Apostolii lui Stalin. Lăcătuşul Alexandru Drăghici, „meşterul“ terorii staliniste: „Securitatea respectă legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine“

Apostolii lui Stalin. Lăcătuşul Alexandru Drăghici, „meşterul“ terorii staliniste: „Securitatea respectă legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine“

Criminalul enigmatic Alexandru Drăghici. Desen de Vali Ivan

Alexandru Drăghici a controlat represiunea comunistă de inspiraţie sovietică din 1952 până în 1964. A fost cel mai longeviv ministru de Interne şi patronul absolut al violenţei discreţionare. A sfârşit ca victimă a capriciilor ceauşiste, iar locul său în structuri a fost ocupat de promiţătorul Ion Iliescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

27 mai 1952. Alexandru Drăghici, comunist habotnic, maniac al stalinismului românesc şi al disciplinei de partid, fanatic îndârjit, acest Alexandru Drăghici este numit în fruntea Ministerului de Interne. Alexandru Drăghici are doar patru clase primare şi patru clase de şcoală profesională. De meserie, spune că e lăcătuş-mecanic. Experienţa profesională îi va servi pentru un singur scop: va închide orice manifestări democratice, orice libertăţi, cu lacătul funest al ideologiei de partid. Va controla cea mai puternică şi criminală structură a puterii, Securitatea, şi cu aerul său de maistru-muncitor, va stăpâni braţul armat al partidului timp de 15 ani. Cel mai longeviv ministru de Interne.

În parametrii dictaturii lui Gheorghiu-Dej, căruia îi demonstrase obedienţă absolută, Alexandru Drăghici îşi va instaura propria dictatură. „Jur să urăsc din adâncul fiinţei mele pe toţi duşmanii Patriei şi ai poporului muncitor“, acesta era jurământul militar ce trebuia depus în momentul încadrării în Securitate începând cu 25 martie 1953.

Alexandru Drăghici a fost patronul absolut al violenţei discreţionare. La doar câteva luni de la numirea sa la Interne, e numit şef al nou-creatului Minister al Securităţii Statului. La 14 noiembrie 1952, îşi instruieşte angajaţii să nu dea socoteală nimănui. Într-o şedinţă cu directorii regiunilor de Securitate şi Miliţie, spune: „Trebuie să fie clar organelor de Securitate că ele se bazează pe principii centrale, că au de dat socoteală numai în faţa ministrului Securităţii Statului, răspund de munca operativă, de toate ordinele numai în faţa ministrului Securităţii Statului, nu răspund în faţa organelor de partid din regiune sau raion, ci numai în faţa ministrului Securităţii Statului“, arată istoricul Cristian Troncotă în volumul „Istoria Securităţii regimului comunist din România“. Drăghici s-a supus mereu partidului şi conducerii sale, însă securiştii de judeţ aveau nevoie să înţeleagă adevărata anvergură a forţei pe care o puteau exercita fără să fie incomodaţi.

Citiţi şi primul episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - o analiză a „religiei comuniste“ făcută, la rece, de foşti adepţi ai ideologiei.

 

Goana după putere

După 23 august 1944, Alexandru Drăghici avansează lent, dar hotărât pe scara puterii în stat. Aceasta este slalomul său printre funcţii.
 

2 mai 1945-28 iunie 1946: acuzator public pe lângă Tribunalul Poporului.
 

iunie 1946-august 1948: adjunct al Secţiei Politice şi Administrative a CC al PMR.
 

1946-1969: deputat.
 

august 1948-august 1949: şef al Secţiei Politice şi Administrative a CC al PMR.
 

1949-30 decembrie 1950: prim-secretar al Comitetului orăşenesc de partid Bucureşti.
 

30 decembrie 1950-28 mai 1952: şef al Direcţiei Generale Politice din MAI.
 

11 ianuarie 1951-20 mai 1952: ministru adjunct al MAI.
 

28 mai 1952-20 septembrie 1952: ministru al MAI.
 

20 septembrie 1952-septembrie 1953: ministru al Securităţii Statului.
 

septembrie 1953-28 martie 1957: şef al Departamentului Securităţii Statului.
 

29 martie 1957-27 iulie 1965: ministru al MAI.
 

25 martie 1961-27 iulie 1965: vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
 

25 martie 1961-21 august 1965: membru al Comisiei Marii Adunări Naţionale pentru elaborarea noii Constituţii.
 

9 decembrie 1967-26 aprilie 1968: vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

Cum e profesionalizată crima în Securitate
La conducerea Internelor, Drăghici are principalul obiectiv de a continua treburile neterminate sau amânate de predecesorul său, indezirabilul Teohari Georgescu, la a cărui eliminare din partid contribuise. Accelerează procesul „lotului Pătrăşcanu“, se ocupă de epurarea etnică a structurii pe care o conduce, intră cu forţa în mănăstiri şi le declară război studenţilor şi intelectualilor. Pregăteşte campanii de arestări şi rămâne un artizan al fricii. În acelaşi timp, face eforturi să-şi profesionalizeze angajaţii. Încearcă să le crească nivelul de cultură măcar la şapte-opt clase. Reluăm această ironie scandaloasă: Alexandru Drăghici, lăcătuş-mecanic cu patru clase primare, se preocupă – ba chiar critică vehement! – de educaţia securiştilor.

De fapt, profesionalizarea crimei e impusă de conducătorul său absolut, Gheorghiu-Dej. În septembrie 1952, într-o şedinţă a Biroului Politic, dictatorul reclamă „necesitatea unui ajutor susţinut pentru reorganizarea şcolilor proprii ale Ministerului Securităţii şi Ministerului de Interne“. Planurile erau ambiţioase şi de mare angajament: „Aici este nevoie şi de ingineri pe diferite ramuri pentru a lucra contra sabotajului, trebuie să ajungem acolo încât nici la miliţie să nu primim fără şapte-opt clase de învăţământ“, arată Dej. Declaraţia e citată de istoricul Florian Banu în articolul „Miliţia din RPR şi instaurarea «dictaturii proletariatului»“, publicat în revista „Arhivele Totalitarismului“.

Numai ofiţeri cu studii medii
În 1960, în Securitate este chiar adoptat Statutul Corpului Ofiţeresc care impune angajarea cu grad de ofiţer în toate structurile militarizate din România numai a absolvenţilor cu studii medii. O schimbare majoră faţă de condiţiile din urmă cu mai bine de zece ani, care au inspirat tragicomica epigramă a lui Păstorel Teodoreanu: „Din Banat până la Iaşi/ Se resimte lipsa sării/ Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi/ Au ajuns la cârma ţării“.

În paralel cu şcolarizarea cozilor de topor din Securitate, Drăghici accelerează ancheta în cazul Pătrăşcanu, condamnat la moarte şi executat în 1954. Lucreţiu Pătrăşcanu, fost tovarăş, comunist de salon, fusese arestat la 28 aprilie 1948, din ordinul lui Dej. Iniţial, fusese anchetat de o comisie de partid compusă din Teohari Georgescu, Iosif Rangheţ (născut József Rangecz), Drăghici şi chiar Dej însuşi, arată Raportul Tismăneanu. În vara anului 1952, e însă format un comitet special pentru finalizarea investigaţiilor care durau deja de mai bine de patru ani. Noul comitet e îndrumat de Drăghici. „Echipa de investigatori era condusă de colonelul de Securitate Ioan Şoltuţiu, care fusese la Praga în timpul pregătirilor pentru procesul-spectacol regizat lui Rudolf Slánský pentru a studia cum se obţin confesiunile. Şoltuţiu a schimbat stilul interogatoriilor: începând din septembrie 1952, au fost folosite tortura şi presiunile morale pentru a-i «convinge» pe cei arestaţi să mărturisească crimele lor şi ale celorlalţi din grup“, arată Raportul Tismăneanu.

Război cu partizanii!
Drăghici face curăţenie pe unde e pus să facă. Din ’53, pune accentul pe prinderea partizanilor din munţi, care sperau de prea multă vreme că vor fi liberi. Înfiinţează un serviciu distinct numit „Bande“ (n.r. – bande de „duşmani ai poporului“) în cadrul Direcţiei a III-a a Securităţii şi-şi trimite agenţii în munţi, la defrişat partizani. „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“, avea să scrie Ion Gavrilă Ogoranu, cel mai longeviv partizan.

În acelaşi timp, opreşte însă cel mai sinistru experiment comunist de origine sovietică, fenomenul Piteşti, şi organizează un simulacru de proces al celor vinovaţi de atrocităţile petrecute în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

FOTO 1 Alexandru Drăghici, în uniformă de general-colonel FOTO 2. 8.11.1951. Dej împlneşte 60 de ani. Alexandru Drăghici (mijloc) şi Nicolae Ceauşescu (dreapta) sunt prezenţi la petrecere Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

Aceste procese au însă o încărcătură politică esenţială. Explicăm: la 21 iulie 1953, deci după moartea lui Stalin, într-o şedinţă CC al PMR, este recunoscut oficial eşecul comercial al Canalului. Pentru a scăpa cu faţa şi cu mâinile curate, Dej înscenează „procesele sabotorilor“ acestui proiect megalomaniac de inspiraţie stalinistă, arată istoricul Marius Oprea în volumul „Banalitatea răului“. 21 de ofiţeri şi subofiţeri sunt condamnaţi în 1954, pentru atrocităţile de la colonia penitenciară Salcia. Un an mai târziu, Drăghici îi absolvă de pedeapsă şi le şterge cazierele. Majoritatea sunt reîncadraţi în MAI. Mai mult, „acestor cadre li s-a acordat vechimea neîntreruptă în MAI pe toată durata detenţiei, iar conducerea MAI le-a acordat câte o sumă de bani echivalentă cu salariul pe trei luni şi câte o lună de zile de concediu la casele de odihnă ale MAI pentru refacerea stării fizice“, potrivit unui decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, citat în Raportul Tismăneanu.

În tot acest timp, orice fel de libertate în România se atrofia până la dispariţie. La finalul anului ’52, niciun locuitor din oraş nu putea să-şi schimbe rezidenţa fără permisiunea unui oficiu special, iar toate mişcările dintre oraşe erau controlate de Miliţie. Călătoriile erau permise doar în scop profesional sau pentru motive de sănătate. Orice persoană care stătea mai mult de 24 de ore în alt loc decât propriul cămin trebuia să se înregistreze la Miliţie. Inclusiv în cazul celor din hoteluri sau în cazul vizitelor la rude, arată istoricul Marius Oprea în „Banalitatea răului“.

Citiţi şi al doilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - un amplu portret al Anei Pauker, cea mai puternică femeie.

Război în mănăstiri! Cum au dispărut peste 4.500 de călugări

Alexandru Drăghici nu se limitează doar la jocurile de partid. Coboară în iarbă şi continuă lupta cu duşmanii poporului. Coordonează valul de arestări din ’57-’59, procesele studenţilor începute în contextul Revoluţiei din Ungaria şi celebrul proces al Comerţului Exterior. Răspândeşte teroare în universităţi şi organizează înscenări în rândul mai multor grupuri de intelectuali. O statistică secretă a Consiliului de Securitate a statului din 16 februarie 1968 arată că numărul persoanelor considerate periculoase pentru securitatea statului şi trimise în domiciliu obligatoriu în perioada 1953-1964 se ridică la 60.000. Dintre acestea, 44.000 sunt doar deportaţii din zona de vest a ţării (1951-1956), arată Raportul Tismăneanu.

FOTO 1: Alexandru Drăghici (al doilea din stânga), în Piaţa Victoriei, la 8 martie 1950. FOTO 2: 2 august 1953: Cei mai importanţi comunişti participă, alături de Patriarhul Iustinian, la Festivalul Mondial al Tineretului, pe stadionul „23 august“.

Exploatarea în presă a „viciilor“ monahale
Un singur exemplu de operativitate: la 22 octombrie 1955, lui Alexandru Drăghici îi este prezentat un referat intitulat „Măsuri în problema mănăstirilor de pe teritoriul RPR“. În opinia ofiţerilor de securitate care contribuiseră la întocmirea documentului, „mănăstirile din România, atât înainte, cât şi după 23 august 1944, avuseseră un rol antipopular şi antisocial“. Sunt propuse trei soluţii: 1. Desfiinţarea mănăstirilor şi trecerea lor în proprietatea statului. 2. Concentrarea călugărilor şi a călugăriţelor în câteva mănăstiri şi interzicerea circulaţiei acestora, concomitent cu desfiinţarea atelierelor şi şcolilor monahale. 3. Măsuri menite să scoată masele de credincioşi de sub influenţa mănăstirilor, dar şi limitarea recrutării de noi călugări.

Conducerea decide că ultima variantă e cea mai bună. În limbajul securist de lemn, se procedează la campanii imediate şi directe pentru combaterea misticismului, însoţite de măsuri pregătitoare, în centrul cărora se află, după cum urmează: 1. Cunoaşterea fenomenelor naturii şi explicarea lor clară, în măsura puterii de cuprindere a ţărănimii, cu accent „asupra părţilor care demonstrează contradicţiile cu Biblia“. 2. „Alegerea cu grijă a filmelor care rulează la căminele culturale săteşti şi la caravanele cinematografice“ şi 3. „Discreditarea călugărilor şi călugăriţelor prin exploatarea în presă a unor delicte, vicii etc“. Documentul este citat de Cristian Troncotă în volumul „Torţionarii“. Urmările: la 13 martie 1960, mai existau 132 de mănăstiri ortodoxe, faţă de 224, câte erau în urmă cu un an, iar numărul călugărilor a scăzut de la 6.014, la 1 ianuarie 1959, la 1.456, în 1960.

Asasinii din „Grupul Z“
Represiunea nu se opreşte însă în interiorul graniţelor României. În martie 1954, Drăghici aprobă o circulară adresată tuturor direcţiilor regionale ale MAI: se ordona scrierea unui nomenclator al tuturor românilor din diaspora. În februarie 1955, începe indexarea. De fapt, măsura este doar un răspuns care trădează teama comuniştilor, pentru că în zilele de 14 şi 15 februarie avusese loc un atentat la Legaţia română de la Berna, Elveţia. Aşadar, Direcţia de Informaţii Externe pune la cale elaborarea unui catalog cât mai cuprinzător al duşmanilor poporului de peste hotare. În nu mai puţin de cinci ani, dicţionarul e gata: 590 de pagini, format mare, cu 2.354 de nume. Şi, pentru ca securiştii să fie cât mai operativi, e organizat şi un aşa-numit „grup Z“, cu ofiţeri specializaţi în operaţiuni de „pedepsire“. Istoricul Marius Oprea spune că litera Z simbolizează anihilarea celor aflaţi sub lupa Securităţii.

Citiţi şi al treilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Evanghelia comunistă după Vasile Luca, ministrul de Finanţe cu şase clase.

Canalul „boieresc“ Dunăre-Marea Neagră

Înainte de a fi numit la Interne, în perioada aprilie-mai 1952, Drăghici vizitează şantierele de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Este şeful Direcţiei Generale Politice din Ministerul Afacerilor Interne şi se află în inspecţie în coloniile de muncă. La întoarcere, constată că regimul de muncă şi de viaţă al deţinuţilor nu este specific unui regim de detenţie. E prea „liberal“, prea „boieresc“. Deţinuţii ar fi trăit mai bine chiar decât ostaşii care-i păzeau, spune Drăghici, potrivit istoricului Ştefan Mariţiu, în volumul „Anii 1949-1953. Mecanismele terorii“.

Viziunea URSS despre români: ţigani mămăligari

Cea mai anevoioasă misiune a lui Drăghici se întinde, însă, pe durata întregului său mandat. După numirea la Interne, în Securitate, începe o anevoioasă campanie cvasisecretă. Stalin murise, iar Dej voia să iasă de sub umbrela internaţionalismului comunist. Voia autonomie. Voia întreaga putere. Treptat, greoi şi delicat, ofiţerii ataşaţi de URSS încep să fie scoşi din structuri sau marginalizaţi. Unora le sunt rezervate funcţii călduţe şi li se dă iluzia puterii, arată Luminiţa şi Florian Banu în lucrarea „Alexandru Drăghici la ora naţionalismului“, publicată în Caietele CNSAS.

FOTO 1: 25.09.1952. Alexandru Drăghici (ultimul), în banca ministerială a Marii Adunări Naţionale, cu prilejul celei de-a XIII-a sesiuni care a votat Constituţia R.P.R FOTO 2: 6.11.1952. Cei mai importanţi comunişti ai vremii, la monumentul Eroilor Sovietici din Piaţa Victoriei. Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

Consilierii sovietici sunt încă o problemă. Fostul general de Securitate Neagu Cosma îşi aminteşte în memoriile sale: „Am fost atenţionat de Alexandru Drăghici să închid toate supapele prin care se scurgeau informaţii spre consilieri. [...] Dar Drăghici făcea de fiecare dată precizarea că ei, consilierii, să nu simtă «bruiajul» nostru, să nu-i irităm, să nu încordăm relaţiile cu aceştia“.

„Omul de încredere al sovieticilor“
Ion Gheorghe Maurer, poticnit în interesele luptei pentru putere, îi refuză lui Drăghici acest merit. Repetă aceleaşi teze ceauşiste: „Alexandru Drăghici nu putea fi decât omul ruşilor. Funcţia sa de ministru de Interne îl desemna, în primul rând, ca om de încredere al sovieticilor. Nu putea s-o aibă altfel. [...] Era cunoscut şi ca fiind unul din cei mai înflăcăraţi comunişti ilegalişti“, arată comunistul într-un dialog cu Lavinia Betea, publicat în volumul „Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României“.

La 6 mai 1964, în cadrul unei expuneri în faţa activului Direcţiei Politice a Trupelor şi Formaţiunilor MAI, Drăghici elimină orice dubii: este de partea politicii naţional-comuniste iniţiată de Dej. Discursul are loc după „Declaraţia de independenţă a României“, adoptată de dictator în Plenara din aprilie şi în textul căreia se regăsea, cu subiect şi predicat, distanţarea de URSS.

Citiţi şi al patrulea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Gheorghe Gheorghiu-Dej, electricianul cu patru clase: „Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă Bacalaureatul“

Se luptă cu manualul de geografie sovietic
Aşadar, Drăghici le vorbeşte subalternilor despre implicarea URSS în politica de stat. La orice nivel: „În manualul sovietic de geografie pentru clasa a VII-a, ţara noastră este prezentată prin câteva date sumare privind populaţia, teritoriul, aşezarea geografică, menţionându-se că se cultivă mult porumb din care se face mămăligă şi se descrie cu detalii prepararea acestui aliment, fără să se arate eforturile şi realizările obţinute de poporul nostru pe linia industrializării ţării“, arată Drăghici, potrivit istoricilor Luminiţa şi Florian Banu. Neam de mămăligari, aşa ar fi fost românii pentru sovietici. Şi nu orice mămăligari, ci unii frivoli şi fără tradiţie: „Cu ocazia unei emisiuni de televiziune din Leningrad s-a anunţat un dans românesc. În realitate, pe ecran au apărut două persoane aproape dezbrăcate, prezentând un dans ţigănesc ce nu avea nimic specific jocului şi portului popular de la noi“.

Apoi, începe să critice metehnele poporului rus: „Nu există, tovarăşi, o invenţie, nu există o noutate în lume şi unde, legat de ea, să nu apară imediat şi un rus, despre care se spune că de fapt acesta a «descoperit» mai înainte noutatea, invenţia respectivă“.

Scoaterea Securităţii de sub controlul KGB
Distanţarea se face şi pe calea diplomatică: Bucureştiul speculează starea de tensiune prilejuită de înlăturarea lui Hruşciov din fruntea URSS, la 14 octombrie 1964, şi înlocuirea sa cu Leonid Ilici Brejnev. Aşadar, la 21 octombrie, reprezentantul diplomatic al Uniunii Sovietice la Bucureşti e convocat la Dej şi informat că Biroul Politic al PMR a hotărât scoaterea Securităţii de sub controlul KGB, arată Raportul Tismăneanu.

Moscova reacţionează cu violenţă diplomatică: la 22 octombrie, Vladimir Efimovici Semiciastnîi, şeful KGB, îi trimite o telegramă lui Alexandru Drăghici, în care îi aminteşte că România e sub umbrela protectoare a URSS, ba mai mult, trece şi la ameninţări. Mai mult, fostul şef al consilierilor sovietici din România între 1949-1953, generalul Aleksandr Mihailovici Saharovski, ajuns între timp în poziţia de şef al spionajului sovietic, îi trimite la rândul său o telegramă lui Nicolae Doicaru, şeful DIE, arată Raportul Tismăneanu.

Citiţi şi al zecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin, biografia lui Petru Groza, ultimul burghez. De la tentativa eşuată de suicid la idila cu Elena Lupescu şi „divorţul decent şi elegant de monarhie“.


„Securitatea respectă legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine“

Puterea lui Drăghici începe, treptat, să bată de la moderat la slab după moartea protectorului său Gheorghiu-Dej în 1965. Deşi Nicolae Ceauşescu e numit secretar-general al partidului, pentru a avea controlul absolut, îi lipseşte Securitatea. Începe, aşadar, o operaţiune machiavelică de eliminare a lui Drăghici din prima linie a puterii.

Primul pas: la cel de-al IX-lea Congres al Partidului, din 19-26 iunie 1965, e revizuit statutul PCR. Articolul 13b e modificat: „Un membru al partidului poate deţine o singură funcţie de conducere politică necesitând o normă întreagă în cadrul organelor partidului sau în afara acestora“. Ca să rămână membru al Secretariatului, Drăghici trebuie să abandoneze fotoliul de la Interne. Ceauşescu îl promovează însă în funcţia de viceprim-ministru. Era o vorbă în epocă: atunci când Ceauşescu vrea să scape de tine, te promovează.

Peţitorii lui Dej
Conflictul lui Drăghici cu Ceauşescu era vechi. Într-o şedinţă a Biroului Politic din 3-12 aprilie 1956 pe tema cultului personalităţii, dictatorul din Scorniceşti acuză: „Tov. Drăghici a crezut că poate face orice, pentru că are legătură cu tov. Dej şi nu răspunde faţă de nimeni altul“. Emil Bodnăraş îi ţine isonul: îl învinuieşte pe Drăghici că face două tipuri de rapoarte, unul detaliat pentru Dej şi altul mai restrâns pentru ceilalţi. Vladimir Tismăneanu susţine că adversitatea dintre Ceauşescu şi Drăghici datează încă din închisorile interbelice în care s-au cunoscut: cei doi s-ar fi luptat să intre în graţiile atotputernicului penitenciarelor, Gheorghiu-Dej, ca doi peţitori pentru puterea ulterioară.

„Dar Lenuţa Ceauşescu cine e?“
Aversiunea dintre cei doi e transmisă însă şi tovarăşelor de viaţă: Marta Drăghici (născută Cziko) şi mai cunoscuta Elena Ceauşescu. Alexandru Bârlădeanu povesteşte că, înainte de adoptarea proiectului de desfiinţare a regiunilor şi înlocuirea lor cu judeţe, cele două femei intră în conflict pentru că Marta, de origine maghiară, susţine crearea unor judeţe ungureşti. „Cearta finală a celor două femei a avut loc într-un restaurant din Poiana Braşov, în faţa consumatorilor ce se aflau acolo. Dimineaţa a fost convocat Prezidiul CPEx iar Ceauşescu a început cu întrebarea: «Cine e Marta Drăghici să se amestece în politică?». Iar Drăghici i-a răspuns pe acelaşi ton: «Dar Lenuţa Ceauşescu cine e?». După acest schimb de întrebări, Ceauşescu se ridică de la masă, se duce la o casă mare de bani şi o deschide. Revine cu un plic mare, sigilat, în care se afla un dosar [...] Un dosar voluminos, pe care-l pune pe masă şi spune spre stupefacţia celor prezenţi: «Uite, acesta e dosarul comisiei care a anchetat ce ai făcut tu, în cazul Pătrăşcanu»“, povesteşte Bârlădeanu în volumul de dialoguri cu Lavinia Betea.

Ion Iliescu îi ia locul lui Drăghici
În Plenara CC al PCR din aprilie 1968, dosarul despre Pătrăşcanu e prezentat într-un cadru extins: greşeli comise de partid în perioada 1952-1964. Răspunzător direct: Alexandru Drăghici. Fostul ministru e dat afară din partid. Locul lui în Comitetul Central e luat de Ion Iliescu. Sfârşitul lui Drăghici e inevitabil, dar Drăghici nu renunţă. Nu-i cade în genunchi lui Ceauşescu. La 3 iunie 1968, când trebuie să dea socoteală pentru faptele sale, spune nonşalant: „Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine“. Drăghici are dreptate să spună asta, dar Ceauşescu nu se lasă intimidat.

Nicolae Ceauşescu ar fi împuşcat copii
Un ultim amănunt: preşedintele Comisiei de anchetă, Vasile Pantileţ, moare în urma unui enigmatic accident de maşină în 1986, în Turcia, unde era ambasador din 1980. Se spune că se apropiase de informaţii prea incomode în legătură cu activitatea lui Nicolae Ceauşescu la MAI, informaţii pe care le aflase de la Drăghici şi de la alţi ofiţeri de Securitate. „Eu înţeleg toată problema aceasta: aţi vrut să mă excludeţi din partid  poftim, excludeţi-mă, dar atunci să excludeţi din partid şi pe aceia care au făcut represiuni în Raionul Focşani, pentru că acolo au fost împuşcaţi oameni, au fost împuşcaţi copii!“, îi spunea Drăghici lui Gheorghe Stoica (născut Moscu Cohn), la 30 octombrie 1968. Marius Oprea presupune, în „Banalitatea răului“, că Nicolae Ceauşescu ar fi participat la această acţiune represivă şi ar fi ordonat să se tragă în oameni fără apărare.

În fine, Drăghici ajunge să conducă un IAS de lângă Bucureşti. La Buftea. E pensionat în ’72, dar dictatorul e generos cu el: aprobă o remuneraţie de 7.000 de lei. E reabilitat în 1978, printr-un decret al lui Ceauşescu. Nu mai prezenta niciun pericol. Pierduse partida.

Citiţi şi cel de-al unsprezecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“, biografia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul-intelectual care ar fi putut fi: „Îmi plac femeile, dar amanta mea numărul unu rămâne politica.

Alexandru Drăghici, la coadă, în anii ’80
„Puţini dintre cei care l-au zărit în Piaţa Dorobanţi din Capitală, aşezat paşnic la cozile matinale din faţa diverselor magazine alimentare, l-au recunoscut pe Alexandru Drăghici. [...] Nimic din comportamentul său actual nu trădează veritabilul său profil psihologic, autenticele sale gânduri, păienjenişul de resentimente şi obsesii în care se complace. Chipul său imobil, privirea piezişă, parcă mereu la pândă, un ciudat surâs ironic sau mai degrabă rictus distrat, întreaga sa mască este compusă pentru a-l apăra de privirile pline de reproş pe care i le-ar putea arunca atâtea dintre fostele sale victime“, descrie plastic politologul Vladimir Tismăneanu frământările repudiatului Drăghici în „Arheologia terorii“.

Voia să fie „emanat“ al Revoluţiei
La Revoluţie, are o ultimă răbufnire. Se spune că ar fi fost văzut pe culoarele Comitetului Central, printre revoluţionari, încercând să ocupe un loc în noile structuri. Era unul dintre duşmanii declaraţi ai lui Ceauşescu, deci credea că are legitimitate. Alexandru Bârlădeanu întăreşte acest zvon: „În 22 decembrie 1989, în sediul CC, printre «oamenii de bine» ce-şi făcuseră apariţia la chemarea de la televiziune a lui Iliescu, am întâlnit şi pe cuplul Marta şi Alexandru Drăghici. N-am schimbat cu ei niciun cuvânt. Drăghici interpretase evenimentele ca o posibilitate de revenire la putere a celor care şi-au pierdut funcţiile în timpul lui Ceauşescu“, povesteşte comunistul în volumul de dialoguri cu Lavinia Betea, „Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu“.

„Când a simţit că miroase a pârlit“
În democraţie, într-un simulacru de proces al comunismului, e acuzat de omor deosebit de grav. Totuşi, i se permite să fugă, alături de soţia sa, din România, la 2 octombrie 1991. Primeşte azil politic în Ungaria. „Când a simţit că miroase a pârlit, a plecat. A emigrat la Budapesta. Eu sunt convins că Drăghici a căutat protecţia Ungariei la sfatul soţiei sale, care era mult mai deşteaptă ca el“, povesteşte Alexandru Bârlădeanu. Marius Oprea susţine că sprijinul maghiar se datorează funcţiei pe care o fiică a sa o deţinea la acea vreme în serviciile secrete ungare.

La 19 august 1992, autorităţile de la Bucureşti cer extrădarea lui, însă demersul diplomatic este respins la 2 decembrie, în acelaşi an. În 1993, Drăghici e condamnat în contumacie pentru o crimă uitată: asasinarea lui Ibrahim Sefit, la Sibiu, în ’54. Pentru jignire. Crima fusese descoperită de comisia din ’68. Asta i-a putut găsi noua putere din România. „A murit cu spaima că va fi totuşi prins, bolnav de nervi şi intrând în panică la fiecare bătaie în uşă, fără să apuce să se mai disculpe în vreun fel pentru lungul lanţ de crime pe care le-a cauţionat“, spune Marius Oprea în „Banalitatea răului“. Drăghici moare la 12 decembrie 1993, la Budapesta, la 80 ani.


Citiţi şi al cincisprezecelea episod din serialul „Apostolii lui Stalin“: Politrucul regimentului: Biografia completă a lui Valter Roman şi interviu cu fiul său, Petre Roman.

„Avortul: doar din motive medicale sau în cazul violului“. Deşi e în conflict deschis cu Ceauşescu, Drăghici susţine tezele înguste ale secretarului-general. „A adus argumente în favoarea măsurilor împotriva divorţului şi împotriva oricăror considerente privind vârsta femeii rămase însărcinate. Din perspectiva lui, avortul era permis doar din motive medicale şi în cazul violului“, arată stenograma unei întâlniri de partid din 1966, citată în Raportul Tismăneanu. În aceeaşi întâlnire, Drăghici critică însă practica „medalierii mamelor“, preluată din Uniunea Sovietică: „Se propune să se dea fel de fel de prime, ca şi cum statul ar trebui să cumpere aceşti copii“.

„Lucrător cu munca politică în diferite închisori“

Alexandru Drăghici s-a născut la 27 septembrie 1913, într-o familie săracă din comuna Tisău, din judeţul Buzău. Reuşeşte să ilustreze perfect clişeul propagandistic comunist al oprimatului care luptă pentru dreptate. Face doar patru clase primare în comuna natală şi, din 1927, deci de la 14 ani, se angajează băiat de prăvălie la negustorul C.T. Vieriu din Buzău, după cum arată fişa sa de cadre. Din 1928, merge ucenic la Depoul CFR Buzău, din 1931 se duce ucenic la CFR Bucureşti, iar din 1932 până în 1935 se angajează lăcătuş la CFR Bucureşti.

Alexandru Drăghici a stat în puşcărie 9 ani şi 9 luni. Înainte de a fi arestat, era urmărit cu atenţie de agenţii Siguranţei. FOTO: Arhivele Naţionale, Fond 95. Dosarul a fost obţinut cu ajutorul istoricului Mihai Burcea

În anul 1935, este arestat alături de Ana Pauker. Era membru al tineretului comunist ilegal. E condamnat la 9 ani şi 3 luni şi încă 6 luni în schimbul amenzii de 80.000 de lei pe care nu o poate plăti. Ar fi trebuit să iasă din puşcărie la 21 august 1946. Fişa sa de cadre arată că, în această perioadă, e „lucrător cu munca politică în diferite închisori“. Trece prin Jilava, Doftana, Caransebeş  şi lagărul de la Târgu-Jiu. La Caransebeş, în 1943, o întâlneşte pe Marta Cziko, femeia care-i va deveni tovarăşă de viaţă.

Ţeapa cu mâncare de la închisoare
Drăghici nu e unul dintre comuniştii importanţi din închisori. În ciuda faptului că stă mereu în preajma lui Dej, pentru comuniştii din libertate, numele lui nu spune nimic. N-are susţinere. E încă mic. Un exemplu: în 1937 agenţii închisorii transmiteau: „Avem onoarea a raporta că, în ziua de 9 mai 1937, au sosit la închisoarea Doftana, pe la ora 11.30, un număr de 25 de persoane, majoritatea CFR-işti de la Atelierele Griviţa, să viziteze şi să aducă alimente deţinutului Drăghici Alexandru. Cum niciunul dintre aceştia nu era niciun fel de rudă cu deţinutul şi nici autorizaţie nu aveau de a vorbi cu el, nu li s-a admis primirea la vorbitor, ci numai să i se dea alimentele aduse. Aceştia au refuzat însă să lase alimentele, retrăgându-se cu toţii într-una din grădinile de lângă închisoare, unde au mâncat toate alimentele“. Drăghici era important, pesemne, doar pentru a transmite potenţiale informaţii. În sine, el nu conta.

La începutul lunii august 1944, evadează din lagărul de la Târgu-Jiu şi se întoarce la comunişti. După 23 august, e trimis prin ţară, să facă propagandă politică. Agenţii Siguranţei raportează despre mici adunări politice prin satele şi oraşele din Hunedoara.

„Nu urmăreşte
răsbunare personală“

La 2 mai 1945, e numit acuzator public pe lângă Tribunalul Poporului. Ziarele comuniste îi dedică articole elogioase: „D. AL. Drăghici (acuzator public la cab. IV) este de profesie lăcătuş mecanic. Condamnat la detenţiune în 1935 (în acelaşi proces cu Ana Pauker) a fugit din lagăr o lună înainte de 23 august 1944, după 9 ani şi 9 luni de suferinţă. Totuşi, ne-a declarat că prin funcţia sa actuală nu urmăreşte niciun act de răsbunare personală, înţelegând să lucreze numai în numele dreptăţii, fără ură şi fără resentimente“, arată un articol rechiziţionat de agenţii Siguranţei. Totuşi, împăciuitorul Drăghici va fi unul dintre cei care se preocupă de condamnarea comisarului Taflaru, vânător de comunişti în interbelic. Încet, încet, comunistul îşi croieşte drumul spre putere. Mereu în spatele liderului absolut Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Citiţi şi al şaptesprezecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - Biografia lui Chivu Stoica, incompetentul candid din umbra marelui Dej. „E un bou de un anumit soi.“

Tovarăşa Marta Drăghici, o dinamovistă „rea şi deşteaptă“

Marta Drăghici e alături de soţul său până la sfârşitul vieţii comunistului. Soţia nomenclaturistului e, la rândul ei, o stalinistă înfofactă. Adeziunea la politica PCdR duce la arestarea sa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi la „condamnarea la închisoare pe viaţă pentru activităţi comuniste ilegale“, scrie Vladimir Tismăneanu în volumul „Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc“.

Odată cu venirea comuniştilor la putere, Marta Drăghici devine funcţionară de partid, fără a ocupa poziţii importante. Fostul ministru comunist Alexandru Bârlădeanu o caracterizează simplu în volumul Laviniei Betea, „Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu“: „rea şi deşteaptă“.

Marta Drăghici are relaţii bune cu alte activiste din rândul PCR: Sanda Rangheţ, Liuba Chişinevschi (născută Liuba Kişinevskaia), dar mai ales cu Elena Ceauşescu. Cuplurile Drăghici–Ceauşescu se întâlnesc frecvent în timpul liber pentru a juca biliard şi popice, potrivit „Raportului Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România“.

Acces interzis pe stadioane
„Elena Ceauşescu îşi va petrece vacanţele de vară în compania Martei Drăghici, la Karlovy Vary, în Cehoslovacia, în 1966 şi 1967, cuplul Ceauşescu va juca aparent cartea amiciţiei cu cuplul Drăghici, până când rivalul va fi complet amorţit“, arată politologul Vladimir Tismăneanu în „Arheologia terorii“.

Alexandru Bârlădeanu povesteşte un episod mai puţin cunoscut al rivalităţii dintre cluburile de fotbal Dinamo şi Steaua. Actorii principali sunt, de fapt, cele două nomenclaturiste Marta Drăghici şi Elena Ceauşescu: „Se înfiinţaseră prin anii ’50 două echipe: Dinamo – făcută de Drăghici, a Ministerului de Interne, şi CCA – făcută de Ceauşescu, care lucra la Direcţia Politică a armatei. Între cele două se născuse o mare rivalitate, iar aceasta era dusă mai departe de soţiile celor doi. La un moment dat, cele două se aflau în tribuna oficială şi acolo au început să se certe ca două mahalagioaice. Tribuna era puţin depărtată de celelalte locuri, iar lumea făcea haz. A aflat Dej de poveste şi le-a interzis accesul la meciuri“, susţine fostul demnitar comunist în volumul Laviniei Betea, „Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu“.

citeste totul despre: