FOTO Apostolii lui Stalin. Politrucul regimentului: Biografia completă a lui Valter Roman şi interviu cu fiul său, Petre Roman
0Valter Roman a fost unul dintre militarii comunişti pursânge, deşi n-avea stagiul militar. A fost artizanul propagandei în Armată, cu toate că era inginer. A plecat pe frontul antiromânesc din război, chiar dacă era român. A fost mereu obedient partidului şi liderilor lui, însă n-a avut niciodată putere adevărată. Acesta este paradoxalul Valter Roman.
22 noiembrie 1956, ora 22.30. Imre Nagy, fost premier pentru mai puţin de două săptămâni în timpul revoluţiei din Ungaria, erou popular, dar antisovietic, autoexilat în ambasada Iugoslaviei în Ungaria pentru a fi apărat de agresiunea URSS, acest Imre Nagy este chemat la o întâlnire specială cu un fost tovarăş. E vorba de Valter Roman (născut Ernst Neuländer), vechi prieten, un ajutor în criza naţională ce fusese declanşată de revoluţionarii maghiari şi înăbuşită militar de trupele sovietice. Valter Roman pare un tovarăş de nădejde: vechi cominternist, intelectual, cunoscător a cinci limbi străine, fost general în Armata Română, trimis în Ungaria de către comuniştii români, cu acordul ruşilor.
Despre această întâlnire, Nagy va nota mai târziu în jurnalul său: „Cu Walter Roman, pe care l-am cunoscut bine la Moscova, încă din anii ’40, din munca lui de redactor la acele posturi de radioemisie ilegale pentru străinătate care reprezentau politica Cominternului. [...] În cursul discuţiilor care au durat aproape două ore, Roman Walter mi-a spus că vrea să vorbească cu mine din însărcinarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Kadar Janos (n.r. – premierul impus de sovietici în Ungaria). În numele lor, mi-a comunicat că rugămintea este să părăsesc ţara de bunăvoie, să plec în România, unde voi primi cea mai bună îngrijire şi voi sta până la normalizarea relaţiilor politice în Ungaria“. Se lasă în grija românului.
A doua zi, Nagy şi echipa sa sunt escortaţi cu autobuze militare, „închise, fără geamuri“ şi blindate de fabricaţie rusească, sunt urcaţi în avion şi aduşi la Bucureşti. Pe aeroportul „necunoscut, acoperit de zăpadă“, îi aştepta Alexandru Moghioroş (născut Magyarosi Sándor). Nagy e trimis într-o detenţie de lux: la Snagov. Acolo va petrece aproape jumătate de an. Apoi, se va întoarce în Ungaria şi, în cele din urmă, va fi executat.
MISIUNEA DE PARTID A LUI VALTER ROMAN
„Eram deportaţi, sub pază militară şi sub supravegherea organelor de Securitate, izolaţi de lumea exterioară, izolaţi unii de alţii, cu o informare politică extrem de incompletă (fără radio, doar câteva ziare)“, scrie Nagy în jurnalul său ţinut la Snagov şi publicat de Ileana Ioanid în volumul „Însemnări de la Snagov“. Pare să-şi pună nădejdea în fostul său prieten de la Comintern, care-l vizitează destul de des. Totuşi, Valter Roman nu va depăşi niciodată rolul de tampon inflexibil pentru aspiraţiile politice ale maghiarului. Îşi va asuma, în schimb, ipocrizia de partid şi va culege informaţii de la Nagy mimând vechea prietenie. Apoi, va face evaluări subiective despre dispoziţia şi aşteptările acestuia. E misiunea lui de la partid.
Câteva explicaţii: revoluţia din Ungaria fusese înăbuşită de URSS, însă Nagy nu putea fi eliminat prin vechile metode staliniste. Fusese propulsat la conducerea guvernului chiar de către demonstranţii maghiari şi era văzut ca un erou reformist. Totuşi, Kremlinul se baza pe un partener de nădejde în România, un Gheorghe Gheorghiu-Dej care căuta să intre în noua sectă a lui Nikita Hruşciov. Pentru reducerea lui Nagy la tăcere, Valter Roman părea pionul perfect: vorbea perfect maghiară şi fusese prieten cu acesta în URSS. Îşi dovedise deja obedienţa faţă de electricianul cu patru clase, Dej, şi, în plus, simţea că are o datorie faţă de acesta: îl salvase de la excluderea din Partid în urmă cu doar patru ani.
Istoricul Constantin Corneanu explică: „În cazul Imre Nagy, cel care a făcut jocurile a fost Valter Roman. El a fost trimis acolo pentru că vorbea maghiară şi pentru că se putea avea încredere în el. Misiunea românească în Ungaria i-a ajutat mult pe sovietici, iar Gheorghiu-Dej a fost, aici, principalul vinovat“.
EDUCAŢIA ŞI ARMATA LUI VALTER ROMAN
În România, Valter Roman avea imaginea puternic mitizată nu doar a unui militar de carieră, ci a unui adevărat erou pe câmpul de luptă. Participase voluntar la războiul civil din Spania, unde se înrolase voluntar, se înscrisese voluntar şi în Armata Sovietică, apoi pusese umărul la formarea celei de-a doua divizii de militari, foşti prizonieri de război pe teritoriul sovietic, „Horea, Cloşca şi Crişan“ (HCC) şi ajunsese locţiitor politic al Şefului Marelui Stat Major al Armatei. Cu această impresionantă biografie militară, pare mai puţin important, dacă nu cel puţin curios, că Valter Roman nu a făcut nici măcar o zi de stagiu militar.
Ajunge în România cu divizia abia în ’45, după ce războiul se terminase, şi e numit şeful Direcţiei de Propagandă din Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă. Funcţia sa avea însă puţine lucruri în comun cu educaţia. Istoricul militar Florin Şperlea: „În 1948, este cel care controlează toate tipăriturile din Armata Română. Inspectoratul are o structură cu un aparat de informaţii – cum se mişcă un comandant, dacă e apropiat de regim –, dar şi o structură care gândeşte programe de propagandă pentru îndoctrinarea soldaţilor. Valter Roman era mult mai util prin experienţa sa jurnalistică la controlarea tipăriturilor. Iar armata comunistă avea o mulţime de tipărituri. De exemplu, în noiembrie 1946, «Glasul Armatei» avea aproximativ 300.000 de exemplare în fiecare zi“.
Cariera de politruc al armatei coincide şi cu avansarea sa în grad: în 1946 e făcut locotenent-colonel, iar în 1948 – general. Al doilea (după Dumitru Petrescu) cel mai tânăr general din România, la doar 35 de ani. În general, era bine. „După venirea tov. Bodnăraş în fruntea Armatei, am fost mutat în calitate de locţiilor al Şefului Marelui Stat Major, la Marele Stat Major, unde am şi stat până la plecarea mea din Armată“, scrie Valter Roman într-o autobiografie pentru partid redactată în aprilie 1955.
Citiţi şi primul episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - o analiză a „religiei comuniste“ făcută, la rece, de foşti adepţi ai ideologiei.
<strong>Alunecosul. Cum scapă de două ori de epurare</strong>
Retragerea lui Roman din armată nu este la fel de voluntară cum fusese înrolarea sa. Contextul: în 1949, Stalin porneşte o campanie împotriva foştilor interbrigadişti (voluntari în Spania). Comunistul ungar László Rajk fusese spânzurat, în vreme ce majoritatea „spaniolilor“ erau suspectaţi fie de troţkism, fie de titoism. Devieri politice, carevasăzică. „Perioada isteriei antioccidentale şi a persecuţiei foştilor voluntari din Spania şi a combatanţilor din Rezistenţa franceză“, explică politologul Vladimir Tismăneanu în volumul „Arheologia terorii“. Tismăneanu detaliază, într-un comentariu pe blogul personal: „Valter şi Hortensia au fost puşi sub arest la domiciliu, fiind demarată – aparent la ordinele Anei Pauker (n.r. – născută Hanna Rabinsohn) – o percheziţie în vederea obţinerii de dovezi incriminatoare“.
Dosarul de partid la lui Valter Roman. Foto: Arhivele Naţionale, Colecţia 53
Dar Dej îi cruţă pe interbrigadiştii români şi le oferă posturi secundare în aparatul de stat. În 1950, Valter Roman e trimis pentru un an în calitate de vicepreşedinte al „Societăţii pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii“. „Organizaţie de seamă a intelectualilor“, o descrie în autobiografia din ’55. De fapt, un mic for pentu propagandă. În paralel, predă socialism ştiinţific la Institutul Politehnic Bucureşti, arată Tismăneanu în „Arheologia terorii“.
Istoricul Dan Cătănuş nuanţează: „Valter Roman a fost preşedintele veteranilor din Spania, care au trecut prin momente grele în perioada ’48-’53. Puţini au mai revenit în funcţii importante însă Gheorghiu-Dej, în general, i-a protejat şi nu i-a lăsat să ajungă în puşcării sau să fie executaţi“.
PETRE ROMAN: „TATICULE, DE CE AI FOST DAT AFARĂ?“
Totuşi, Roman nu înţelege că retrogradarea profesională e, de fapt, o mare şansă pentru el: îi scrie o scrisoare lui Leonte Răutu (născut Lev Oigenstein), în care cere clarificarea imediată a situaţiei sale din partid. „Vezi, Lionea, prea multe lucruri neplăcute mi se întâmplă fără să ştiu de ce. Sunt tratat de prea mulţi oameni ca «nedemn». Îşi permit atitudini care mă jignesc profund şi care dăunează şi bunului mers al societăţi. Nu pot suporta această situaţie falsă“, se plânge Roman lui Răutu într-o scrisoare publicată în volumul „Guvernaţi şi guvernanţi. Scrisori către putere 1945-1965“, coordonat de Mioara Anton şi Laurenţiu Constantiniu.
Îi scrie şi lui Dej: „Parcă există un boicot social tacit în contra mea şi a familiei mele. Sunt deosebit de afectat din cauza atitudinii ce s-a adoptat de un timp încoace faţă de nevasta mea, care a luptat încă din 1936 pe baricade, în Spania. Dar chiar şi copiii mei, dintre care doi s-au născut în Spania şi care de mici au suferit toate grozăviile războiului şi ale lagărelor de concentrare din Franţa, au început să simtă şi ei efectul acestui boicot. Iar micul meu Petrişor, de 4 ani, mi s-a adresat nu demult cu următoarele cuvinte: «Tăticule, de ce ai fost dat afară din Statul Major?»“. Scrisoarea se află şi în posesia fiului său, Petre Roman. „Ei, ce ştiam eu la 4 ani?“, glumeşte astăzi fostul premier.
Citiţi şi al doilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - un amplu portret al Anei Pauker, cea mai puternică femeie.
Dacă carul istoriei noastre a înaintat tot timpul cu viteză crescândă, trecând prin toate vicisitudinile vremii şi nu o dată prin intemperii, furtuni şi cotituri, fără să se fi lovit de ziduri sau de stânci, fără răsturnături şi zguduiri şi a ajuns pe plaiurile însorite ale zilelor ce le trăim, aceasta se datoreşte faptului că el a fost condus cu mână fermă, cu înţelepciune, cu cel mai înalt simţ al răspunderii de tovarăşul Dej. Valter Roman, la Plenara CC al PMR din 15-22 aprilie 1964
Din ’51, Roman e numit şef al Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor, instituţie nou-înfiinţată, unde recunoaşte că se ocupă şi de „curăţirea aparatului de tot felul de elemente reacţionare“. Tot în autobiografia din ’55 continuă traseul profesional: „În ianuarie 1953, am fost trimis de Partid să lucrez în Ministerul Agriculturii, unde am fost numit în fruntea Direcţiei Generale a Economiei Apelor“. Hotărât pas înapoi! Ce se întâmplase?
Vasile Luca (în picioare), Petru Groza şi Valter Roman, la o petrecere
FRUSTRAREA LUI BODNĂRAŞ
Grupul deviaţioniştilor de dreapta, format din Ana Pauker, Vasile Luca (născut Luka László) şi Teohari Georgescu tocmai fusese eliminat. Valter Roman, coleg cu primii doi la Comintern, scăpase, numai că de un sacrificiu politic tot era nevoie. În şedinţa Biroului Politic al PMR din 20 ianuarie 1953, Emil Bodnăraş, ministru al Forţelor Armate, spune că Roman şi soţia sa au avut legături personale foarte strânse cu Ana Pauker. Petre Borilă (născut Iordan Dragan Rusev) ia şi el cuvântul şi înfierează caracterul mic-burghez al lui Roman.
Istoricul militar Petre Opriş explică, în articolul „Conflicte între generalii comunişti“ din revista „Magazin istoric“: „Putem presupune că ministrul Forţelor Armate era deranjat de concurenţa generată de Valter Roman în domeniul militar, în condiţiile în care membrii Biroului Politic al CC al PMR au aprobat, la 4 iulie 1952, ca Emil Bodnăraş să deţină funcţia de preşedinte al Consiliului Militar Superior, apoi au revenit asupra deciziei, în favoarea lui Dej, la 5 noiembrie 1952“.
„ÎN FOND, ANA PAUKER CONDUCE PARTIDUL“
Conflicul era însă mai vechi: în reunirea CC al PMR din 27 mai 1952, în toiul campaniei împotriva deviaţioniştilor de dreapta, fostul ceferist Dumitru Petrescu, fost şef al lui Roman, spunea că „Valter Roman, pe atunci general de armată, avea dese întâlniri cu Boicu (n.r. – generalul-maior Mihail Boico, soţul Cristinei Luca Boico, sora Herminei Marcusohn, mama politologului Vladimir Tismăneanu), actualmente general la MAI şi col. dr. Brill (n.r. – Şuly Brill) şi alţi tovi evrei, care se întâlnesc des şi discută pe socotelile tov. Gheorghiu, cum că este incapabil de a conduce partidul, că Ana (n.r. – Ana Pauker) este mult mai deşteaptea şi că, în fond, ea este conducătorul partidului“, arată stenograma întâlnirii, citată de istoricul Petru Opriş într-un articol din revista „Magazin Istoric“. Urmarea: la 28 ianuarie, Roman e destituit de la Ministerul Poştelor.
Dosarul de partid al lui Valter Roman FOTO: Arhivele Naţionale, Colecţia 53
„MI-AM PIERDUT ROSTUL VIEŢII“
Fostul militar nu înţelege că tocmai scăpase ca prin urechile acului de puşcărie, dacă nu chiar de moarte, şi protestează iar. Este demarată o anchetă de partid, coordonată de Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu şi Dumitru Coliu (născut Dimităr Colev). „Tov. Valter Roman este un element cu puternice rămăşiţe mic burgheze, lăudăros, îşi supraapreciază capacitatea şi meritele sale“, scrie în nota de cercetare a celor trei din 28 aprilie 1954. Sancţiunea e blândă: vot de blam cu avertisment. Cu zece zile înainte, la 18 aprilie, Roman îi scria lui Pârvulescu să-i fie lămurită situaţia de partid, iar la 1 aprilie îi scria lui Dej cu acelaşi pretext: „Să ajung astăzi în situaţia unui om de prisos, de care trebuie să se ferească toţi, înseamnă pentru mine cea mai profundă tragedie, înseamnă că mi-am pierdut rostul vieţii“.
Sancţiunea blândă îi permite să-şi păstreze postul de la Agricultură, unde stă până în toamna lui ’54, când e trimis director la Editura Politică, având rangul de şef de secţie al CC al PCR, scrie Vladimir Tismăneanu în „Lumea secretă a nomenclaturii“.
„OAMENI CARE DISPAR ÎNAINTEA MORŢII LOR“
O figură aparte face Valter Roman la Plenara CC a PMR din anul 1961. Deşi nu e membru în Comitetul Central, e invitatul personal al lui Dej la şedinţa de partid, arată Vladimir Tismăneanu în „Stalinism pentru eternitate“. E chemat să lustruiască şi el statuia liderului absolut.
La 31 octombrie 1961, înainte de Plenara în care avea să-l înfrumuseţeze pe Dej mai ceva ca un cosmetician, Valter Roman îi scrie acestuia o scrisoare. Încearcă să-l înduplece pe dictator, reconfirmându-şi obedienţa, să nu uite de voluntarii „spanioli“. Depeşa înflăcărată, publicată de Mioara Anton şi Laurenţiu Constantiniu în volumul „Guvernaţi şi guvernanţi“ e o adevărată plecăciune, de o tristă frustrare: „Sunt oameni care dispar încă înaintea morţii lor, iar unii nu supravieţuiesc mai mult după moartea lor; sunt însă oameni care continuă să trăiască mult timp şi după ce nu mai există între cei vii. Şi, când noi nu vom mai fi, atitudinea partidului nostru în «problema» voluntarilor «spanioli» va continua să strălucească, glorificând înţelepciunea şi curajul unui om care, în momente grele, critice, a dat dovada supremă a calităţii sale de om, de adevărat conducător“.
Explicaţia acestei fotografii din volumul memorialistic „Sub cerul Spaniei“ este: O întâlnire prietenească. Pentru conformitate: Nicolae Ceauşescu şi Valter Roman
Din iulie 1965, după Congresul al IX-lea, Valter Roman e numit chiar membru al CC. Reuşeşte, ca un cameleon politic, să intre şi în graţiile noului lider, Nicolae Ceauşescu, şi participă la reabilitarea organizată de cizmar în 1968. Deplângea ceea ce slăvise în urmă cu trei ani.
Se stinge la 11 noiembrie 1983, la 70 de ani, ca rezultat al unei hemoragii provocate în urma unei intervenţii chirurgicale nereuşite. Fiul său, Petre Roman, a rămas de atunci cu suspiciunea că ar fi fost victima unui ordin direct dat de Nicolae Ceauşescu.
Citiţi şi al treilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Evanghelia comunistă după Vasile Luca, ministrul de Finanţe cu şase clase.
<strong>Mândria lui Valter Roamn şi cea mai frumoasă rochie a Ioanei Neuländer</strong>
Portrete ale lui Valter Roman. Sursa fotografiilor: Arhiva personală a lui Petre Roman
30 noiembrie–5 decembrie 1961. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Are cuvântul invitatul special, Valter Roman. Sumbre amintiri din copilărie: „La noi, la Oradea, erau amestecaţi germani, unguri, români, evrei şi deja din fragedă tinereţe m-am apropiat de mişcare şi auzeam aşa o vorbă: germanii spuneau că sunt ungur, ungurii spuneau că sunt român, românii spuneau că sunt evreu, dar evreii spuneau că sunt comunist, deşi încă nu eram. Şi-mi aduceam aminte de cuvintele lui Ady Endre, care s-a făcut revoluţionar la Oradea, pe teritoriul Transilvaniei, care spunea: «Aş vrea să fiu iubit şi să aparţin cuiva». La 17 ani, când am intrat în partid, în sfârşit am crezut că sunt şi eu cineva“.
Valter Roman s-a născut la 7 octombrie 1913, la Oradea, într-o familie de mic-burghezi, după ordinea socială a comuniştilor. Părinţii săi erau funcţionari la o bancă din oraş. Destinul său politic are un puternic iz freudian: se apropie şi este sedus iremediabil de mişcarea comunistă încă de când era elev de liceu. „De la vârsta de 15 ani, am făcut parte din organizaţia «Şcolarul Roşu», condusă de Partid. Nu împlinisem încă 18 ani când am fost numit (în 8 mai 1931) în Partid. Aceasta s-a întâmplat la Brno (Cehoslovacia), unde mi-am făcut studiile de inginer. Pe lângă muncile în sânul Partidului Cehoslovac, lucram şi pe linia organizaţiei revoluţionare a studenţilor străini – secţia română“, scrie Valter Roman în autobiografia din aprilie 1955.
ÎNCHISORILE LUI VALTER ROMAN
Revoluţionarul nu rezistă mult timp în libertate: e arestat prima oară în Cehoslovacia, alături de toţi ceilalţi comunişti care editau o publicaţie clandestină. E eliberat, dar periplul carceral e abia la început. „După o punere provizorie pe picior de libertate, urma o nouă arestare şi expulzarea mea din Cehoslovacia. După ilegalitatea de vre-o lună la Viena, m-am întors în ţară, Partidul hotărând în acest sens“, povesteşte Roman în autobiografia din ’55.
Studiile şi le termină la Bucureşti, la Facultatea de Electrotehnică, însă, la fel ca în micul oraş evreiesc din Cehoslovacia, îmbină învăţătura cu lecţiile comuniste: din 1933, activează în Partidul Comunist din România (PCdR), la Secţia de Propagandă din judeţul Ilfov. E unul dintre studenţii cei mai activi la dezbaterile dialectice din căminul Schuler, unde locuiau studenţii evrei. E urmărit de Siguranţă, trăieşte clandestin şi gândeşte ilegal.
SĂLBATICELE ORGANE ALE SIGURANŢEI
„La 30 mai 1934, sunt arestat pe stradă de organele Siguranţei când veneam de la o şedinţă ilegală. [...] Deşi supus unei torturi [indescifrabil] timp de 10 zile şi 10 nopţi, n-am dat nici un fel de declaraţie şi n-am recunoscut nimic“, arată Valter Roman în autobiografia din ’55. Momentul e recunoscut şi mai târziu de către tovarăşi: „Aşa e, Valtere, tu n-ai dat pe nimeni“, i se spune în şedinţele de partid.
Aceasta era cea mai mare mândrie pentru un comunist în interbelic: să rămână în conspirativitate. Mulţi ani mai târziu, în 1980, scrie în prefaţa volumului „Evocări“: „În amintirea mamei mele, Ioana, care atunci când am fost arestat şi maltratat la Siguranţa din Bucureşti s-a închis în casă, evitând orice contact cu oamenii şi a suferit îngrozitor, plângând neîncetat. Dar când a aflat că fiul ei a rezistat torturii şi nu a «dat» pe nimeni, s-a îmbrăcat în cea mai frumoasă rochie pe care o avea şi a ieşit la plimbare pe strada centrală a oraşului meu natal – Oradea, pentru a fi văzută de toată lumea“.
Ce se întâmplase la Siguranţă? În procesul verbal întocmit de agenţi şi cuprins în dosarul Nr. 1314/1934, Valter Roman demască metodele sălbatice folosite pentru a-l determina să-şi recunoască afilierea politică: „Am fost audiat timp de patru ore după declaraţia unui jandarm care m-a păzit, am fost ameninţat cu moartea de către comisar şi doi agenţi al căror nume nu îl ştiu m-au chinuit grozav, bătându-mă [...] în pielea goală m-a ridicat de gât cu centura, iar celălalt m-a bătut. Am fost scuipat de 3-4 ori în faţă şi tot acel agent a voit să-mi introducă membrul sexual în gură, iar la urcarea (n.r. – urechea) dreaptă după bătaie a curs sânge şi apoi puroi şi nu aud nimic cu urechea dreaptă“.
„DEPĂŞEA NIVELUL PROZEI DE PARTID“
Valter Roman nu face niciun compromis: „După punerea întregului grup în libertate provizorie, am continuat să lucrez pe linie studenţească şi a tineretului, lucrând în redacţia organului central al UTC-ului. Deasemenea într-un timp făcând parte din redacţia organului comitetului judeţean al Ilfovului «Steagul Roşu». Aici am lucrat împreună cu tov Sorin Toma (n.r. – născut Moscovici)“, povesteşte în autobiografia pentru partid.
În toamna anului 1935, în timp ce cazul său se judeca, fuge la Paris, unde începe să scrie la foaia comuniştilor din diaspora franceză, „Gazeta Românească“.
Despre textele sale de partid, politologul Vladimir Tismăneanu scrie, în „Arheologia terorii“: „Într-o perioadă în care deficitul de intelectuali făcea ravagii în rândurile acestei formaţiuni politice marginale, când feluriţi instructori de formulă spirituală pur stalinistă începeau să-şi spună cuvântul în PCR, Valter Roman a fost unul dintre puţinii activişti capabili să elaboreze un text teoretic. Fără a fi o sursă de lumină, scrise adeseori într-un limbaj poticnit şi totalmente indigest, articolele sale din anii 1935-1937 depăşeau incontestabil nivelul lamentabil al prozei de partid“.
Citiţi şi al patrulea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Gheorghe Gheorghiu-Dej, electricianul cu patru clase: „Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă Bacalaureatul“
A corespondat cu Einstein! De fapt, nu el, ci un prieten de-al său
La Deutsche Technische Hochschule (Politehnica) din Brno, Cehoslovacia, nu e implicat doar în activităţi comuniste. În volumul său cu portrete ale oamenilor pe care i-a cunoscut, „Evocări“, povesteşte aproape plenar despre momentul în care se afla în preajma unui coleg de facultate în timp ce acesta a schimbat câteva cuvinte cu fizicianul Albert Einstein (foto). Cei doi erau studenţi, iar savantul venise în oraş să ţină o conferinţă. „Îl recunoscuse pe Panet (n.r. – Francisc, colegul lui Roman, executat la 7 noiembrie 1941), i-a dat mâna întrebându-l dacă înaintează în munca sa de cercetare. [...] Einstein i-a urat mult succes şi i-a spus: «Te rog să-mi mai scrii şi din România». Expunerea marelui savant şi figura sa m-au impresionat profund. Mi-au răscolit gândurile“, povesteşte Roman în „Evocări“. Petre Roman înfloreşte uşor povestea tatălui său: „Tata i-a trimis o scrisoare lui Einstein: calculase, când avea vreo 15-16 ani, vârsta Pământului pe baza cantităţii de radioactivitate. I-a scris o scrisoare lui Einstein, iar Einstein i-a răspuns“. De fapt, Valter Roman însuşi lămureşte această dilemă istorică, în volumul „Evocări“: „În 1929, fiind elev la Oradea, am ţinut o expunere despre teoria relativităţii în faţa elevilor şi profesorilor de liceu [...] Nu mă întrebaţi de nivelul ei!“.
Valter Roman: „Mă doare Spania!“
Momente pe frontul din Spania. Sursa fotografiilor: Arhiva personală a lui Petre Roman
Anul 1936 este, poate, anul determinant în
viaţa lui Valter Roman: decide să plece pe front, în războiul civil abia început în Spania, şi să lupte pentru internaţionalismul comunist. Valter Roman rămâne pe frontul spaniol aproape de la începutul şi până aproape de finalul conflictului. Are grad de ofiţer (maior) şi e deja şeful Regimentului de Artilerie motorizată „Ana Pauker“, creat în iunie ’37, după contopirea câtorva subunităţi militare alcătuite în majoritate din români. E unul dintre românii importanţi, cu nume şi funcţie.
În cartea sa de memorii, „Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranţei“, în care-şi descrie experienţele militare şi civile spaniole, dar în care idealizează eroismul tovarăşilor săi de arme, Valter Roman recunoaşte cu întristarea învinsului: „Câteodată, e mai uşor să faci istoria decât s-o scrii“. Valter Roman a făcut istorie în Peninsula Iberică. A luptat şi câştigat bătălii, a fost rănit, a învins şi a fost învins.
„Pentru marea majoritate a acestor oameni, socialismul înseamnă ori o societate fără clase, ori nu înseamnă nimic“, descrie britanicul George Orwell credinţa naivă a „voluntarilor libertăţii“ în, poate, cea mai bună relatare a războiului civil, „Omagiu Cataloniei“.
„MISS INSULELE CANARE 1936“
Înainte de a prezenta epopeea spaniolă, se cuvine, dacă nu e chiar esenţial, să facem câteva precizări. În primul rând, istoria: războiul civil din Spania a izbucnit ca urmare a acţiunii generalului Francisco Franco (poreclit în grupul său „Miss Insulele Canare 1936“ pentru că a ezitat până la începutul lui iulie 1936 să declanşeze lovitura de stat: să transmită la staţia de radio din Ceuta, enclava spaniolă de pe coasta marocană a Africii, celebra frază: „În toată Spania cerul e fără nori“). Aşadar, combatanţii erau, de o parte, forţele franchiste (sau naţionaliste), conduse de Franco şi sprijinite de Italia fascistă şi de Germania nazistă, şi, de cealaltă parte, republicanii, sprijiniţi de URSS şi Mexic.
Voluntarii republicani erau organizaţi în Brigăzile Internaţionale şi erau, fireşte, susţinuţi de Moscova să lupte – de această dată, o spunem fără ironie – pentru cauza dreaptă a Spaniei. Totuşi, republicanii au fost înfrânţi la 1 aprilie 1939, iar învingătorii au trecut la represalii dure asupra foştilor combatanţi. Cei care au scăpat de pe teritoriul Spaniol, au fost trimişi în Franţa, în lagăre şi închisori politce. Un prim amănunt: în Spania, în timpul războiului civil, a existat încă un război, de subterană. Mulţi dintre luptători au fost epuraţi şi ucişi fără judecată, la comanda lui Stalin, sub pretextul unei devieri troţkiste. Valter Roman a reuşit „să închidă ochii în faţa alarmantelor fenomene de terorare poliţienească organizată de consilierii sovieici în Spania cu sprijinul neprecupeţit al staliniştilor autohtoni“, arată Vladimir Tismăneanu în volumul „Arheologia terorii“.
Românii, ajunşi pe front sub protectoratul Internaţionalei Comuniste (Comintern), luptau pe pământul spaniol fie dintr-un motiv pragmatic, pentru că în ţără erau hăituiţi de autorităţile anticomuniste, fie pentru că erau devotaţi şi credeau cu pasiune în cauza internaţionalismului comunist. Alţii erau, pur şi simplu, trmişi de Comintern. Valter Roman avea puţin din toate.
CUŢITUL DE LA JARTIERĂ
Despre bătăliile lui din sânul poporului spaniol, Valter Roman povesteşte în volumul propagandisto-biografic „Sub cerul Spaniei“: literatură memorialistică, emoţie şi document. Demitizează Spania şi e atent cu nuanţele: „Imaginea Spaniei a fost voit deformată [...] Aşa s-a născut figura convenţională a femeii fatale cu cuţitul asuns la brâu sau la jartieră, gata să-şi omoare iubitul la prima suspiciune. Aşa s-a născut Don Juanul uşuratic care nu cunoaşte decât petrecerile, jocul de cărţi, libertinajul şi care şi-a făcut din batjocorirea femeii principiul suprem al vieţii“. Şi conchide, aşa cum o făcea şi filosoful local Miguel de Unamuno: „Me duele España“ (n.r. – mă doare Spania).
Valter Roman, aşadar, merge pe front în toamna anului 1936: „În octombrie pleacă din Franţa primul grup mai numeros şi organizat de voluntari români, din care fac parte. [...] Grupul nostru trece graniţa sub pretextul că suntem refugiaţi spanioli care se reîntorc în patrie. Pe mine mă chema Santiago Aroyo şi plecam la Sevilla. [...] Ne repetam mereu numele de împrumut şi anemicul nostru bagaj de cuvinte spaniole ca să nu ne dăm de gol la graniţă. «Ei hombre, escucha, como te llammas y a donde vas? Măi, Andrei, n-auzi, como te llamas y a donde vas? Cum te cheamă şi unde te duci?“. La 15 decembrie, este formată o unitate de artilerie comandată de maiorul Valter Roman, care va fi ataşată Brigăzii 11, iar în ianuarie 1937 este creat divizionul român de artilerie, care purta numele „Ana Pauker“.
Pe front, comandantul de artilerie Valer Roman învaţă multe lucruri. De pildă, să călărească. Se făcea că era nevoie ca un ordin să fie transmis la o baterie, cu care legătura telefonică era întreruptă, iar singurul mijloc era să apeleze la un călăreţ. Se oferă Roman, care nu mai urcase în şa niciodată. Maiorul comunist se vede destul de rezistent la călărie – până când calul intră în galop.
„Calul continua fuga bezmetică spre liniile inamice. M-a cuprins o nelinişte soră cu panica. [...] Calul s-a ridicat mai întâi pe picioarele dinapoi, iar apoi a schimbat fulgerător figura şi s-a ridicat tot atât de brusc pe cele din faţă, azvârlindu-mă la o distanţă apreciabilă [...] Despre această întâmplare donchijotească n-am suflat mult timp o vorbă. Nu, deoarece îmi era ruşine“, povesteşte Roman în memorii.
PRIZONIER PENTRU CINCI MINUTE
Totuşi, aparte de bufoneriile din şa, pericolul de pe frontul spaniol este unul real, iar încrâncenarea războiului e din ce în ce mai evidentă pe măsură ce timpul trece. Valter Roman scapă ca prin urechile acului de combatanţii franchişti, după ce aceştia îl reţin prizonier. Redăm mărturia camaradului Anghel, publicată în iunie 1938 în publicaţia franceză „Le volontaire de la liberté“: „La 16 martie 1938, la ora 2 dimineaţa, se prezintă un ofiţer cu ordin urgent [...] pentru comandantul V. [...] Privim (n.r. – Anghel şi Valter) alarmaţi spre tanc, dar vedem că e un tanc «de-al nostru» şi, fără să ne gândim prea mult, pornim mai departe în direcţia lui. Ne aflăm la 100 m distanţă de el când suntem somaţi să ne oprim. Încep să frânez, dar înainte de a apuca să opresc unul din soldaţi trage 3 gloanţe de revolver asupra roţilor din faţă. Furios, opresc, ies repede din maşină şi încep să ţip: «Ce faci, imbecilule? Crezi că am frâne de metro să mă opresc în clipa când îţi place ţie? [...] Începe buzunăreala. Ceasul, portofelul, tot ce e mai de preţ intră-n buzunarul celui care ne face percheziţia.V. e luat în primire de un locotenent-colonel italian. E uşurat şi el de orice obiect de oarecare valoare. [...] Cum să scapi însă de cele două ţevi care ţintesc spre pieptul nostru? Dar ceva cu totul neprevăzut face ca ceea ce mi se păruse o dorinţă de nerealizat să devină realitate. Pe şosea apare deodată o maşină a Statului Major al Diviziei [...] Profitând de momentul de confuzie care se creează, o luăm la fugă şi ajungem în câteva salturi la marginea prăpastiei. Imediat începe o ploaie de gloanţe. Un glonte străbate cizma lui V., dar îi zgârie doar pielea piciorului“.
Totuşi, Valter Roman face o pauză de două săptămâni la Paris pentru a se trata. Nu e mulţumit, îi lipseşte frontul, îi lipsesc tovarăşii – „pentru prima dată, nu mă simţeam bine în acest Paris, care totuşi însemna pentru mine lipsa pericolului legat de război, odihnă, mâncare din belşug, nopţi dormite în tihnă, distracţii“.
În septembrie 1938, voluntarii români sunt retraşi de pe frontul republican. În decembrie, erau în Barcelona, în cantonament, la recuperare. Totuşi, Spania era încă sub asediu. Franco avansase până în Catalonia. La 21 ianuarie 1939 – la 15 ani de la moartea lui Lenin – românii semnează să se întoarcă. O ultimă încercare de a rezista fasciştilor. Eşuată.
Prânzul la război
Maiorul de artilerie povesteşte cu amuzament despre tabieturile la care spaniolii nu renunţă nici măcar în cele mai crâncene momente. „Duelul bateriilor antitanc începuse cam pe la ora 11 dimineaţa. După vreo oră, constatăm că artileria noastră a încetat brusc să tragă. […] La întrebarea noastră de ce s-a încetat focul, din ordinul cui, primim următorul răspuns, rostit atât de firesc încât ne-a uluit: «Dar e pauză de prânz. A venit mâncarea». [...] Dar deodată, constatăm cu uimire că şi inamicul a încetat să tragă. Artileriştii de dincolo suspendaseră şi ei tragerea ca să mănânce.“
Citiţi şi al zecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“, biografia lui Petru Groza, ultimul burghez. De la tentativa eşuată de suicid la idila cu Elena Lupescu şi „divorţul decent şi elegant de monarhie“.
<strong>Chipurile Spaniei</strong>
1. Fata de 18 ani pe care n-a uitat-o niciodată. Primele impresii de pe teritoriul spaniol n-au nicio legătură cu războiul. Valter Roman e fascinat de stilul de viaţă mai degrabă hedonist al poporului pentru care lupta. Îi plac voia bună, mâncarea aleasă şi dansul senzual. „Aici am avut prima întâlnire cu cântecul şi dansul spaniol autentic şi tot aici am mâncat pentru prima dată calamar en su tinta şi paella, specialităţi culinare autohtone greu de uitat, [...] cărora le-am făcut onorurile cu poftă de lup“, povesteşte în „Sub cerul Spaniei“.
Paella valenciana este „un fel de pilaf de orez făcut la cuptor într-o tigaie specială cu fundul plat, amestecat cu tot soiul de peşti din cei mai fini, la care se adaugă langustă şi raci, din compoziţie nelipsind însă nici puţin cârnat şi piept de găină“, explică Roman. Un fel de tigaie cu de toate.Deşi s-a căsătorit cu două femei din Spania, Valter Roman n-a uitat-o niciodată pe prima artistă pe care-a văzut-o în patria de împrumut. „O fetişcană de vreo 18 ani, numai foc şi patimă“, cu cântec de sirenă şi obraji care răscolesc.
2. Nicolae Titulescu (foto) e „spaniol“. Şi sprijinul marelui diplomat şi-l asumă Roman: până la urmă, Titulescu a adoptat o poziţie categorică de partea luptătorilor republicani spanioli, în vreme ce guvernul românesc – nu. Titulescu, arată Valter Roman în volumul „Sub cerul Spaniei“, ar fi trimis 100 de tunuri şi 3 escadrile de avioane în Barcelona şi Bilbao, lucru care a cântărit, se pare, destul de mult în decizia lui Carol al II-lea de a-l debarca.
Voluntarii români chiar i-au trimis acestuia o telegramă: „Divizionul de artilerie român din armata republicană spaniolă, care luptă pe sol străin pentru cauza justiţiei sociale, a libertăţii şi a păcii mondiale, Vă trimite Dvs., marele om de stat, salutul şi expresiunea recunoştinţei sale sincere“. Telegrama este semnată „Comandant Valter Roman“. Răspunsul lui Titulescu: „D-lui Valter Roman, comandantul de artilerie al Brigăzii XI internaţionale. Sincere mulţumiri pentru atenţia dumneatale plină de căldură. Când pactele nu sunt respectate şi oamenii de stat devin falimentari, îmi face o deosebită plăcere să pot felicita pe ostaşii români, care, acţionând în spiritul echităţii şi dreptăţii, reînvie, departe de patrie, virtuţile strămoşeşti“.
3. Locura. Nebunia lui Costiniuc. Valter Roman împănează faptele de arme ale ostaşilor săi cu caraghioslâcurile lor de români neaoşi. E cazul şoferului Vasile Costiniuc: se întâmpla ca, într-o deplasare, camionul pe care-l conducea să fie oprit de un civil – bărbat! – care făcea autostopul la marginea şoselei. „«Nu vezi că aici nu este niciun loco? Ariba în camion, hay loco!», vrând să-i spună prin aceasta că e loc destul sus în camion. Cetăţeanul, spre uimirea lui, ezită să dea curs invitaţiei“, povesteşte Roman în memoriile sale. Pentru conformitate: „loco“, în spaniolă, înseamnă „nebun“.
4. Hindusul din Spania. Pe front îl cunoaşte şi pe Jawaharlal Nehru (foto), considerat, după Ghandi, cea mai importantă figură a mişcării de eliberare din India şi primul premier al statului – „pe atunci relativ tânăr, înalt şi zvelt, cu o figură de o mare distincţie, subliniată de o atitudine modestă şi o comportare simplă şi firească“, îşi aminteşte în „Sub cerul Spaniei“. Indira, fiica sa, atunci de 20 de ani, ulterior prima femeie premier a Indiei, „părea o fetişcană şi mă gândeam că pentru ea politica trebuie să fie un lucru îndepărtat şi neinteresant“.
5. Logoreea lui Nicu Pop. Scurtele momente de relaxare erau o gură de oxigen pentru interbrigadişti. „Aveau loc câteodată şi mici serbări. Cântecul nostru «Suflecată până la brâu, ducea, ducea rufele la râu“ a devenit, într-un fel, marşul regimentului. Plăcea grozav tuturor“, povesteşte Roman în memorii. La unul dintre balurile de regiment, soldatul Nicu Pop a organizat chiar şi un concurs de înjurături. Concurs internaţional, cu spanioli, francezi, belgieni, italieni, unguri şi cehi. „Concursul a fost câştigat de Nicu al nostru. Era imbatabil.“
6. Hemingway (foto dreapta), Panait Istrati şi omleta comunistă. În Spania îl cunoaşte şi pe scriitorul german Ludwig Renn, care-l prezintă, la rândul său, scriitorului Ernest Hemingway. Americanul stătea în Madrid, la hotel „Florida“. Valter Roman mărturiseşte, în „Evocări“, că avea o pasiune aparte pentru povestirile sale: „Cu puţin timp înainte de a pleca spre Spania, la Paris fiind, citisem o altă povestire a lui Hemingway, în care era vorba de coarnele taurului. Era descrisă acolo, cu o pană de mare cunoscător, măiestria unor faimoşi toreadori: Belmonte, Manolo, Romeo şi alţii“. Pentru toreadori, Roman avea aproape o adoraţie. Le admira „extraordinarul curaj, sângele rece, stăpânirea de sine şi o atitudine demnă în faţa primejdiei, un fel de sfidare a morţii“, după cum mărturiseşte în volumul „Sub cerul Spaniei“.
Întâlnirea cu Hemingway îl însufleţeşte: „Mă priveşte cu ochi zâmbitori şi mă întreabă de naţionalitate. Auzindu-mi răspunsul, spune: «Da... Îl cunosc şi-l iubesc pe Panait Istrati (n.r. – scriitorul român căruia, în urma unor certuri cu ziaristul Pamfil Şeicaru, i-a fost divulgată orientarea sexuală, purtând chiar porecla jurnalistică «poetul şezuturilor deflorate»). Ne oferă apoi whisky, îndemnându-ne mereu cu vorba şi mai ales cu fapta să bem. Renn duce simbolic paharul la gură, dar eu îl dau pe gât. Gust pentru prima oară din băutura asta şi-mi place. Hemingway mă priveşte aprobator“, povesteşte Roman în „Evocări“. „Bea, bea, e bun, dă energie. Nu tulbură niciodată mintea“, i-ar fi zis Hemingway, potrivit relatării din „Sub cerul Spaniei“.
Cei trei îşi dezleagă limba şi vorbesc despre politică şi idei, despre război şi laşitate, despre lupte de tauri şi despre coridele politice ale lui Panait Istrati. Mic excurs de atmosferă de la măreaţa întâlnire: greaua încercare a romancierului din Brăila revine în discuţie. E vorba despre un dialog pe care scriitorul român îl avusese cu un demnitar sovietic, în timpul unei vizite în URSS. La deziluzia lui Istrati cu privire la starea puşcăriilor sovietice, rusul îi răspunde cinic: „Nu se poate face omletă fără să spargi ouăle“. Istrati: „Aş putea fi de acord cu această explicaţie, dar, din nefericire, am văzut mai mult ouăle sparte decât omleta“. Este aproape obligatoriu să facem o precizare în această poveste anecdotică: analogia a fost preluată şi de filosoful liberal Isaiah Berlin, care spune că din omleta comunistă (visul comunist) nu a gustat nimeni, deşi au fost sparte milioane de ouă.
Ignoranţa lui George Enescu
Valter Roman se mai laudă şi că a făcut parte dintr-o delegaţie comunistă trimisă de partid să trateze afilierea compozitorului George Enescu la mişcarea comunistă. Era în martie 1936, iar Roman era redactor-şef la „Gazeta românească“, publicată în Franţa. După ce l-ar fi convins să creadă în „lupta democratică din ţară“, se pare că a reuşit să-i smulgă şi o declaraţie pentru publicaţia pe care o conducea. „Spuneţi tuturor că eu sunt pentru victoria raţiunii asupra forţelor care vor să ţină ţara noastră în întuneric şi ignoranţă“, acestea se pare că au fost vorbele compozitorului, potrivit relatării din „Evocări“.
Citiţi şi cel de-al unsprezecelea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“, biografia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul-intelectual care ar fi putut fi: „Îmi plac femeile, dar amanta mea numărul unu rămâne politica.
<strong>Femeile ştiute ale lui Valter Roman</strong>
Despre doamnele din viaţa lui Valter Roman nu sunt ştiute prea multe lucruri. Fostul interbrigadist părea cazon şi în relaţiile cu femeile, deşi, măcar din punct de vedere ideologic, amorul liber era nu doar permis, ci chiar încurajat. Totuşi, politologul Vladimir Tismăneanu oferă câteva detalii într-un articol publicat pe blogul personal: „La Bucureşti (n.r. – înainte de a pleca din ţară), fusese logodit cu Paula Bessler, o fată născută în Moldova, la Botoşani. Şchioapă de un picior, extrem de vocală şi neabătută în ataşamentul său faţă de linia Partidului, Paula încerca întotdeauna să aibă dreptate şi nu mai asculta de absolut nimeni odată ce gura Partidului proclama adevărul“. În volumul „Lumea secretă a nomenclaturii“, Tismăneanu detaliază viaţa personală a lui Roman: „Valter a avut doi copii din prima căsătorie a celei de-a doua soţii, Hortensia, cu un comunist spaniol, Raul şi Mirela, pe care i-a adoptat, apoi pe Petre şi Carmen, după ce s-a căsătorit cu Hortensia (foto, ani de zile directoarea emisiunilor în limbi străine de la Radio România). Din prima căsătorie a lui Valter, tot cu o spaniolă, cred că se numea Carmen, de care a divorţat la Moscova, au rămas şi doi copii în URSS. Valter şi Hortensia au locuit la hotelul Lux din Moscova, unde a avut loc şi căsătoria lor (mama mea a fost prezentă)“.
<strong>De două ori trădător de ţară: ce-a făcut Roman la Moscova?</strong>
„Ca unul care am avut fericita ocazie de a trăi în Uniunea Sovietică în timpul cel mai sbuciumat, dar şi cel mai glorios al ei, mă simt dator atât faţă de acest popor erou – care mi-a oferit ospitalitatea lui mărinimoasă – cât şi faţă de ţara mea natală de a face cunoscut ceea ce un mănunchiu de criminali au încercat să ascundă“, scrie Valter Roman în prefaţa volumului „URSS în război. Direcţiunea efortului principal“.
Valter Roman pleacă la Moscova în 1939. La început, e repartizat ca inginer electric la fabrica de avioane din oraşul Kaliningrad, potrivit unei biografii făcută de partid la 26 noiembrie 1951. În iulie 1941, se înrolează voluntar în Armata Sovietică, mărturiseşte în autobiografia de partid. Ofensiva nazistă asupra URSS începuse la finalul lunii iunie.
Valter Roman se duce, practic, pe frontul antiromânesc, deşi se pare că nu e trimis faţă în faţă cu români. Orişicât, între valorile sale militare, trădarea de ţară nu pare un lucru de condamnat. La o judecată macro, a lupta într-o armată a Naţiunilor Unite, în speţă cea a URSS, nu poate aduce titulatura de trădător, însă, din perspectivă românească, Valter Roman lupta împotriva propriei ţări.
Comunicatul de la Radio „România liberă“, pe care Valter Roman l-a citit după 23 august 1944.
E CHEMAT LA COMINTERN
DE GHEORGHI DIMITROV
Rămâne militar până în martie 1942, când, la chemarea lui Gheorghi Dimitrov, merge să lucreze la Comintern, alături de Ana Pauker şi Vasile Luca. După dizolvarea Internaţionalei, din mai 1943, e repartizat la Institutul nr. 205 de pe lângă CC al PCUS, unde stă până în mai 1945. Adică până la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial.
„IAR STALIN ÎMI SPUSE ODATĂ RÂZÂND...“
Rămâne însă redactor-şef al postului de propagandă comunistă radiofonică „România liberă“. „Acest post avea menirea ca să ajute partidul nostru în ţară“, explică Roman la Plenara din ’61. La Moscova, între transmisiile pe unde scurte, se împrieteneşte cu toţi comuniştii europeni expulzaţi în URSS, printre care şi Imre Nagy. Intră în plutonul lui Stalin şi e mândru să fie portavocea Kremlinului.
„Lui Stalin îi place să primească la întrebările lui un răspuns scurt, direct şi răspicat, fără şovăeli. De obicei, acela care se află pentru întâia dată la Stalin nu se încumetă să răspundă îndată la întrebarea pusă, căutând să-şi chibzuiască răspunsul ca să nu trântească vreo prostie. La început, şi eu, înainte de a-i răspunde tovarăşului Stalin, mă codeam, mă uitam când la fereastră, când la plafon. Iar Stalin îmi spuse odată râzând: «Degeaba te uiţi în tavan, nimic nu e scris pe el. Uită-te mai bine drept la mine şi spune tot ce crezi. E singurul lucru care ţi se cere»“, povesteşte în volumul „URSS în război“.
În primăvara lui ’45, când soarta războiului era aproape decisă, Valter Roman merge în oraşul Kotovsk pentru a organiza cea de-a doua divizie militară formată din prizonieri români capturaţi pe teritoriu sovietic şi numită „Horea, Cloşca şi Crişan“. Formaţiunea e înfiinţată oficial la 12 aprilie 1945. Printre membrii importanţi ai „HCC“ erau Mihail Lascăr, Dumitru Petrescu, Mihail Boico, Sully Brill şi Sorin Toma, fiul poetului proletcultist Alexandru Toma (născut Moscovici). Valter Roman ocupă funcţia de şef al Secţiei de Educaţie, Cultură şi Propagandă a Diviziei. Cu alte cuvinte, însărcinatul cu propaganda în rândul ostaşilor-trădători.
Şi încă o nuanţă, care vine în apărarea celor numiţi trădători pentru că s-au înscris în divizie: prin Legea 320 din 26 aprilie 1945 (la două săptămâni după înfiinţarea „HCC“), o bună parte din militarii din Divizia „Tudor Vladimirescu“ a fost reintegrată în Armata Română (ofiţeri, subofiţeri, maiştri şi submaiştri militari).
ORE DE LECTURA PENTRU MILITARII ANALFABETI
Orişicât, prima divizie de militari, „Tudor Vladimirescu“, selectase majoritatea ofiţerilor de armată. Miza „HCC“ era însă să asigure regimului un generos grup obedient. Nu era nevoie de şcoală, de pregătire militară ori de vreun pic de demnitate. Ordinele se execută.
Istoricul militar Florin Şperlea explică perfect rolul politrucilor militari: „Valter Roman a fost un şef al aparatului politic al «HCC». Acesta era creat pe tipar sovietic astfel încât în fruntea fiecărei unităţi să stea şi un locţiitor comunist cu pistolul la brâu. Pentru a preveni problemele. La noi, nu i-au spus aparat politic, ci «Aparat pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă». Era o conexiune între politic şi militar“.
Ce făceau, mai exact, membrii aparatului? Florin Şperlea: „O parte din soldaţi fiind analfabeţi, erau create aşa-zisele ore de lectură. Îi aduceau pe toţi la un loc, găseau pe unul care ştia carte şi care citea. Una din cele mai mari campanii de alfabetizare a avut loc în 1948-1950. Ideea era ca militarii să poată citi presa comunistă, iar Valter Roman era cel care controla tipăriturile. Ofiţerii români au văzut, în majoritatea lor, o dezonoare să se încadreze în «HCC» şi «TV»“.
Ce-a înţeles Valter Roman din formarea diviziei? „A fost o manifestare a unor sentimente ce reflectau îngrijorările profunde ale imensei majorităţi a ostaşilor români aflaţi pe frontul antisovietic şi care exprimau sub cele mai diferite forme împotrivirea lor faţă de politica lui Antonescu. [...] Partidul nostru, prin reprezentanţii săi care se găseau în timpul războiului în Uniunea Sovietică [...], a reuşit să canalizeze dorinţa şi voinţa a zeci de mii de ostaşi în albia unei mişcări antifasciste, cristalizându-se destul de repede ideea creării unor mari unităţi militare româneşti“, explică în „Evocări“. Deşi „HCC“ n-a tras nici măcar un foc de armă pe front, Valter Roman e decorat, la 7 iulie 1945, cu ordinul „Steaua Roşie“ de către prezidiul Sovietului Suprem al URSS.
„Ăluia i se dă Transilvania“
În perioada petrecută la Moscova de către comuniştii români, se pare, au fost luate şi primele decizii cu privire la soarta Ardealului. Valter Roman povesteşte, la plenara din ’61, despre controversele de la Comintern, dar şi despre soluţia finală a lui Stalin: „Trebuie să spun că cu Rákosi (n.r. – Mátyás, secretar general al Partidului Comunist Maghiar) noi am avut multe discuţii la Moscova [...] şi niciodată n-am putut să ne înţelegem asupra acestei chestiuni (n.r. – a Transilvaniei). [...] Ca linie tactică s-a dat această linie, atât pentru români, cât şi pentru unguri: Cine iese primul din război, ăluia i se dă Transilvania. Tovarăşi, asta a fost“.
<strong>„N-am putut să ne vindem sufletele“</strong>
Oleg Dombrovschi (foto) şi Radu Mărculescu au fost în Gulag şi nu şi-au vândut sufletul. Au preferat carcera şi demnitatea. N-au cântat niciodată păunii, cum ar spune regretatul poet basarabean Grigore Vieru. Oleg Dombrovschi a rămas în prizonierat şapte ani, în buza Siberiei. Un periplu în care a cunoscut 32 de lagăre şi care-ţi taie răsuflarea, pur şi simplu. Întors în România, a mai fost încarcerat încă şase ani în Gulagul românesc.
„Armistiţiul s-a încheiat pe 23 august 1944, dar noi am făcut parte dintr-un detaşament care în dimineaţa zilei de 27 încă trăgea cu tunul. Asta până ce au venit, ne-au călcat în picioare şi ne-au dezarmat“, spune Oleg Dombrovschi.
Radu Mărculescu a stat nouă ani în lagăre şi alţi cinci ani în puşcăriile comunismului românesc. În cuvintele lui, povestea sună aşa: „N-am putut. N-am putut să ne vindem sufletele. Am fi purtat toată viaţa cu noi cadavrul unui suflet mort“. Şi Oleg Dombrovschi, şi Radu Mărculescu au refuzat să facă parte din diviziile de prizonieri organizate pe pământ sovietic. N-au conceput să-şi trădeze ţara.
<strong>PETRE ROMAN: „Am aflat după Revoluţie că pe tata îl chema Neuländer. De la Vadim“</strong>
Petre Roman spune că şi-a făcut un crez personal din a păstra memoria tatălui său. Şi, deşi uneori pare că păstrează o memorie stăpânită de Alzheimer, Petre Roman este foarte scrupulos: tatăl său a fost în primul rând un militar, apoi inginer. Şi, numai dacă insistăm, a îmbrăţişat şi ideologia comunistă. Dar asta e mai puţin important. Ce contează, de fapt, e corespondenţa niciodată găsită pe care a avut-o cu fizicianul Albert Einstein, scrisoarea bravă rătăcită undeva, în drumul către Stalin, ori misteriosul brevet de inventator al unui tren reinventat recent. Totuşi, Petre Roman nu doseşte sub preş istoria familiei sale. E destul de fardată ca să nu strălucească.
„Weekend Adevărul“: Tatăl dumneavoastră a făcut politică în Spania sau a fost doar pe front?
Petre Roman: E unul dintre eroii războiului civil. Sunt mărturii nenumărate în legătură cu faptele de arme ale tatălui meu. Una dintre cele mai cunoscute: în câmp deschis, toată ofensiva republicană era ţinută cu o mitralieră dintr-un turn. Tata a avut o idee complet năstruşnică: au luat un tun uşor, tras de un camion, şi, alături de încă doi, s-au dus în câmp deschis, au tras şi i-au lichidat pe adversari. Tata, în Spania, e considerat una dintre marile figuri ale războiului civil. Acolo, el a avut o mare problemă cu trimişii lui Stalin, printre care Petre Borilă, comisar politic, care nu era militar. Ca şi tatăl unui mare profesor român. Comisarii politici nu erau direct implicaţi. Veneau, plecau, nu erau pe front. Tata nici nu-i înţelegea. „Ce caută oamenii ăştia aici? Ce să ne spună ei nouă?“
O SCRISOARE CĂTRE EINSTEIN. PIERDUTĂ
Dar nici Valter Roman nu era militar de formaţie.
Era maior de artilerie! Avea studii foarte solide. Inginer la Deutsche Technische Hochschule (n.r. – Universitatea Tehnică Germană) din Brno, una dintre cele mai importante şcoli de inginerie din Europa!
Era o comunitate evreiască puternică în interbelic la Brno. De asta a studiat acolo?
N-a fost acesta motivul. El venea de la Oradea, unde a terminat şcoala românească. A fost un elev cu totul excepţional! A avut un schimb de scrisori cu Einstein: calculase, când avea vreo 15-16 ani, vârsta Pământului pe baza cantităţii de radioactivitate. I-a scris o scrisoare lui Einstein, iar Einstein i-a răspuns.
Chiar el?
Da, s-a scris despre treaba asta. La vârsta aceea, el s-a angajat şi în mişcarea antifascistă. Se gândea să facă studiile la Politehnica din Bucureşti, dar a avut un unchi care trăia la Viena şi care i-a plătit studiile la Brno. În primul an, se pare, a fost chiar şeful promoţiei. Apoi, intrând în mişcarea antifascistă, n-a mai avut timp.
INSPIRAT DE VALTER MARACINEANU
N-a terminat studiile.
A terminat, desigur, studiile şi a luat „Dipl.-Ing.“, cum se spune, adică diplomă de inginer. S-a vorbit mult despre originile familiei mele. Mama era spaniolă, catolică, dintr-o familie foarte-foarte veche din Spania. Iar despre tata – eu niciodată n-am ştiut că a avut alt nume. Am aflat după revoluţie că îl chema Neuländer. El, câtă vreme a stat la Paris, a scos vreo 12 publicaţii ale emigraţiei româneşti. Sub diverse nume – Valeriu Ardeleanu, Valeriu Crişan, Erdély Valér. Dar, la noi acasă, tata spunea: „Familia noastră e familia Roman“.
Cum aţi aflat de numele său?
A ieşit ticălosul ăsta de Vadim Tudor şi mi-a spus: „Domnule, pe tine nu te cheamă Roman, ci Neuländer“. „Eşti nebun?“ El, dement cum era, mistifica această informaţie şi spunea că, de fapt, familia mamei mele e evreică. Asta e o blasfemie, dacă mă gândesc că familia Vallejo, familia mamei mele, a fost fondată în anul 721. Din credinţă catolică, de un cavaler de la curtea regelui Scoţiei, ca să lupte împotriva islamismului. În fine, eu am aflat numele tatălui meu după Revoluţie.
Şi de ce şi-o fi ales „Valter“?
El spunea că-l cheamă Valter pentru că, în familie, a existat o mare admiraţie pentru Valter Mărăcineanu, care era din Bihor. Şi-o fi luat numele din acest motiv, dar, păcat, n-am discutat niciodată cu el. Când antisemitismul lui Ceauşescu devenise evident, mai existau acuzaţii, însă acestea se îndreptau asupra mamei. Oricum, în certificatul meu de botez scrie că sunt de confesiune creştin-ortodox.
Ştim c-aţi fost botezat de Petru Groza.
Da, a fost naşul meu de botez. Dar nu ştiu de ce a vrut să fiu „Petre“, şi nu „Petru“. El stătea pe Aleea Alexandru, numărul 1, iar noi stăteam la numărul 9. Ţin minte că eram mic şi mergeam în vizită la el. Petru Groza, în ’46, a făcut o propunere către regele Mihai ca voluntarii „spanioli“ să fie consideraţi ca luptători pentru România. Regele a dat un decret, atunci l-a ridicat pe tata la gradul de colonel, i-a dat o spadă şi, cadou, o armă de vânătoare de fabricaţie belgiană.
INVENTATORUL
După războiul civil şi o scurtă perioadă în Franţa, e trimis în URSS, la Comintern.
Ajunge în a doua jumătate a lui ’40. Chiar el a cerut să meargă în URSS, pentru că acolo se afla mama. Mama a făcut parte dintr-o legendară echipă de femei care, în timpul războiului, a cules copii rămaşi fără părinţi şi i-a dus la Odesa. În URSS, tata a lucrat la biroul de proiectări al unei mari întreprinderi de trenuri electrice. Mai mult decât atât: fiind acolo, el proiectează trenul motrice pe pernă electromagnetică. Îl inventează. Ăla pe care Siemens l-a pus în funcţiune în Japonia acum cinci ani! Dar principiul după care funcţionează e redactat de tatăl meu.
Relaxare pe frontul din Spania
De unde ştiţi?
Remus Răduleţ, când i-a dat titlul de doctor docent tatei, a obţinut, din URSS, documentaţia. Găsiţi la Academie. După care devine şeful postului de radio „România liberă“. Atenţie, deci nu „Vocea Moscovei“! E foarte importantă această deosebire. Postul românesc era ascultat, în timp ce cel rusesc – nu.
O SCRISOARE CATRE STALIN. PIERDUTĂ
Institutul 205 nu strângea, de fapt, activiştii de partid?
Nicidecum! Institutul acesta era absolut tehnic. A avut activităţi politice în URSS, fără îndoială. Într-una dintre activităţile sale era să-şi piardă viaţa. La un moment dat, soţia unui foarte bun prieten de-al lui a venit la el şi i-a spus: „Valtere, soţul meu a dispărut şi nimeni nu dă nicio explicaţie“. „Nu se poate, am luptat cu el în Spania!“, spune el, oarecum naiv. Deşi citise cartea lui Koestler.
„Întuneric la amiază“?
Da. Şi atunci i-a scris o scrisoare lui Stalin în care a explicat ce fapte de arme a făcut fostul lui camarad. L-a chemat Dimitrov, care păstorea grupul foştilor voluntari. L-a scos din birou: „Mă, Valtere, tu eşti nebun? I-ai scris lui Stalin? Norocul tău e că scrisoarea a ajuns la mine, nu la Stalin! Puteai să fii acum împuşcat!“. „Cum, dar cum se petrec lucrurile acestea?“, întreabă tata. „Dar şi pe mine poate să mă ia oricând. Cât sunt eu de erou al clasei muncitoare.“ Deci, tata putea să moară la ordinul lui Stalin şi voi spuneţi că e „Apostolul lui Stalin“. Haideţi să fim serioşi, băieţi!
<strong>Ce legătură are Mihai I cu „Horea, Cloşca şi Crişan“?</strong>
Se întoarce în România în ’45.
La începutul lui ’45, când regele Mihai dă ordinul de formare a Diviziei „Horea, Cloşca şi Crişan“.
N-are nicio legătură regele Mihai cu „HCC“.
Ba da. Aşa s-a format. La ordinul regelui Mihai I.
A fost iniţiativa comuniştilor români din URSS.
După 23 august, s-a pus problema: sunt în URSS câteva zeci de mii de prizonieri militari, inclusiv mari cadre ale Armatei Române. De exemplu, generalul Mihail Lascăr. Iar la Divizia „Tudor Vladimirescu“, generalul Nicolae Cambrea. Atunci a venit ideea Casei Regale de aici. Iniţial, Stalin nu avea încredere în prizonieri şi a fost împotrivă. Voroşilov a înclinat balanţa pentru formarea diviziilor. Iar Ana Pauker s-a opus creării diviziilor!
Nu-i aşa. Nu s-a opus.
S-a opus! A fost şi împotriva lui „23 august“.
Împotriva lui „23 august“ – da, dar la formarea diviziilor chiar a contribuit.
Ea era de părere că România trebuia eliberată de armatele sovietice. Punct. Tata a fost foarte entuziast – fiind şi militar – şi a intrat în divizia condusă de Mihail Lascăr. Apoi, la propunerea tatălui meu, Lascăr a devenit ministrul Apărării Naţionale. Lumea spune: „Au venit pe tancuri“. Au venit la ordinul regelui Mihai I!
Dar când au intrat în Bucureşti, erau, efectiv, pe tancuri? Sau or fi venit cu avionul, cu trenul, cu ce-or fi venit?
Nu, nu, au venit cu armata. N-au intrat în Bucureşti, că n-aveau motive, dar erau înarmaţi, tot. Tata era locotenent-colonel. În ’46 l-a făcut regele colonel, iar în ’48 a devenit cel mai tânăr general al Armatei Române (n.r. – al doilea cel mai tânăr. Dumitru Petrescu fusese înălţat la gradul de general de brigadă printr-un Înalt Ordin Regal din 12 iulie 1947). A ajuns şeful Statului Major (n.r. – locţiitor politic al Şefului Marelui Stat Major).
În ’52, „a căzut la partid“, cum se spune.
A fost arestat în septembrie ’52 (n.r. – a fost reţinut). I s-a spus iniţial că trebuie să fie o cercetare pe linie de partid. A stat arestat până în februarie ’53. I s-a reproşat că este aventurier şi că nu este foarte ataşat de Uniunea Sovietică. Având în vedere că în alte ţări erau şi executaţi, mama ne-a adunat şi ne-a spus: „Copii, s-ar putea să nu-l mai vedeţi pe tatăl vostru niciodată. Eu şi cu bunica vom avea grijă de voi“. Ştia ce se poate întâmpla.
Dar era apropiat de grupul Anei Pauker?
Dimpotrivă! El a fost tot timpul în conflict cu Ana Pauker, cu Petre Borilă
De cine era apropiat dintre oamenii cu putere?
Nu cunoştea pe nimeni. Singura persoană, care fusese şi apărătorul lui, era Ioan Gheorghe Maurer.
Dar, dintre intelectuali, s-a înţeles bine cu cineva? Cu Miron Constantinescu, de pildă.
Era foarte bun prieten cu Constantinescu, deşi cel mai apropiat de el a fost, până la urmă, Maurer.
L-aţi avut profesor pe tatăl dumneavoastră la facultate?
Nu, însă am fost la cursurile lui. El voia să discute, nu să dicteze. Prefera dialogul.
<strong>„Petrică a fost omul model al tuturor zilelor“</strong>
Andrei Lupu, fiul ilegalistului Petre Lupu, vorbeşte despre familia Roman şi despre viitorul premier Petre Roman într-un dialog cu Lavinia Betea, cuprins în volumul „Poveşti din Cartierul Primăverii“. Caldă mărturie despre prietenie: „Tatăl şi cu mama lui Petrică au fost foarte buni prieteni şi vecini cu părinţii mei. Despre Valter Roman îmi amintesc că era deja retras, fusese şi închis pentru o vreme. Iar Hortensia – o femeie minunată, nu evreică, spanioloaică. Cât despre Petrică, ei, da, a fost omul model al tuturor zilelor. Când eram copii, noi mergeam la furat fructe din grădinile vecinilor, el nu. Mai târziu, jucam fotbal, ne legam de fete. El, niciodată. Cu Petrică, dacă ne întâlneam, vorbeam de şcoală, de viitor, lucruri frumoase! Era elegant, băiat studios, îi plăcea să înveţe, rupea cartea! Tata, Dumnezeu să-l ierte, spunea: «Uite, unu’ ca Petrică să fii şi tu!». Cam la fel a fost şi Năstase (n.r. – Adrian)“
<strong>TOVARĂŞ CU VALTER ROMAN: Steaua norocoasă a generalului Lascăr</strong>
Mihail Lascăr (foto) a fost un erou. Apoi, n-a mai fost. Lascăr ajunsese până la Stalingrad cu Armata Regală. Era 19 noiembrie 1942 când a început o puternică ofensivă sovietică.
Diviziile 5 şi 6 Infanterie, alături de părţi ale diviziilor 13, 14 şi 15 Infanterie sunt prinse ca într-un cleşte, după ce frontul pe linia Donului fusese spart în urma unui atac sovietic. Generalul Lascăr preia comanda diviziilor şi organizează rezistenţa. Retragerea era soluţia perfectă, însă ordinele primite de la generalul nazist Maximilian von Weichs erau să lupte până la ultimul om.Armata Română rezistă, dar începe să fie decimată. Sovieticii cer capitularea, sub ameninţarea distrugerii totale. Armata Română rezistă! Cele mai lungi trei zile de la Stalingrad. Până la 22 noiembrie, soldaţii rămăseseră complet izolaţi. Nu mâncaseră, nu dormeau. Lascăr cerea retragerea! Generalul Ilie Steflea, comandantul Marelui Cartier General, reuşeşte în cele din urmă să îl convingă pe mareşalul Antonescu să poarte o discuţie cu Hitler. Antonescu îl înduplecă pe führer. Era însă târziu. Frontul românesc era decapitat.
Totuşi, ceva s-a întâmplat în acest timp: fără ştirea comandamentului german, Lascăr şi generalii Mazarin şi Sion decid retragerea către noi poziţii. Din întreaga divizie reuşiseră să fie salvaţi însă doar 3.000 de oameni. Generalul Lascăr e capturat şi luat prizonier. E plimbat prin lagărele sovietice de la Kranogor, Suzdal, Ivanov şi, în cele din urmă, în Lagărul nr. 48, rezervat generalilor. În România, faptele de arme ale generalului devin legendare.
La 12 aprilie 1945, însă, Lascăr e numit la conducerea Diviziei „Horea, Cloşca şi Crişan“, cu care vine în ţară. Rămâne la conducerea diviziei până la 12 septembrie, iar la 1 octombrie e numit Comandantul Armatei a 4-a şi, mai important, preşedinte al Comisiei Electorale a Armatei, poziţie din care-i ajută pe comunişti la fraudarea alegerilor. Drept mulţumire, din 30 noiembrie 1946 e numit ministru al Armatei, în locul lui Vasile Constantin Vasiliu Răşcanu.
CE S-A-NTÂMPLAT CU CARMEN A LUI MOCIORNIŢĂ
Una dintre cele mai importante decizii luate din această postură este înfiinţarea echipei de fotbal A.S.C.A., viitoarea Steaua Bucureşti. Documentul de fondare a fost semnat la 7 iunie 1947. Fapt divers: Jucătorii erau transferaţi samavolnic de la echipa de fotbal FC Carmen, care aparţinea industriaşului Ionel Mociorniţă şi fusese numită aşa după o femeie de care patronul fusese îndrăgostit. Se spune că, în decembrie ’45, Carmen juca pe teren propriu cu Dinamo Tbilisi, din URSS. Ana Pauker i-ar fi cerut lui Mociorniţă să le lase meciul sovieticilor, însă acesta ar fi refuzat. Urmarea: Carmen e anchetată şi suspendată până la finalul anchetei. În vara lui ’47, Carmen e desfiinţată, iar patronul Ionel e arestat. Primul meci al noii echipe, viitoare Steaua Bucureşti, a fost pe 24 august, pe stadionul „Venus“. Jucătorii erau antrenaţi de Coloman Braun Bogdan, iar meciul cu Dermata Cluj s-a terminat cu scor alb.
În noiembrie ’47, Lascăr e înlocuit de fidelul Emil Bodnăraş şi numit inspector al Forţelor Armate. Se retrage la 15 ianuarie 1950, odată cu generalul Nicolae Cambrea, fostul comandant al Diviziei „Tudor Vladimirescu“. Moare la 24 iulie 1959, la vârsta de 69 de ani.