Fiecare om este suma deciziilor şi alegerilor pe care le face în viaţă. Însă destinul colectiv al unui popor este în mare parte trasat de deciziile pe care conducătorii le iau în numele său. Iar conducătorul care a luat unele dintre cele mai importante decizii în numele românilor în cel de-al Doilea Război Mondial a fost Ion Antonescu, cel care a condus România timp de patru ani, din 4 septembrie 1940 până la 23 august 1944.

La câteva zile după a doua pierdere teritorială suferită de România în vara anului 1940 – Transilvania de Nord, la 30 august – generalul Ion Antonescu îl determina pe Regele Carol al II-lea să cedeze tronul României fiului său, Mihai, pe care îl forţa să-l numească prim-ministru, la data de 4 septembrie 1940. Antonescu s-a autoproclamat „Conducător al Statului”, funcţie creată pe loc şi aproximativ echivalentă celei de Führer pe care Adolf Hitler şi-o arogase în Germania cu şapte ani mai devreme. Dacă Hitler dobândise controlul absolut al Germaniei cumulând puterile funcţiei de cancelar cu ale celei de preşedinte, Antonescu se mărginise la a reduce Casa Regală la un rol formal, pentru a concentra aproape toată puterea de stat în mâinile sale.

Sub conducerea lui Antonescu şi sub presiunea Germaniei, România ceda încă un teritoriu în septembrie 1940 – Cadrilaterul, format din judeţele Durostor şi Caliacra – către Bulgaria. Ceea ce nu l-a împiedicat în acea lună se se autoavanseze în grad la general de corp de armată; în februarie 1941 s-a autopromovat general de armată. Însă Ion Antonescu rămâne în istorie drept cel care a decis intrarea Armatei Române în al Doilea Război Mondial în iunie 1941 de partea Germaniei şi Italiei, pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că României îi vor fi retrocedate Basarabia şi Transilvania de Nord.

Recâştigarea Basarabiei pe cale militară a fost rapidă şi relativ uşoară, prilej cu care s-a avansat singur în funcţia de mareşal. Dacă Antonescu ar fi avut inspiraţia să oprească trupele româneşti pe linia Nistrului şi să se limiteze la a recupera teritoriile cedate în iunie 1940, probabil că soarta României ar fi fost diferită. Numai că Hitler l-a convins pe Antonescu să trimită Armata Română într-o aventură pentru care nu era pregătită – în interiorul Uniunii Sovietice – şi să poarte un război care nu era al său. Chiar şi după sfârşitul dezastruos al acestei aventuri şi pierderea obiectivului legitim (Basarabia şi nordul Bucovinei) pentru care România a intrat în război, Antonescu continua să-i fie loial lui Hitler.

Justificarea lui Ion Antonescu pentru rămânerea Armatei Române de partea Germaniei într-un război pe care era tot mai clar că Hitler îl pierde era necesitatea obţinerii de la Aliaţi a unei garanţii că Basarabia va fi returnată României. Fără îndoială, păstrarea Basarabiei era un obiectiv nobil, însă mareşalului i-a servit ca pretext la îndemână pentru a continua până în pânzele albe să lupte alături de Hitler, faţă de care Antonescu şi-a dat cuvântul. Însă cuvântul şi onoarea unui militar valorează mai mult decât viitorul naţiunii sale?

Şi mai era oare realist în august 1944, după ce Basarabia fusese reocupată de sovietici, să ne fie returnată printr-o înţelegere-minune cu Aliaţii occidentali care îi lăsaseră mână liberă lui Stalin pe întreg frontul răsăritean? Operaţiunea Iaşi-Chişinău lansată de Armata Roşie pe 20 august 1944 deja se soldase cu ocuparea celor două municipii româneşti, iar sovieticii avansau către Bucureşti şi rafinăriile de la Ploieşti. Cu toate acestea, Antonescu refuza cu orice chip ieşirea României din război, contactele sale cu Aliaţii în acel moment fiind simple tatonări.

Antonescu întruchipează motivul pentru care politicienii trebuie să conducă naţiuni, nu militarii. Mareşalul nu era lipsit de calităţi, însă dacă avea fler de politician intuia jocul lui Hitler şi înţelegea că un paranoic nu e de încredere.

Adolf Hitler trădase România din momentul în care s-a înţeles cu Stalin ca URSS să ocupe şi să anexeze Basarabia, prin prevederile secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939. Ba chiar un an mai târziu, în iunie 1940, când Uniunea Sovietică şi-a revendicat trofeul invadând Basarabia, Hitler i-a oferit cu dărnicie lui Stalin un cadou din teritoriul românesc: nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, care nu făcuseră obiectul Pactului Ribbentrop-Molotov.

Ion Antonescu întruchipează motivul pentru care politicienii trebuie să conducă naţiuni, şi nu militarii. Mareşalul nu era lipsit de calităţi, însă dacă ar fi avut fler de politician, intuia din timp jocul necinstit al lui Hitler şi înţelegea repede că un paranoic nu oferă încredere într-un parteneriat. Un politician abil ar fi ştiut când şi cum să trădeze în avantajul său.

La întrebarea de ce un mareşal s-a coborât să ia ordine de la un caporal nu răspunde niciunul dintre susţinătorii de astăzi ai lui Ion Antonescu. Cu toate că, spre deosebire de Führer, avea studii militare solide – a fost şef de promoţie al şcolilor militare de la Craiova şi Bucureşti şi a urmat un stagiu de perfecţionare la Saint-Cyr (Franţa) – Antonescu a girat dezastrul de la Stalingrad, unde peste 100.000 de soldaţi români au fost măcelăriţi de sovietici din vara lui 1942 până în februarie 1943. Stalingrad era un oraş de o importanţă strategică neglijabilă în drum spre câmpurile petrolifere din sudul Rusiei, însă Hitler făcuse o obsesie patologică din ocuparea sa, deoarece purta numele „omologului” său sovietic, care s-a îndârjit la rândul lui să apere oraşul. Numai că Stalin avea resurse umane numeroase şi era aprovizionat cu tehnică militară şi logistică de americani prin Golful Persic – Iran.

Adolf Hitler era în cel mai bun caz ageamiu în materie de strategie militară, considerând că fanatismul şi încrederea sa oarbă în destinul naţiunii germane îi compensează lipsa de pregătire şi experienţă ca strateg. Este imposibil ca Ion Antonescu să nu fi remarcat incompetenţa crasă a Führer-ului ca lider militar, în special pe Frontul de Est. Superioritatea tehnică a Wehrmacht-ului reuşise să mascheze unele greşeli de strategie în primii ani de război, când nemţii au avut în avantajul lor elementul surpriză. Însă din toamna lui 1943 şi mai ales după debarcarea din Normandia (iunie 1944), armata germană a pierdut iniţiativa, iar Hitler făcea greşeală după greşeală, cu costuri tot mai mari pentru aliaţii săi din Europa, dintre care cel mai important rămăsese România. Şi totuşi, Antonescu se încăpăţâna în august 1944 să rămână alături de Germania în acest război.

Am discutat în prezent cu persoane care susţin că arestarea lui Antonescu de către Regele Mihai a fost un act de trădare naţională şi că Armata Română ar fi trebuit să continue să opună rezistenţă sovieticilor în toamna lui 1944 pe linia defensivă Focşani-Nămoloasa-Brăila. În mintea celor care îl admiră pe Antonescu, reţeaua de 1.500 de cazemate întinse pe cei 180 km dintre curbura Carpaţilor şi Dunăre ar fi stopat goana sovieticilor către Berlin şi i-ar fi obligat să cedeze concesii românilor la masa negocierii. În primul rând, linia defensivă Focşani-Nămoloasa-Brăila era depăşită în contextul războiului mecanizat care se practica la şase decenii după ce fusese gândită, în anii 1880. Iar a transforma Moldova în teatru de operaţiuni doar pentru a da nemţilor posibilitatea să se retragă spre vest ar fi fost cea mai proastă alegere pentru români. Adepţii istoriei alternative sunt şi adepţi ai geografiei alternative, căci drumul cel mai scurt între Moscova şi Berlin nu trece pe sub Carpaţi.

„TRĂDAREA” CARE A SALVAT ITALIA

 Regimul dictatorial instituit de Benito Mussolini la Roma i-a servit lui Adolf Hitler ca model pe vremea când acesta din urmă era un nimeni care agita beţivanii cu discursurile sale bombastice în berăriile din München. Numai că Italia a trecut de partea Aliaţilor încă din septembrie 1943. Deşi a fost stat agresor în Balcani şi în Africa, Italiei i-a fost recunoscut statutul de ţară cobeligerantă şi a luat loc la masa învingătorilor alături de Grecia, Albania sau Etiopia, ţări pe care le-a atacat şi jefuit în primii ani de război. A atârnat totuşi în balanţă mai mult faptul că Italia a luptat alături de Aliaţi contra naziştilor timp de un an şi opt luni, trecând de partea câştigătoare când soarta războiului încă era deschisă oricărui deznodământ.

Deja din septembrie 1943, când noul guvern italian trecea de partea Aliaţilor, un conducător român cu viziune putea intui faptul că balanţa se înclină în defavoarea Germaniei. Acţiunile militare din vară lăsau să se întrevadă înfrângerea nazismului: în luna mai 1943, aventura italo-germană în Africa de Nord s-a încheiat definitiv cu predarea în masă a 275.000 de soldaţi; în luna iulie, Sicilia a fost invadată de anglo-americani; în august, Frontul de Est s-a prăbuşit după victoria sovietică în bătălia de la Kursk. Ieşirea din Axă a Italiei l-a forţat pe Hitler în toamna anului 1943 să relocheze o parte din trupele din Europa de Est pe noul front din sud.

Acela era momentul pe care un lider vizionar l-ar fi găsit prielnic pentru a cere Aliaţilor garantarea integrităţii României în graniţele de dinaintea cedărilor teritoriale din 1940, în schimbul ieşirii ţării noastre din rândurile Axei. În toamna lui 1943, sovieticii erau departe de Basarabia, iar marile puteri occidentale erau forţate de împrejurări să primească ajutorul oricui, inclusiv din partea ţărilor care au luptat alături de germani. Cu atât mai mult din partea României, care făcea plinul maşinăriei de război germane prin capacitatea văii Prahovei de extragere şi rafinare a petrolului.

A rămâne alături de nemţi până la 23 august 1944 ne-a costat pe noi toţi ca naţiune şansa de a încheia războiul precum italienii, cu fruntea sus şi de partea binelui. Se estimează că trecerea României de partea Aliaţilor la data mai sus menţionată a scurtat războiul cu şase luni, însă ne amăgim singuri cu acest gând. În august 1944 era deja prea târziu ca să mai conteze sacrificiul pe care l-a făcut generaţia celor care au luptat pe front. Ocuparea de către trupele sovietice a teritoriului naţional şi instalarea unui regim comunist de inspiraţie stalinistă începând cu 1948 a fost consecinţa directă a alegerii taberei beligerante şi a întârzierii cu care România a ieşit din alianţa păguboasă cu Hitler.

CRIMELE DE RĂZBOI GIRATE DE ION ANTONESCU

Dincolo de inabilitatea sa politică şi de faptul că a sacrificat pe altarul propriei vanităţi ţara căreia i-a jurat credinţă, cea mai apăsătoare moştenire a lui Antonescu este pata pe care a lăsat-o pe obrazul Armatei Românie prin implicarea ei în crime de război. Încă de la instalarea cabinetului său, la finele anului 1940 a început în România jefuirea etatizată a averilor evreieşti, o parte din pradă umplând buzunarele unor legionari hrăpăreţi.

Dar cel mai odios episod din regimul antonescian avea să înceapă la 27-29 iunie 1941, când peste 13.000 de evrei au fost ucişi în cadrul infamului Pogrom de la Iaşi ca prim pas al unei acţiuni de purificare etnică numită „Curăţirea terenului”. Uciderile au fost iniţiate chiar de către autorităţile de stat – armată, jandarmerie, poliţie – şi continuate de bande de legionari care acţionau cu impunitate pe străzile municipiului, omorând familii întregi pentru a le jefui. Cei care au scăpat măcelului iniţial au fost îmbarcaţi în „trenurile morţii” şi trimişi în lagăre de concentrare din ţară şi din Transnistria. Din ordinul direct al mareşalului Antonescu s-a desăşurat ceea ce s-a numit Holocaustul ţigănesc, o altă crimă în masă a statului român împotriva propriilor cetăţeni. Barbaria a fost depăşită doar de Masacrul de la Odesa, din octombrie 1941, în care zeci de mii de civili au fost împuşcaţi, spânzuraţi sau arşi de vii prin acţiuni ale Armatei Române.

Poporul român nu a fost ingrat cu Antonescu, a fost ghinionist să nu aibă lideri civili puternici sau un rege ca Ferdinand, ci un militar fanfaron care a dus ţara în prăpastie şi a pătat pentru totdeauna onoarea Armatei Române.

Este adevărat că procesul lui Ion Antonescu din 1946 a fost o mascaradă judiciară organizată în pur stil stalinist, cu strigători în sala de judecată care solicitau permanent o pedeapsă cu moartea care fusese deja hotărâtă politic înainte de prima înfăţişare. Pentru crimele împotriva umanităţii pe care le-a ordonat, mareşalul ar fi avut însă aceeaşi soartă şi dacă avea parte de o judecată militară la standardele celei de la Nürnberg. Faptul că a fost condamnat la moarte şi executat de regimul comunist obedient sovieticilor nu îl face automat eroul nostru naţional.

Poporul român nu a fost ingrat cu Ion Antonescu, a fost de-a dreptul ghinionist să nu aibă în timpul războiului lideri civili puternici sau un rege ca Ferdinand, ci un militar fanfaron care a dus România în prăpastie şi a pătat pentru totdeauna onoarea Armatei Române.

ION ANTONESCU ÎN ZILELE NOASTRE

După 1990, mareşalul Antonescu a fost revalorizat în presa naţionalistă şi în cărţile publicate la editurile nou apărute, până la a i se aduce omagii deşănţate. În 2001, Partidul România Mare a cerut nici mai mult, nici mai puţin decât sanctificarea sa de către Biserica Ortodoxă Română. S-a mers inclusiv în justiţie pentru a se încerca reabilitarea sa post-mortem, prin revizuirea sentinţei din 1946, la iniţiativa fiului fostului guvernator român al Transnistriei. În cele din urmă, Curtea de Apel Bucureşti a respins în 2008 tentativa de reabilitare parţială a lui Ion Antonescu, iar o lege din 2002 interzice glorificarea criminalilor de război.

Ion Antonescu şi-a făcut apariţia şi într-un loc surprinzător: în tribunele meciurilor de fotbal, pe pancartele şi bannerele suporterilor. De cele mai multe ori, imaginea şi numele său au fost folosite ca mesaj rasist. A rămas celebru un banner afişat de gruparea Nuova Guardia din rândul fanilor dinamovişti la semifinala Cupei României din 1998, contra echipei Rapid – „Un milion de ciori, o singură soluţie: Antonescu”. Ideea a fost preluată de ultraşii stelişti, ţinta fiind tot clubul Rapid, într-o perioadă în care Mitică de la Ligă şi naşul Sandu nu mişcau un deget pentru a combate rasismul în fotbal. Timp de ani la rând pe stadioane, inclusiv unii suporteri ai echipei naţionale afişau la meciuri oficiale portrete ale lui Antonescu şi mesajul „Spiritul tău este alături de noi”.

Mareşalul este în prezent idolul unor sfertodocţi cu idei ultranaţionaliste şi xenofobe, coapte de un intelect submediocru şi caracterizate prin simplism. Adepţii soluţiilor radicale de tipul „strângem toţi corupţii din ţară şi le dăm foc” adesea îşi găsesc un refugiu facil în mitul mareşalului Antonescu. Iar cei care îi aprobă ori îi trec cu vederea crimele de război şi abuzurile asupra populaţiei civile îl consideră un model de verticalitate şi demnitate, în contrast cu imoralitatea de pe scena publică de astăzi. De nenumărate ori am auzit de la conaţionali din România şi Republica Moldova cât şi-ar dori o dictatură militară care să pună ordine în ţară, iar ideea are largă priză în mediul online printre cei radicalizaţi pe Facebook. În nicio ţară din lume condusă de militari, cetăţenii nu se bucură de libertate, prosperitate şi respect pentru drepturile omului.

Notă: Mulţumesc amicului istoric Tudor Vişan-Miu pentru verificarea cronologiei şi a nuanţelor.