izvoarelor documentare, a permis în ultimii apariţia unor lucrări, monografii şi sinteze care se îndepărtează de la ariditatea unei dezbateri intelectuale care-şi pierduse orice prospeţime. Alături de Octavian Ţîcu, autorul cărţii pe care o evocăm în această recenzie, Gheorghe Cojocaru, Sergiu Musteaţă, Igor Caşu, Svetlana Suveică, Ion Ţurcanu, Alberto Basciani şi mulţi alţii au adus contribuţii esenţiale în acest sens. Interpretarea modernistă sau constructivistă a fost, la rândul ei, utilizată în dezbaterile intelectuale îndeosebi începând de la finele secolului trecut, mai cu seamă teme disjunse din consecinţele desprinderii Bucovinei la 1775 şi a Basarabiei la 1812 din cadrul Moldovei fiind tratate prin raportarea la procesele de construcţie identitară ale secolelor al XIX-lea şi al XX-lea.

 

Abordarea lui Octavian Ţîcu, inspirată şi din meditaţiile profesorului emerit american Pierre L. van den Berghe, porneşte de la premisa că etnicitatea nu poate fi inventată, dar poate fi supusă instrumentalizării, transformării sau chiar manipulării, aşa cum s-a putut observa în perioadele modernă şi contemporană. În mod evident, percepţia asupra apartenenţei etnice a suferit un proces de transformare incongruent în timpurile moderne, aceasta fiind generată de marile procese economice şi sociale, de numeroasele inovaţii ideologice sau de schimbările frontaliere, de dramaticile confruntări militare şi de schismele identitare. Prin identificarea unui punct de întâlnire între cele două teorii, autorul are în vedere integrarea sub raport conceptual a discursurilor identitare care s-au confruntat în spaţiul Moldovei istorice şi dincolo de fruntariile acesteia, în care atât concepţii primordialiste cât şi constructiviste au căutat să fundamenteze una sau alta dintre perspectivele avansate de istorici, politologi, arheologi, oameni de cultură sau politicieni, fie prin elaborarea unei expuneri despre trecut, fie a unei naraţiuni despre etnicitate şi statalitate. 

Analiza imperiilor şi imperialismului, atent sedimentată în firul analitic al lucrării, este deosebit de utilă pentru înţelegerea teoriilor şi practicilor de construcţie identitară pe care şi-a propus-o autorul. Această meditaţie are mai cu seamă în vedere relaţia dintre naţionalism şi imperialism, cu deosebire confruntarea dintre „proiectul imperial rus/sovietic şi proiectul naţionalist românesc”, cu multe sale nuanţări şi transformări. Autorul pledează, pe bună dreptate, pentru o abordare interdisciplinară şi comparativă a practicilor imperiale şi a faliilor dintre imperialism şi naţionalism, raportarea la cazurile Ulsterului (Irlanda de Nord), Gibraltarului, Pakistanului, Kuwaitului, Macedoniei sau Zidului Berlinului fiind deosebit de sugestive. Consider că o perspectivă analitică colonială/post-colonială, aşa cum a fost întreprinsă de istoricul eston Epp Annus în lucrarea Soviet Postcolonial Studies: A View from the Western Borderlands (Routledge, 2018)ar putea să extindă şi mai mult cadrul interpretativ al temei. 

Octavian Ţîcu operează cu trei spaţii referenţiale şi trei noţiuni identitare. Ţara Moldovei era mărginită în perioada medievală la est de Nistru şi la vest de Carpaţi, această configuraţie geografică cunoscând serioase alterări în mai 1775 şi în mai 1812, înainte de unificarea cu Valahia care a dus la constituirea Principatelor Unite din ianuarie 1859, fundaţia statului român care şi-a proclamat independenţa la 1877. Tratatul semnat la Hanul lui Manuc la 16/28 mai 1812, în contextul istoric marcat de Revoluţia Franceză, Războaiele Napoleoniene, înţelegerile franco-ruse de la Tilsit (1807) şi Erfurt (1808) şi reluarea confruntării dintre cei doi împăraţi, a făcut posibilă constituirea provinciei Basarabiei a Imperiului Rus, reunificată parţial cu Moldova la 1859 şi pe deplin în anul 1918. Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi hotărârile adoptate de Stalin în vara anului 1940 au desprins din nou Basarabia – ca şi nordul Bucovinei, care făcuse parte din Imperiul Habsburgic - din spaţiul politic românesc la finele lunii iunie 1940 vreme de un an de zile, iar apoi din nou, începând din 1944, pentru aproape o jumătate de secol. Cel de-al treilea spaţiu, deşi locuit de o minoritate românească (ceea ce a generat excese interpretative în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când s-a încercat acreditarea ideii că acesta gravitează în mod natural în jurul masei româneşti), a fost creat ex nihilo de către Stalin şi asociaţii săi în contextul ultimelor încercări de „export de revoluţie”, inclusiv al nereuşitei răscoale de la Tatar-Bunar din septembrie 1924. După cum arăta istoricul de la Chişinău Gheorghe Cojocaru în lucrarea sa Cominternul şi originile "moldovenismului”: studiu şi documente, apărută în urmă cu un deceniu, citată de Octavian Ţîcu, la începutul lunii februarie 1924 a apărut proiectul redactat de Isidor Canton (Cantor) alias Ion Dic-Dicescu, care în final, susţinut de Mihail Frunze, membru al C.C. al P.C.b. din Rusia şi al Biroului Politic al C.C. al P.C.b. din Ucraina, comandant la forţelor armate ale Ucrainei şi Crimeii, precum şi de alte figuri influente ale conducerii sovietice, a determinat constituirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.A.S.S.M.). Această creaţie artificială a fost zămislită ca un cal troian îndreptat împotriva statului unificat român, întreţinând o permanentă presiune asupra Moldovei istorice şi o confuzie terminologică pe care Moscova a încercat să o speculeze cu abilitate în favoarea sa. Când Basarabia şi nordul Bucovinei au fost anexate de către Uniunea Sovietică, această regiune a fost integrată Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.S.S.M.), pentru ca în 1990 să se constituie în Republica Moldovenească Nistreană.  

Prima dintre noţiunile identitare utilizate de autor este cea de moldovean, aşa cum apare aceasta enunţată de cronicarii moldoveni, în accepţiunea de locuitori ai Ţării Moldovei, ţara care s-a unificat la 1859 cu Valahia. Cea de-a doua categorie, moldovenismul, este plurivalentă conceptual şi asociată cu toate cele trei spaţii politico-geografice amintite mai sus. Sesizând cu multă perspicacitate întreaga paletă de nuanţe ale moldovenismului, autorul distinge cinci tipologii distincte: „moldovenismul istoric”, juxtapus voievodatului Moldovei şi marcat de repere cronologice precum anii 1359 (apariţia statalităţii moldoveneşti), 1775 şi 1812; „moldovenismul din ignoranţă (sau inerţie)”, o creaţie reziduală a Basarabiei ţariste (1812-1917), „moldovenismul din comparaţie”, care se manifestă după unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918, când primele două forme de moldovenism au intrat în contact şi au creat o nouă sinteză; „moldovenismul sovietic”, cu etapa sa transnistreană începând din 1924 şi cu cea basarabeană după 1940/1944, definit printr-o clară delimitare de românitate; „moldovenismul postsovietic (statalist)”, manifestat după stabilirea independenţei Republicii Moldova şi mai cu seamă în perioada regimului Vladimir Voronin şi a guvernărilor comuniste. Ultima dintre cele trei noţiuni, aflată în chiar substanţa interpretativă a lucrării, Homo Moldovanus Sovietic, a fost concepută „în afara spaţiului imaginar şi istoric al moldovenilor”, ca „un produs realizat şi imaginat în regiunea transnistreană, dincolo de oikumena originară a moldovenilor”: 

„De aici, deducţia şi convingerea că Homo Moldovanus sovietic este diferit de moldoveni sau, mai exact, comportă anumite trăsături ale moldoveanului istoric, dar mai degrabă şi le-a însuşit (sau i-au fost insuflate), pentru ca ulterior să le folosească aleatoriu împotriva celor pe care îi consideră de aceeaşi etnie.” 

Autopercepţia identitară este esenţială pentru înţelegerea dinamicii proceselor de autodefinire etnică a locuitorilor Moldovei istorice, fie că ne referim la cei 4,7 milioane trăitori în România, cei 2,7 milioane aflaţi pe teritoriul Republicii Moldova şi al Transnistriei, cei 400.000 câţi au fost identificaţi în recensămintele ucrainene, cei 180.000 din Rusia, cei 150.000 de pe teritoriul Italiei etc. Cele trei pagini în care sunt prezentate aceste date statistice nu reprezintă o simplă articulaţie analitică a lucrării. De ani de zile Octavian Ţîcu arată un deosebit interes moldovenilor din afara Republicii Moldova, îndeosebi acelora din Rusia, Kazahstan şi ţările baltice. Expediţiile Memoriei, menţionate mai sus, reprezintă o probă clară a afirmaţiilor noastre, în vreme ce contribuţiile sale la studiul relaţiilor dintre Republica Moldova, România şi Lituania constituie o dovadă elocventă a insistenţei pe care o arată cercetărilor cu privire la regiunea baltică.