„Două luni în Europa, călătorind româneşte în anii comunismului biruitor“

„Două luni în Europa, călătorind româneşte în anii comunismului biruitor“

Silvia Colfescu, călătorind  în vremea comunismului             Fotografii: Arhiva personală

În volumul "Două luni în Europa, călătorind româneşte în anii comunismului biruitor", de Silvia Colfescu, volum publicat de Editura Vremea, sunt povestite aventurile pline de haz ale unui cuplu de români, în acelaşi timp inventivi şi neajutoraţi, care înfruntă pentru prima oară primejdiile şi splendorile unei călătorii în străinătate, plecând din Romania mizeră a anilor '80.

Ştiri pe aceeaşi temă

În volumul reeditat anul aceasta, sub titlul "Două luni în Europa, călătorind româneşte în anii comunismului biruitor", autoarea Silvia Colfescu descrie locuri, personaje, întâmplări, realizând un portret caleidoscopic al acelor vremuri. "Am jurat că nu voi sucomba tentaţiei de a descrie monumente şi oraşe, că nu voi înşirui liste plicticoase de tablouri din muzee, că nu mă voi lăsa dusă de val când mă vor năpădi amintirile despre frumuseţi artistice şi naturale. Pe scurt, nu veţi găsi în povestirea aceasta nimic din ceea ce puteţi afla citind un bun ghid turistic, şi nici acele consideraţii înaripate asupra oamenilor, popoarelor şi locurilor, care ţin cititorii aplecaţi pe cărţile de călătorie", spune autoarea, în prefaţa cărţii.

"Ce veţi găsi? Simple întâmplări. Lucruri ce vor părea obişnuite acelora care, acum aproape patruzeci de ani, erau la vârsta raţiunii – şi trăiau în partea noastră de lume. Lucruri ciudate în ochii celor care trăiesc în alt loc. Sau în alt timp. De ce mă ostenesc să le scriu? Pentru cine? Încet, încet, lucrurile acestea trec în uitare. Dar mai sunt cei care se vor recunoaşte în ele. Şi cei care nu le‑au bănuit niciodată existenţa. Scriu pentru ei", subliniază Silvia Colfescu, director al Editurii Vremea.

FRAGMENT

"Comerţul, mama belşugului


Doi kilometri gonim ca urmăriţi de draci. Apoi încetinesc, ne uităm unul la altul şi începem să râdem nebuneşte.
Trebuie să ne oprim undeva, să ne aranjăm bagajele şi să închidem cufărul.
Mai mergem vreo doi kilometri şi găsim locul potrivit. O parcare mare, înconjurată de un zid de tufişuri
dese. Pustiu. Exact ce ne trebuie. Intru, opresc motorul, dar nu apucăm să ieşim din
maşină, că din tufişuri încep să izvorască vreo zece, doisprezece indivizi, care dau buzna asupra noastră.
Par agresivi. Sau mai degrabă disperaţi. Ne uităm hăituiţi în jur, căutând scăpare.
Imposibil. Suntem înconjuraţi. Tipul care conduce manifestaţia, un moşneag solid, cu o claie de păr cenu‑
şiu, strigă ceva. N‑am înţeles. Repetă:
— Ax cu came de Lada aţi adus?
Ax cu came? Asta‑i o piesă de automobil. Lada?
Ăsta‑i un automobil rusesc. De ce ar aduce cineva, din România, în Uniunea Sovietică, o piesă de maşină de
fabricaţie sovietică? Poate pentru că aici nu se găseşte. E pentru export…
Moşul, crezând că n‑am înţeles, îşi strigă iarăşi mesajul, cu un glas sfâşietor. Zece perechi de ochi se uită cu
speranţă la noi.
Facem semn din cap că nu. Dezamăgirea se abate ca un nor asupra asistenţei. Grupul se mai împuţinează.
Ne luăm inima în dinţi şi ne dăm jos din maşină.
Dar, dacă n‑am adus ax cu came de Ladă, ce am adus?
— Adidaşi.
— Aaaa…
Mulţimea tălăzuieşte.
— Şi mai ce?
— Maiouri.
— Aaaa! Şi mai ce?
— Prosoape.
— Aaaa!
— Şi combinezoane.
Mutrele se lungesc.
— „Kombinezon”?
Se pare că am dat greş cu combinezoanele.
Facem zid în faţa cufărului maşinii şi, fără să ridicăm
complet capacul, tragem din bagaje articolele anunţate.
Ni se smulg din mâini.
Ni se îndeasă în loc bancnote.
Dumnezeu cu mila. Cât o fi, o fi.
Am vândut atâtea, că acum s‑a făcut loc să închidem cufărul. Ajunge. Trântim capacul şi anunţăm că asta‑i tot
ce‑am avut.
Cerere ar mai fi.
Un cetăţean cu ochi iscoditori radiografiază jacheta mea de ploaie de pe bancheta din spate a maşinii. E
ochioasă, din material impermeabil galben şi alb, cu fermoare groase, albe. Îmi spune:
— Ţi‑o cumpăr.
— Nu pot. N‑am altceva cu ce să mă îmbrac.
— Nu.
Se repede pe Alex şi îi cere cu ton plângăcios:
— Vinde‑mi pantofii tăi.
— N‑am alţii.
— Vinde‑mi‑i, îl imploră plângăciosul.
— Nu pot, se scuză Alex. Şi de altfel nu sunt noi, sunt
purtaţi.
— Vinde‑mi‑i, îi iau şi aşa, insistă omul.
— Uite, chiar sunt rupţi, îi explică Alex cu multă politeţe şi, ca să‑l convingă, ridică piciorul şi îi arată talpa.
Omul, fără nici un avertisment, se aruncă asupra pantofului; hâţână zdravăn de el, încercând să i‑l scoată de pe picior. Alex îşi trage brusc piciorul şi, cu oarecare greutate, îşi salvează încălţarea.
Comercianţii dispar în tufişuri, unul câte unul.
Alergăm după ultimii dintre ei şi ne interesăm unde am putea dormi la noapte. Începe să se însereze. Ni se arată cum să ajungem la camping.
Nu e greu. Trecem prin Cernăuţi şi găsim.

E un loc larg, îngrădit cu un gard solid, care ne separă cu străşnicie de lumea pură, comunistă de‑afară.
Aglomerat. Nemţi din est, cehi, mulţi polonezi. Nu vedem nici un român.

Ne aşezăm lângă nişte polonezi. Nu ştiu de ce, se uită foarte de sus la noi. Nu ne pasă. Suntem istoviţi. Ne pre
gătim de culcare.
Pe lângă noi se prelinge cu coada în sus o pisică. E un animal famelic, un schelet umblător, cu ochi care cer
milă. Scot din pungă o bucată de caşcaval, i‑o arăt, pisica se apropie sfioasă. Îi dau brânza şi rostesc gânditor:
— Sovetskaia koşka.
„Pisica sovietică”.
Polonezii au înţeles. Zâmbesc. Înfumurarea lor şleahtică s‑a topit. Schimbăm scurte mesaje de bună vecinătate.
Cad din picioare de somn.
Mă duc să văd dacă am unde să fac un duş, şi să inspectez comodităţile, aflate într‑o clădire în mijlocul campingului.
Instalaţiile sunt spartane. O singură cabină de duş pentru toată suflarea femeiască. Numai cu apă rece. Cu atât mai bine. De asta nici nu sunt prea multe amatoare. Alături, toaletele.
O încăpere mare. Pe peretele opus uşii, un şir lung de cabine, vreo zece, la care se ajunge urcând câteva trepte.
Privelişte de coşmar.
Uşile şi despărţiturile dintre cabine nu sunt mai înalte de 80 de centimetri. Când intri în cabină şi te chirceşti
pe closetul turcesc, pereţii şi uşa îţi ajung până la nas.
Pe deasupra uşilor, de pe chipuri stânjenite şi indispuse, mă mitraliază zece perechi de ochi.
Sfinte Sisoie! Mulţumesc lui Dumnezeu că m‑a făcut înaltă de un metru şi jumătate. Vizavi de cabinele ocupate, coada candidatelor la bucuriile intimităţii aşteaptă răbdător să se elibereze un loc, cu ochii ţintă pe uşiţele cabinelor. Un duel tăcut de priviri ridică tensiunea în încăpere. Domneşte o atmosferă tovărăşească, sinceră, fără ascunzişuri. Aştept să‑mi vină rândul (date fiind circumstanţele, nu e nevoie să baţi la uşa cabinei), intru şi încerc să mă tasez, să ocup cât mai puţin loc în spaţiu, mai ales în înălţime, să mă fac una cu pământul. Privesc ţintă un punct situat undeva în infinit, în eternitate.
Din dreapta şi din stânga îmi ajung la urechi foşnete, hârşâieli, oftaturi. Un loc care‑ţi dă ocazia să te
bucuri plenar de prezenţa vecinului. Mirosul, vorba lui Caragiale, te face să‑ţi aminteşti cu regret parfumul violetelor de Parma. Când să ies din templul higienei, mă harponează vestala locului, mamaşa de serviciu, o făptură aparţinând vag genului feminin, dotată cu nişte mustăţi straşnice şi cu un bust de dimensiunile unui geamantan, înfăşurat într‑un halat de culoare îndoielnică.
Aruncând priviri prudente în jur, mă trage într‑un colţişor ferit. Din cele câteva cuvinte pe care le înţeleg şi din semnele încă mai grăitoare pe care le face, trag con cluzia că ar fi interesată să se dedea unor acte de comerţ ilicit.
Îi fac semn să aştepte şi îl aduc pe Alex.
Urmează dialogul cunoscut.
— Maiouri.
— Aaaa!
— Prosoape.
— Aaaa!
— Şi ”kombinezon”.
— ”Kombinezon”?
Visele mele despre frumuseţile sovietice înveşmântate în suave lenjerii dantelate se topesc în neant.
Într‑o tresărire de energie, mă duc şi aduc din maşină un combinezon trandafiriu ca aurora, împreună cu chi‑
loţii aferenţi.
Mamaşei îi ies ochii din cap. Întinde degete avide. Le vrea. Mai vrea încă.
Puteam noi să încercăm mult şi bine să vindem „kombinezon”. Pe ruseşte asta înseamnă salopetă.
Combinezon se spune „kambinaţiia”
. ("Două luni în Europa, călătorind româneşte în anii comunismului biruitor",  Silvia Colfescu. Copyright Editura Vremea)

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: