Apostolii lui Stalin. Gheorghiu-Dej, electricianul cu patru clase. „Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă bacalaureatul“

A avut doar patru clase primare. A fost electrician şi politruc de duzină. A stat 11 ani prin puşcării. A fost deopotrivă executant şi instrument în mâna lui Stalin. A condus România mai mult de 20 de ani. Aceasta este biografia rece a celui mai sângeros dictator comunist din România.

19 martie 1965, ora 17.53. Sfîrşit. Gheorghe Gheorghiu-Dej moare aşa cum ar vrea să moară orice dictator: acasă, în patul său. Cancer, un cancer galopant la ficat şi la plămâni căruia zeci de medici români şi sovietici nu-i găsiseră butonul de pauză. Pe 20 martie 1965, toate publicaţiile din România au câteva pagini bune arestate cu sfâşietoare ferpare în memoria celui care fusese marele conducător. Sinistră apoteoză: „stegar de popor, mult temut de duşmani“, „cel mai brav, cel mai treaz din cei pururea treji“.

Dej nu mai ieşise din casă de vreo două săptămâni: la 5 martie, fusese să voteze deputaţii în Marea Adunare Naţională la secţia nr. 19 Griviţa Roşie din Capitală. Cu Ion Gheorghe Maurer, cu Nicolae Ceauşescu, cu Chivu Stoica. Fusese tras samavolnic într-o horă, spre disperarea celor care-i cunoşteau boala. Următoarea ieşire va fi şi ultima.

Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej este la fel ca viaţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: zugrăvită în conspiraţii fatale, jocuri de culise, trădări, umor auster şi rumori de subterană. Se spune că ar fi fost iradiat: o piatră misterioasă primită cadou pe biroul lui ar fi fost o bucată de uraniu. Se mai spune că ar fi fost lăsat să moară chiar de medicii lui: în 1963 i se extirpaseră nişte polipi din vezica urinară, însă cancerul a fost diagnosticat abia pe 2 martie 1965, cu două săptămâni şi trei zile înainte de moarte. Sau că ar fi fost omorât chiar de Ceauşescu, cu sprijinul sovieticilor.

UMORUL LUI BRUCAN
În ianuarie 1965, fusese la Varşovia, la o întâlnire cu mai-marii din Est. Se spune că acolo i s-ar fi făcut felul. Şeful său de cabinet, Paul Sfetcu, povesteşte în cartea sa de memorii, „13 ani în anticamera lui Gheorghiu-Dej“, că, la întoarcere, deşi în vagonul salon era cald, Dej purta cojoc şi avea frisoane. „Observam că era ceva în neregulă, dar nu-mi puteam da seama ce. Era prima dată când îl vedeam parcă neajutorat.“

Chiar Silviu Brucan (născut Saul Bruckner) îl mai încerca cu câte-o glumă: „«Ştiţi ce urmează după greutăţile de creştere?» «Nu, de unde vrei să ştiu? Spune tu, fără să mă mai fierbi fără apă!» «Urmează creşterea greutăţilor»“. Asta în timp ce Ion Gheorghe Maurer era, potrivit lui Sfetcu, „preocupat să-şi săreze bucatele din farfurie cu clorură de potasiu, conform recomandărilor medicilor“. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu-şi mai revine după gluma lui Brucan şi după vizita în Varşovia.

TREI MINUTE MORBIDE
Ar fi fost sănătos-tun, până atunci – numai stresul ce mai avea efecte negative asupra lui. În 1950, medicii îl găsiseră cu dureri reumatoide şi tulburări dispeptice şi-i recomandaseră concediu în URSS. În 1955, în fişa medicală scria: surmenaj, tulburări dispeptice, artralgii, arată referatul Sectorului social-sanitar din cadrul Secţiei gospodăriei de partid a Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR). În 1965, în trei luni, e gata.

La căpătâiul lui defilează coloane cu oameni ai muncii, jelindu-l cu aparentă sinceritate şi afect pe cel care fusese eroul lor şi al României. Se trag salve de tun, sirenele fabricilor şi uzinelor răsună, clopotele bisericilor bat a durere, maşinile şi trenurile se opresc, lucrătorii întrerup strungurile, iar laminoarele nu mai feliază metale. Toată România se reculege pentru trei minute. Întru amintirea celui care a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej (8 noiembrie 1901–19 martie 1965).

Citiţi şi primul episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - o analiză a „religiei comuniste“ făcută, la rece, de foşti adepţi ai ideologiei.

„VULPEA DIN CARPAŢI“
Dej a fost liderul absolut al României din 1948 până în acest ultim ceas. Fără Stalin şi Moscova însă, ar fi rămas un biet electrician cu patru clase şi multe visuri. „Între 1944 şi 1964 nu există crimă, blestemăţie care să fi avut loc în România fără ordinul sau consimţământul lui Gheorghiu-Dej“, plusează Belu Zilber în cartea sa de memorii. A fost numit „vulpea din Carpaţi“, „Machiavelli al Balcanilor“. A fost elogiat şi blestemat. A fost unul dintre cei care au îndeplinit visul lui Leon Troţki: „Cine nu acceptă puterea împletită cu crima nu trebuia să se nască în secolul nostru“.

Puterea lui Dej în România a fost, însă, dăruită şi garantată de Kremlin. În schimbul unei obedienţe de la care nu s-a dezis. După 23 august 1944, Dej trecea ca un obscur activist, izolat prin închisori şi cu un trecut oarecare. Totuşi, în septembrie 1944, primeşte oblăduirea lui Stalin. Îl recomandau originea muncitorească şi faptul că era român într-un partid dominat de venitici. Momentul acesta ar putea reprezenta începutul dictaturii comuniste în România. Istoricul Adrian Cioroianu explică: „Şansa lui Dej a fost că, la finalul războiului, partidul era total lipsit de omogenitate. Erau diverse facţiuni: unii din războiul spaniol, alţii – comunişti din Ardeal, alţii – cei care stătuseră la Moscova, alţii fuseseră în închisori şi alţii – în libertate. Această fragmentare a jucat, în final, în favoarea lui“.

La 2 octombrie 1944, Dej ţine un fulminant discurs la şedinţa comună a Comitetului Central al Partidului Comunist din România (PCdR) şi al Partidului Social Democrat (PSD): „Sarcina actuală a poporului român de a mobiliza toate forţele şi resursele ţării pentru a duce până la capăt, alături de Armata Roşie, lupta pentru stârpirea hitlerismului, sarcinile actuale de nimicire a fascismului din ţară, de împlinire sinceră şi loială a condiţiilor armistiţiului, de realizare a unei politici de prietenie cu aliaţii şi în special cu Uniunea Sovietică, apărarea intereselor muncitorimii şi a întregului popor, prin înfăptuirea unei reale democraţii progresiste, cer în primul rând desăvârşirea unităţii de acţiune a clasei muncitoare“. Începe!

„În faţa lui Stalin, îşi pierde capul“

„Multe, se pare, a învăţat Gh. Gheorghiu-Dej şi din deprinderile de viaţă cotidiană ale «ţarului roşu» (n.r. – Stalin): preferinţa pentru jocul de biliard, însemnările făcute pe hârtiile oficiale cu creionul cu două capete – roşu şi albastru –, plimbările prin cabinet în timpul în care se întreţinea cu vizitatorii săi, călătoriile cu trenul special ce-l izolau de restul lumii“, povesteşte Paul Sfetcu în volumul „13 ani în anticamera lui Dej“. Relaţiile lui Dej cu Stalin şi, în general, cu Moscova erau însă ceva mai mult de-atât.

Istoricii vorbesc chiar despre o veneraţie absolută, idolatrie pasională, identificare totală şi necondiţionată cu stalinismul. Indiferent de ceea ce se afla în mintea dictatorului român, un lucru e aici sigur: există, atât în percepţia istoricilor, cât şi în percepţia publică, expresia-clişeu potrivit căreia, până în a doua jumătate a anilor ’50, România a fost condusă de la Moscova. Ei bine, această expresie este adevărată.

CELE OPT PUNCTE
Gheorghiu-Dej a fost deopotrivă exponent şi instrument al intereselor sovietice în România, deşi, uneori, îşi camufla străveziu politica într-o independenţă înşelătoare. „Dej avea un filon iniţial românesc, dar a devenit un habotnic al lui Stalin“, spune istoricul Ioan Scurtu.Vă prezentăm o cronologie obsedantă a unui deceniu violent. Cum face politica după dictare.

Tabloul lui Stalin e prezent şi la Congresului Uniunii Sindicale C.F.R., la 20 ianuarie 1945 în sala clubului de pe stadionul Giuleşti FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Faptele: la 16 septembrie 1944, Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) vine în România. Cu avionul. Cu mandat de la Comintern pentru preluarea puterii. Se deschide adevărata luptă pentru putere. Războiul rece durează însă puţin pentru că, la finalul lunii decembrie, în 1944, Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol merg în prima vizită oficială la Stalin.

Stenograma discuţiei nu e consemnată, însă o notă din jurnalul lui Gheorghi Dimitrov arată că „genialul“ le-a dat o listă în opt puncte cu treburile pe care le-aveau de făcut la întoarcere. Printre sugestii: „Să acorde atenţia principală reformei agrare. [...] Să se dezvolte teza potrivit căreia, dacă un asemenea guvern (n.r. – al Frontului Naţional Democrat) va fi creat, URSS va ajuta ca Transilvania de Nord să fie românească“, arată însemnările lui Dimitrov, citate de istoricii Dan Cătănuş şi Ioan Chiper în volumul „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin“.

MINCIUNA LUI STALIN
Se spune că, în urma acestei vizite, Dej este ales ca secretar general al PCdR. Silviu Brucan povesteşte în cartea sa de memorii denumită sugestiv „Generaţia irosită“: „Când s-a întors de la Moscova, m-a chemat. Era alt om. Stalin hotărâse ca el să fie conducătorul partidului“. Gheorghe Apostol nuanţează în memoriile lui, dar exagerează meritele şefului său român în detrimentului unui Stalin ridicol: „Stalin l-a oprit, scuzându-se şi zicând următoarele: «Dej, eu nu pretind că stăpânesc istoria României şi mai ales a Transilvaniei mai bine decât tine. [...] Dej, Transilvania va fi pe veci a României. Comuniştii unguri şi poporul ungar n-au fost în stare să facă ceea ce au făcut comuniştii români şi poporul român. [...] Mergeţi acasă şi spuneţi-le comuniştilor români, forţelor reale ale României, că [...] dreptatea României va triumfa“. În România, pentru următorii 45 de ani, dreptatea nu prea a triumfat.

„CINE VORBEŞTE CU STALIN ŞTIE CE-I DE FĂCUT“
La următoarea vizită, în septembrie ’45, noul guvern „de largă concentraţie democratică“ a fost aprobat de un Stalin generos – ba chiar datoria de război a României a fost redusă. „Cine vorbeşte cu Generalissimul Stalin ştie ce-i de făcut, cel puţin pentru un an“, explica trufaş prim-ministrul Petru Groza la o şedinţă a Frontului Plugarilor.

La 27 ianuarie 1945 agenţii Siguranţei informau: „După înapoierea sa de la Moscova, ministrul Comunicaţiilor – Gheorghiu-Dej, ar fi declarat că a primit de la Ruşi o serie de observaţiuni asupra tacticei P.C.R. şi instrucţiuni pentru viitor. [...] nu trebuiau să se pună în situaţia de vrăjmaşi cu partidele burgheze şi să le atace trecutul, prezentul şi viitorul, ci trebuiau să procedeze la o colaborare cu aceste partide, căutând să-i desbine şi să-i atragă spre partidul comunist, pe toţi oamenii mai hotărâţi, pricepuţi şi cu influenţă“.

6 martie 1945, Piaţa Naţiunii, Bucureşti. Dej le vorbeşte oamenilor muncii din Capitală cu pirlejul instalării „primului guvern democrat din istoria României“ FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

În aprilie ’46, însă, discuţiile de la Moscova au fost ceva mai productive. Se apropiau alegerile din 19 noiembrie (fraudate de comunişti), iar bazinul electoral trebuia câştigat. Stenograma întâlnirii, citată în volumul „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin“, de Ioan Chiper şi Dan Cătănuş, e halucinantă. Se discută programul electoral.

Dej: „Când va fi nevoie, putem să facem şi confiscarea pădurilor, dar în program nu scriem nimic, ca să nu-i speriem (n.r. – pe alegători)“. Stalin: „Prin «desăvârşire» (n.r. – a reformei agrare) se poate înţelege că mai vreţi să luaţi pământ de la moşieri. De ce să-i speriaţi degeaba, dacă nici nu aveţi această intenţie? (râde) [...] Vorbiţi despre libertăţile cetăţeneşti. Scrieţi «libertatea cuvântului, libertatea scrisului etc. etc.». La aceasta trebuie neapărat adăugat «libertatea confesiunilor religioase». [...] Se poate vorbi de «drepturi egale pentru naţionalităţile conlocuitoare» [...] trebuie legat de independenţa statului, ca atunci când monarhia ar ameninţa independenţa şi suveranitatea ţării, să poată fi desfiinţată de popor. (dictează) «Asigurarea regimului democratic şi a suveranităţii depline a statului român în cadrul monarhiei constituţionale»“. Urmează, repetăm, fraudarea alegerilor şi aplicarea programului dictat din fotoliul de la Kremlin.

„NU AM PUTUT SĂ MĂNÂNC ŞI SĂ DORM“
În februarie ’47, delegaţia română e primită de un Stalin distant. O notă a Siguranţei din 8 februarie 1947 îl citează pe corespondentul Associated Press care spune că delegaţia română a fost nevoită să aştepte o zi, la Ungheni, până a fost adus un vagon de clasă pentru drumul la Moscova. În capitala URSS, românii ar fi fost priviţi cu răceală, se mai spune în aceeaşi sursă, iar „aceasta s-ar explica prin faptul că guvernul sovietic ar fi profund nemulţumit de poziţia guvernului român în faţa poporului român, dat fiind rezultatul real al alegerilor“.

În plus, Stalin auzise c-ar fi oarece conflicte în partid, între Dej şi Ana Pauker (născuta Hanna Rabinsohn), aşa că ameninţă subtil: „în acest caz, partidul va deveni din partid social, de clasă, un partid de rasă. Dacă acesta îşi va păstra caracterul său social, de clasă, atunci se va dezvolta şi se va întări“. Dej pleacă tulburat de la întâlnire. „Totdeauna când se află în faţa lui Stalin simte că se pierde, «îşi pierde capul»“, arată informarea maiorului sovietic Şkoda. Şi Andrei Vîşinski scrie în jurnalul său, citat de Ioan Chiper şi Dan Cătănuş, despre tulburarea lui Dej: „După prima mea întâlnire cu Generalissimul, a continuat Dej, nu am putut literalmente să mănânc şi să dorm“. Tot la Moscova se hotărăsc, printre altele: reforma monetară, un ajutor financiar dat de sovietici şi liniştea internă în partid.

AU PLECAT DE LA STALIN
 „CU CANALUL ÎN BUZUNAR“
Peste un an, la 3 februarie ’48, delegaţia guvernamentală, venită la URSS ca să i se facă planul pentru dezvoltarea industriei, primeşte încă o misiune: „I.V. Stalin întreabă dacă se colmatează canalul Dunării [...] repetă că în cazul în care guvernul român va reveni la planul de construire a canalului, i se poate acorda ajutor şi sprijin pentru aceasta“ – arată nota de convorbire a ambasadorului Serghei Kavtaradze.

Dej, în 1950. Fotografii: Arhivele Naţionale

La această întâlnire este semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, document care va transforma România într-un furnizor al URSS. Documentul e o crimă economică.

Delegaţia formată din Dej, Pauker şi Petru Groza încuviinţează servil. Paul Sfetcu susţine că Dej i-a povestit că Stalin venise la întâlnire cu desenul Canalului Dunăre-Marea Neagră deja făcut pe hartă. Într-adevăr, „genialul“ trimite ajutoare la Bucureşti: în primăvara lui 1949 soseşte o brigadă condusă de generalul sovietic Şapoşnicov, arată Gheorghe Gaston Marin în cartea sa de memorii, „În serviciul României lui Gheorghiu-Dej“. În ’49, de la Moscova, spune Gaston Marin, „am plecat acasă cu Canalul în buzunar“.

În 1951

Dacă multe dintre deciziile de reconstrucţie şubredă a unei alte Românii aparţineau, în mod categoric, Moscovei şi emisarilor sovietici trimişi la Bucureşti, comuniştii români asigurau cel mai fertil teren pentru aplicarea lor. Gheorghiu-Dej a fost o coadă de topor a lui Stalin. Totuşi, s-a complăcut, cu mândrie şi entuziasm, în această ierarhie.

Un exemplu: după congresul al XIX-lea al PC al URSS din octombrie 1952, lui Dej i-a fost trimis, de la Moscova, o fotografie-tablou în care e aşezat în dreapta lui Stalin. Paul Sfetcu povesteşte că, a răspuns surprinderii sale: „Stalin m-a căutat printre ceilalţi, m-a luat de mână şi mi-a indicat locul de lângă el, spunând că aşa vrea să fie fotografiat. Drept să-ţi spun, mi-a făcut plăcere“. ’52 este anul în care Dej primeşte şi undă verde pentru a elimina „grupul moscovit“: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu.

Citiţi şi al doilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“ - un amplu portret al Anei Pauker, cea mai puternică femeie.

ZOOM: ROMÂNII AU FUGIT DE EVREI PRIN PARIS

Apostolii lui Stalin. Gheorghiu-Dej, vulpea din Carpaţi Tovarăşii care au căzut la partid cum cad bărbaţii la femeie

„În ansamblu, nu era vindicativ. Pe cei care considera, însă, că i-au pricinuit necazuri şi nedreptăţi din cauza politicii sale, nu i-a uitat şi iertat niciodată“, spune Paul Sfetcu despre Gheorghiu-Dej. Realitatea istorică arată însă nu doar că nu i-a iertat, ci că i-a epurat cu metodele şi înverşunarea reproduse după modelul idolului său politic, Stalin. Vă prezentăm, schematic, cele mai însemnate căderi din vârful ierarhiei de partid ori ale tovarăşilor de drum, analizate în amănunt în volumul „Spectrele lui Dej“, coordonat de istoricii Ştefan Bosomitu şi Mihai Burcea.

La 8 noiembrie 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej îşi eliminase deja toţi adversarii FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Nu mă puteam despărţi de partid cum nu se pot unii despărţi de femeia vieţii lor, curvă, hoaţă şi sperjur. A căzut la femeie, spune poporul. [...] Căzusem la partid. Belu Zilber, în volumul „Actor în procesul Pătrăşcanu“

1. Aprilie 1944. Ştefan Foriş (născut István Fóris), secretar general, şi conducerea partidului din timpul războiului sunt eliminaţi din funcţii, în urma unui complot uneltit de Gheorghiu-Dej. Foriş moare în 1946, lovit în cap cu o rangă în sediul partidului.

2. Noiembrie 1947. Tătărescu este demis de către Ana Pauker de la ministerul de Externe pe care-l conducea. Comisia Afacerilor Externe a ceea ce putea fi numit parlament în vremea aceea adoptase o „moţiune de neîncredere“ faţă de activitatea sa. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, Tătărescu şi aproape toţi foştii săi miniştri sunt arestaţi şi întemniţaţi la Sighet.

3. Aprilie 1948. Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre intelectualii partidului, e sechestrat într-o casă conspirativă. Urmează o anchetă-simulacru de proporţii, în care sunt atraşi toţi duşmanii de moment ai dictatorului şi toţi cei care ar fi putut ajuta, prin biografia lor, la condamnarea lui Pătrăşcanu. Dispar din viaţa politică oameni precum Belu Zilber, Lena Constante sau Harry Brauner. În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, Pătrăşcanu şi Remus Koffler sunt împuşcaţi în închisoarea Jilava. Elena Pătrăşcanu, soţia intelectualului, îşi aminteşte, în faţa Comisiei PCR, la 25 octombrie 1967, că bărbatul său i-ar fi spus: „Poate am greşit, trebuia să fiu mai slugarnic faţă de Gheorghiu-Dej, dar eu nu pot să fac aşa ceva“, potrivit istoricului Robert Levy, care-o citează în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“.

Avea, desigur, o inteligenţă nativă şi o înclinaţie naturală spre relaţiile cu oamenii. Era ajutat şi de aspectul fizic să inspire simpatie. Ion Gheorghe Maurer, în volumul „Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României“

4. Februarie-mai 1952. „Grupul moscovit“, format din Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, e înlăturat de la conducerea partidului. Cei trei deţineau, alături de Dej, funcţii în Secretariatul CC al PMR. Alături de ei, sunt anchetaţi de partid şi, în cazul unora, închişi, mulţi dintre specialiştii de la Banca Naţională a României şi din Ministerul de Finanţe condus de Vasile Luca. Au căzut şefi de direcţii, de servicii şi alţi specialişti din ministerele conduse de Georgescu şi Pauker (Interne şi Externe).

5. Iunie-iulie 1957. Iosif Chişinevschi (născut Jakob Roitman) şi Miron Constantinescu sunt excluşi din Biroul Politic, fiind acuzaţi de oportunism şi fracţionism. „Plenara consideră că tovarăşul Iosif Chişinevschi poartă o mare răspundere pentru aplicarea în viaţa de partid a politicii oportuniste lichidatoriste a grupului fracţionist Vasile Luca – Ana Pauker, pentru deschiderea porţilor partidului în faţa elementelor fasciste, străine, a elementelor carieriste, mic-burgheze […] a proslăvirii Anei Pauker“, precizează „rezoluţia Plenarei CC al PMR din 28-29 iunie şi 1-3 iulie 1957. Totodată, în acelaşi document, sunt cuvinte dure şi la adresa lui Miron Constantinescu: „a participat activ la răspândirea cultului personalităţii în general şi la popularizarea Anei Pauker în special, având faţă de ea o atitudine împăciuitoare, slugarnică“.

Un om cu comportament normal, dispus la dialog, pe care puterea politică părea că-l alterase foarte puţin. În relaţiile cu colaboratorii săi nu adopta conduita şefului infailibil. Paul Sfetcu, în volumul „13 ani în anticamera lui Dej“

6. Iunie 1958. O parte din membrii importanţi de partid, mulţi dintre ei participanţi la grevele de la CFR Griviţa din 1933, sunt excluşi. Printre ei sunt Constantin Doncea, liderul greviştilor, Dumitru Petrescu sau Ştefan Pavel. Acuzaţiile: fracţionism, revizionism şi concepţii anarhice.

7. Noiembrie-decembrie 1961. Constantin Pârvulescu, fostul şef al cadrelor în Partidul Muncitoresc Român, este înlăturat din funcţii. Odată cu acest episod, niciun membru de partid nu va mai îndrăzni să-l contrazică pe Dej, „beatificat“ de plenara din ’61. „A fost cea mai frumoasă plenară“, spune Dej, la încheierea lucrărilor. „Frumoase“ – se pare că aşa mai pot fi caracterizate şedinţele de partid.

Citiţi şi al treilea episod al serialului „Apostolii lui Stalin“: Evanghelia comunistă după Vasile Luca, ministrul de Finanţe cu şase clase.

Discursul Gheorghiu-Dej cu prilejul încheierii campaniei de colectivizare:

Stalin: „Să dea Domnul tuturor un asemenea rege!“

30 decembrie 1947 e ca o zi de doliu pentru mulţi dintre români. E ziua în care regele Mihai a fost forţat să abdice. Decizia a fost luată în urma presiunilor lui Gheorghiu-Dej şi Petru Groza, care au venit la Palatul Elisabeta cu actul de abdicare deja redactat. Abdicării i-au urmat schimbarea Constituţiei României şi, după formarea Partidului Muncitoresc Român în 1948, controlul despotic al comuniştilor. România pierduse, la 30 decembrie 1947, ultimul simbol al democraţiei şi aşa firave.

Gheorghe Apostol povesteşte despre abordarea de gangster a şefilor săi cu un revoltător talent de şcolar, în volumul său de memorii: „Dej, care avea asupra lui actul de abdicare, i-a spus regelui: «Domnule, a sosit momentul ca România să devină Republică». [...] (regele) cere permisiunea interlocutorilor s-o invite şi pe mama sa, aceştia acceptându-i cererea. Intră mama sa în biroul lui Mihai. Acesta îi prezintă actul de abdicare, înmânat lui Mihai de către Dej, îl citeşte o dată, de două ori, îşi dă seama despre ce este vorba şi întreabă: «Dacă Mihai nu va semna această sentinţă ce se va întâmpla?». A urmat un moment de tăcere. Intervine Dej: «Doamnă, aţi auzit de Noaptea Sfântului Bartolomeu?» (n.r. – masacru asupra a zeci de mii de calvinişti francezi, la 23/24 august 1572)“.

Gheorghe Gaston Marin descrie însă o altfel de relaţie în rege şi despot. Raportul de putere, se pare, ar fi fost altul: „În 1945, după 6 martie, regele numai primea în audienţă pe miniştri, cum o făcea mai înainte. Spre exemplu, pe Gheorghiu-Dej, pe care îl plimba în asemenea ocazii cu maşina lui, la o viteză infernală pe drumurile înguste şi întortocheate din jurul Sinaiei, scrutându-l şi întrebându-l dacă nu era intimidat. Dar guvernul nu s-a lăsat intimidat. A continuat să guverneze cu decrete guvernamentale, fără semnătura regală, demonstrând că ţara poate fi condusă şi fără rege“.

„Abdicarea regelui a fost pregătită şi dirijată de ruşi, dovadă fiind faptul că aproape simultan toate ţările-satelit ale URSS au devenit republici. La noi, Dej şi cu Petru Groza erau, de formă, acolo“, nuanţează Ion Gheorghe Maurer în volumul-interviu semnat de Lavinia Betea, „Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României“.

O notă a Siguranţei din Sibiu, datată 5 februarie 1945, deci înainte de instaurarea guvernului Groza, arată că „în unele cercuri politice se afirmă că Suveranul a chemat în audienţă pe d-nii Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghiu-Dej şi alţi câţiva conducători ai partidului comunist «pe care i-a implorat cu lacrimi în ochi să-şi aducă aminte, în toate acţiunile lor, mai întâi de faptul că sunt români, să subordoneze interesele de partid intereselor generale ale ţării, să nu facă să treacă mereu înaintea oricărei consideraţiuni partidul comunist»“. Deşi nota agentului nu formulează mai mult de un zvon, tensiunile dintre rege şi conducerea comunistă sunt uşor de înţeles.

La 3 februarie 1948, după abdicare, la Moscova este tranşat evenimentul: „Stalin face observaţia că românii au un rege foarte original. Să dea Domnul tuturor un asemenea rege!“, arată nota de convorbire redactată de Serghei Kavtaradze, ambasadorul URSS la Bucureşti.

Reportaj de propagandă despre abdicarea regelui:

De ce-a renunţat Dej la şapca proletară

„Eu n-am mai întâlnit un om la care deşteptăciunea să se îmbine atât de bine cu prudenţa şi cu flerul politic ca la Dej. Când îl compar cu alţii, mai constat că Dej a fost omul cu cele mai multe calităţi politice şi cea mai mare abilitate din câţi am cunoscut eu în viaţa mea atât de lungă“, scrie academicianul (!) Alexandru Bârlădeanu în întâmpinarea cărţii de memorii semnată de Gheorghe Apostol. Absurdul şocant al unui astfel de portret nu este, totuşi, singular. În epocă, dar şi mult după moartea sa, în numele lui Dej s-au ridicat adevărate statui. Unele întruchipează diavolul prin definiţie, altele, prea destule, descriu un personaj providenţial pentru România.

Februarie 1945. La mitingul de la atelierele C.F.R. Griviţa Roşie, marcând 12 ani de la marile bătălii de clasă din 15-16 februarie 1933. FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

„În seara de 20 noiembrie, la orele 21.30, în sala Locomotiva din Calea Griviţei, nr. 213, a avut loc balul Frontului Feminin, sub patronajul d-rei Bogdanovici. Pe la orele 12 noaptea [...] au început a aduna cărţile poştale ce se împărţiseră din vreme, pentru a vedea cine este regina balului. Printre numele strigate au fost pe 4-5 ilustrate numele lui Gheorghiu Dej şi prof. Constantinescu Iaşi. Întreaga asistenţă a aplaudat îndelung la rostirea acestor nume“, arată o notă a Siguranţei din 20 noiembrie 1944.  Şi, pe undeva, această caldă ironie istorică are o doză de adevăr: Gheorghiu-Dej a fost regina balului în România, iar peste chipul său s-a aşternut mult, mult fond de ten.

13 septembrie 1945. Dej e îmbrăcat în haine de sărbătoare. Se întoarce de la Moscova FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Paul Sfetcu, şeful de cabinet al dictatorului, povesteşte în cartea sa de memorii: „În 1950, când am început să lucrez la Cancelaria Comitetului Central al PMR, [...] comportarea lucrătoriilor cu funcţii de conducere, atunci când Gheorghiu-Dej intra în sediul Comitetului Central, semăna cu aceea a vitelor muşcate de streche“. Totuşi, fostul secretar îl împodobeşte, în volum, pe şeful său cu o mulţime de calităţi extrase în urma unor anecdote mai degrabă rizibile. Vă prezentăm patru dintre ele.

1. În anii ’50, când Dej petrecea concediul de odihnă la mare, vila din Eforie ar fi fost despărţită numai de un gard viu de stradă. „Când îl zăreau, trecătorii se opreau din plimbare, se îmbulzeau la gard şi rămâneau minute în şir să-l privească. În această situaţie greu de suportat, deseori el venea spre privitori, îi saluta şi le cerea politicos să-şi continue plimbarea deoarece se simţea stânjenit“, zice Sfetcu. „Rămâneau destui, însă, pe loc, timp îndelungat, comentând cu glas tare, ca la grădina zoologică, persoana sa. [...] Acesta este motivul care l-a determinat să aprobe construirea unei noi vile în capătul de nord al staţiunii Eforie“, detaliază secretarul băile de mulţime ale şefului său.

2. „Pe la sfârşitul anilor ’50, în Craiova, abordează un ţăran care vindea verdeaţă şi legume, dar nu prea avea muşterii. «De ce pierzi vremea de pomană? N-ar fi fost mai înţelept dacă vindeai produsele la cooperative de consum?» [...] «Crezi că sunt prost să-mi vând produsele la cooperaţie? [...] Acolo (n.r. – în gospodăria agricolă) se înscriu numai procopsiţii, proştii şi puturoşii.» [...] După ce-şi dă seama cu cine vorbeşte: «Muică, ce făcui? Mă nenorocii! Lasă că-mi adusei aminte. Te văzui în tablou. Nu mai vorbesc nimic. Muică, ce făcui! Te ştiu din tablou! Mă nenorocii!»“, scrie Paul Sfetcu. O nuanţă lingvistică: redarea artificială a incidentului din Craiova e trădată de folosirea incorectă a perfectului simplu. Un oltean veritabil n-ar fi putut spune „te văzui în tablou“, întrucât timpul verbal e folosit exclusiv pentru acţiuni petrecute în urmă cu 24 de ore. Dar în povestea lui Sfetcu pare că nici Dej n-a mâncat usturoi de la ţăran, nici ţăranul n-a păţit nimic.

3. Dej n-ar fi vrut să-şi facă la croitor costum şi pardesiu după comandă, „deşi cele pe care le avea erau ponosite şi neadecvate pentru ceremonii“.

4. Tot prin 1960, este informat că, deşi producţia de pălării era organizată pe noi baze tehnologice, cetăţenii tot nu cumpărau, iar industria mergea numai în jos. Dej decide să-şi schimbe şapca proletară şi impune şi tovarăşilor acelaşi lucru. „Exemplul a fost molipsitor pentru populaţie. Noua modă a dus la creşterea producţiei de pălării şi a altor obiecte de îmbrăcăminte considerate altădată semne distinctive ale mentalităţii burgheze“, explică Sfetcu.

Tragicul caz al ardeleanului Nanu

„Omul politic este, prin definiţie, e un om care merge până la sacrificarea interesului personal în cântarul cu interesul public pe care vrea să îl slujească. Un astfel de om era Dej, deşi era constrâns să-şi pună în aplicare ideile de către cei care conduceau, de facto, România. Cunoşteam pe un ardelean pe nume Nanu care a fost funcţionarul lui Gheorghiu-Dej la Ministerul Industriei. Lucra din plin comisia de despăgubiri care trebuiau plătite pentru război Moscovei. Aceştia storceau sume foarte mari. Se făcuseră şi acele Sovromuri care storceau tot din industrie. Întreţineam o armată de ocupaţie şi plăteam datorii apăsătoare. EI bine, Nanu fusese delegat în Comisia de Armistiţiu unde se discutau datoriile. El apăra punctul de vedere român şi argumenta pentru o situaţie mai uşoară pentru România. La un moment dat, îl cheamă Dej: «Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun asta, dar ruşii vor să te aresteze. Cred că i-ai indispus în comisie. Nu pot să fac nimic pentru tine. Pot doar să te anunţ şi să te avertizez să fii mai atent.» Nanu a fost, în final, arestat. Acest episod explică rolul secundar, ineficient al lui omului politic veritabil Gheorghiu-Dej. Toate treburile erau la Ana Pauker, iar ea le rezolva conform instrucţiunilor Moscovei, nu ale unui for românesc“, îşi aminteşte academicianul Mircea Maliţa (foto).

Click pe imagine pentru a o mări!

Testamentul lui Dej

Până în ’53, din teamă sau din supunere, constrâns sau consimţind, Dej duce o politică internaţională benefică pentru oricine, dar nu pentru interesele României. În 1949, de pildă, recită după dictare raportul Cominformului, „Partidul Comunist Iugoslav în mâinile unor bandiţi şi spioni“, în care-l demonizează pe Tito. „Faptele date la iveală [...] au dovedit pe deplin că Tito [...] şi cei care îi împărtăşesc ideile lor sunt agenţi ai serviciilor de spionaj imperialieste anglo-americane“, spune Dej, potrivit volumului de propagandă „Articole şi cuvântări“, publicat în 1952.

În România stalinistă post-Stalin, pentru a câştiga încrederea noului lider politic al Moscovei, Nikita Hruşciov, Dej acordă sprijin total URSS în reprimarea revoluţiei din Ungaria din 1956. Asigură că poate participa militar în reprimarea revoltei şi, deşi nu trimite trupe, face vizite în Budapesta şi găzduieşte „guvernul Nagy“ la Snagov. Treptat însă, se distanţează abil de Moscova: în 1958 obţine retragerea militarilor sovietici aflaţi încă pe teritoriul României.

La începutul anilor ’60, Dej şi Maurer lăsau să se înţeleagă că PMR este o a treia poziţie în cadrul conflictului dintre URSS şi China. „Pentru mine, apare foarte clar în momentul de faţă că de ambele părţi, atât din partea PCUS (n.r. – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), cât şi din partea PC Chinez există dorinţa de hegemonie politică [...] Cred că am face o greşeală dacă ne-am angaja în polemică de-o parte sau de alta“, spune Dej în 1964, într-o şedinţă a Biroului Politic, citată de Florian Banu şi Liviu Ţăranu în volumul „Aprilie 1964. Primăvara de la Bucureşti“. Istoricul Dan Cătănuş explică: „Dej avea încredere mare în capacitatea sa mentală de a cunoaşte oamenii. Era convins că, prin modul său de analiză, întotdeauna ajunge la concluzia corectă“.

Astfel de declaraţii asigurau României o vizibilitate extraordinară în faţa occidentalilor. Declaraţia din aprilie 1964, denumită de istorici „Testamentul lui Dej“, a fost însă primul document care a formulat, cu subiect şi predicat, independenţa şi suveranitatea conducerii partidului în raport cu puterea de la Moscova. Document antihruşciovist ori antistalinist, „declaraţia“ a deschis o nouă cale în politica externă a României, drum pe care a călcat cu succes, în primii ani, Ceauşescu.

Trebuie văzut cum se îmbrăca, cum gesticula, cum a ajuns unul ca el să poată să înţeleagă jocul, să poată să se strecoare, să-şi construiască puterea. Constantin Corneanu, istoric

E chiar o performanţă pentru Dej că, prin frică şi diverse lovituri, a disciplinat partidul. Pe cei pe care nu-i putea controla i-a eliminat. Adrian Cioroianu, istoric

A devenit şeful României, cel mai sângeros. Acest muncitor bonom era un criminal sadic. El este omul care a omorât sute de mii de români. Are bilanţul cel mai sângeros. Stelian Tănase, istoric

Istoria era, în concepţia lui comuniştilor, istoria luptei de clasă. Nu exista ideea de armonie socială. Pentru Dej, toată istoria a fost lupta pentru distrugerea adversarului, anihilarea lui. Ioan  Scurtu, istoric

„Ce sentiment de jenă ai când toate ţi se atribuie?“

23 aprilie 1947, Sfântul Gheorghe. „Scânteia“ publică, pe prima pagină, un pasional mesaj de felicitare. Tovarăşul Gheorghiu îşi sărbătorea onomastica, iar momentul nu era decât „un prilej de bucurie pentru toţi cei care iubesc libertatea poporului şi privesc viitorul cu nădejde“. Articolul alarmează însă grupul comuniştilor sectari. Şi nu pentru că ar fi fost stânjeniţi în vreun fel de elogiile aduse, gratuit, de „oficiosul“ de partid, ci pentru că Sfântul Gheorghe este o sărbătoare creştinească. Or, nu degeaba se spunea, „reacţionar“, că n-au niciun Dumnezeu comuniştii. În enormitatea lor, apologiile şi preamăririle erau însă un soi de cutumă subînţeleasă.

8 noiembrie 1951. Festivitatea organizată cu prilejul aniversării a 50 de ani de la naşterea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dictatorul strânge mâini şi se bucură, fără jenă, de complimentele oamenilor muncii FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

„Fiica lumii voastre – criza –
Vă pune ghiarele-n gâtlej,
Sunt crahuri la New York, la Londra,
Iar voi îl arestaţi pe Dej!“

Aceasta este doar o strofă aleatorie dintr-un poem cât un basm, semnat de poetul de curte Mihai Beniuc: 13 catrene de introducere, 185 de catrene despre greva de la Griviţa, 106 – despre evadarea dictatorului din lagărul de la Târgu-Jiu, 86 – despre închisoarea de la Doftana şi 21 – epilog. Pentru cei sătui de egocentrismul târziu al lui Nicolae Ceauşescu, astfel de ode fac parte din firescul regretabil al unui regim absurd.

Dar, dacă Ceauşescu nu prea avea rivali în construirea propriei statui, în epoca lui Dej îşi fac locul şi câteva critici conjuncturale. Contextul: la 25 februarie 1956, liderul sovietic Nikita Hruşciov prezintă, la Congresul al XX-lea al PCUS, ceea ce s-a chemat în epocă „raportul secret“. Sunt criticate acţiunile regimului lui Stalin, în special epurările şi cultul personalităţii – prilej pentru oportuniştii din subordinea lui Dej să încerce să clatine puţin statuia stalinistului român.

Într-o şedinţă a Biroului Politic din aprilie ’56, chiar Emil Bodnăraş critică supradimensionarea personalităţii lui Dej: „În diferite lucrări care au apărut în ultima vreme a devenit aproape o regulă, şi aceasta se referă şi la articole de ziar, de a atribui aproape totul tov. Gheorghiu Dej, mergându-se până la deformări ale adevărului istoric. [...] Iată cum se creează cultul personalităţii, cu concursul tuturor, prin deformări, măguliri, ploconiri. Cui servesc toate aceste? Ce sentiment apăsător de jenă ai când mergi şi vezi că toate ţi se atribuie cu sau fără merit şi ce sentiment de grijă te cuprinde când toate sunt aşteptate de la tine?“, se lansează Bodnăraş.

Gheorghiu îşi construise însă cu abilitate fundaţia statuii lui. Un exemplu: după eliminarea deviaţioniştilor de dreapta, săptămânalul Cominformului, „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară“, critică, la 21 iunie 1952, formele exagerate pe care le luase cultul personalităţii lui Dej în mass-media. Românul reacţionează prompt: face o şedinţă cu redactorii presei centrale la 2 iulie şi critică unul dintre articole: „Reportajul se intitulează «O întâlnire de neuitat» [...] De ce să nu fim mai sobri, mai modeşti? [...] Trebuie să ştim a păstra marginile. E dezgustător când citeşti, neplăcut. [...] Cu discursuri cu «mult prea iubitul» nu se construieşte socialismul“, le-a spus Dej jurnaliştilor, arată stenograma de la Arhivele Naţionale.

De acest moment Dej se va folosi cu vicleană îndemânare atunci când Hruşciov condamnă cultul personalităţii: pune totul în cârca „deviaţioniştilor“. Că n-a putut opri, că n-avea majoritate în Secretariat. Soclul dictatorului nu e fisurat câtuşi de puţin. Din ’61, renunţă la denumirea fabricilor şi a oraşelor cu nume de lideri comunişti, însă imaginea sa publică promovată de scribi rămâne la fel de perfid colorată. Totuşi, din martie 1965, oraşul Oneşti a purtat numele Gheorghe Gheorghiu-Dej până în 1990.

Trebuie să ştim a păstra marginile. E dezgustător când citeşti, neplăcut. […] Cu discursuri cu «mult prea iubitul» nu se construieşte socialismul. Gheorghiu-Dej

ZOOM: Lumina vine de la Dej

Gheorghe Apostol povesteşte chiar de la începutul volumului său, „Eu şi Gheorghiu-Dej“, momentul revelatoriu în care l-a cunoscut pe viitorul dictator. Cităm acest fragment exclusiv pentru stilul său naiv-metaforic, similar compunerilor din şcoala pe care a făcut-o şi Dej. „L-am cunoscut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1929. Eram în anul II al Şcolii profesionale a Atelierelor CFR din Galaţi. Lucram ca ucenic la turnătoria de bronz şi fontă. Într-o zi, s-a produs un scurtcircuit şi am rămas fără lumină. [...] Mi s-a spus că numai un singur lucrător electrician poate să facă acest lucru şi mi l-a arătat, îndreptând privirea spre el. Acest electrician a dat mâna cu toţi turnătorii care l-au primit cu multă căldură şi respect. «Bine ai venit, tovarăşe Gheorghiu! Să ne dai lumină!» «Unde este lumină mai multă este şi dreptate mai multă, şi exploatarea muncii noastre mai redusă. Uniţi în luptă, muncitorii vor obţine mai multă libertate şi o bucată de pâine mai mare şi mai bună».“

„Mângâierile şi pupăturile“
„Aplauzele, scandarea numelui, articolele elogioase din presă, supraaprecierile ce mi le făceau colaboratorii mei, mângâierile şi pupăturile mi-au creat în perioada de început o stare de euforie pe care am gustat-o din plin. Din fericire, mi-am dat repede seama că nu mă va duce la rezultate bune. Am pus piciorul în prag şi am încercat să interzic asemenea practici ori de câte ori am putut“, i-ar fi zis Dej şefului său de cabinet, Paul Sfetcu, potrivit memoriilor acestuia.

Copilăria dictatorului: a crescut cu mămăligă

„Tatăl lui era muncitor industrial. Nu şi-a văzut niciodată tatăl cu o haină nouă, iar celei pe care o purta, cu greu i se putea citi culoarea pe care o avusese la început. Leafa se ducea toată pe mămăligă. Pâine, copiii n-au văzut pe masă ani în şir“, scrie compătimitor biografia „oficială“ a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, publicată la Editura Partidului Muncitoresc Român în 1951.

Certificatul de naştere al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej FOTO: Arhivele Naţionale

Chiar dacă filtrul propagandistic, ostentativ jelit, e limpede în scrierile de partid, un lucru rămâne, totuşi, important în această prezentare biografică. Speculaţia cu privire la etnia romă a viitorului lider de partid şi de stat este contrazisă de realitatea cotidiană a începutului de secol XX. Departe de orice stereotipuri, situaţia este aceasta: tatăl lui Gheorghiu era muncitor la Societatea „Steaua României“ din Moineşti (judeţul Bacău), deci avea un loc de muncă, deci nu putea fi rom.

Despre fraţii şi surorile sale, despre mama sa, Ana, ori despre Tănase, tatăl său, nici măcar biografii de partid nu scriu ceva concret. „Exploatarea sălbatică la care-şi vedea supuşi părinţii, lupta necontenită cu greutăţile, cu mizeria, lupta împotriva umilinţelor“, în general, situaţia materia-lă de-acasă îl marchează pe tânăr din copilărie. Gheorghe Gheorghiu s-a născut la 8 noiembrie 1901, în Bârlad, zonă defavorizată şi în prezent.

În 1916

MEDIA GENERALĂ ÎN CLASA I: 5,59
Şcoală a făcut puţină: patru clase la şcoala primară de băieţi nr. 2 din suburbia Podeni a localităţii. Dacă broşura tipărită în 1951 arată că tânărul n-a putut să-şi termine nici studiile din cauza exploatatorilor, catalogul său de la şcoală adaugă o nuanţă acestei teze: la finalul clasei I, avea 31 de absenţe şi media generală 5,59. Cea mai mare notă, şapte, o luase la scriere în primul trimestru, iar cea mai mică – patru, la religie, în trimestrul III.

Notele din clasa întâi ale tânărului Gheorghiu

Adolescentul Gheorghe, în 1928

De sărăcie ori din nepăsare, micul Gheorghiu renunţă la şcoală şi intră ucenic la un cizmar din Moineşti, apoi la o fabrică de cherestea din Dărmăneşti, apoi la postăvăria din Buhuşi, merge şi la un dogar din Piatra Neamţ şi ajunge iar la Moineşti, la alt dogar.

La 15 ani, când are deja câteva calificări socio-profesionale, se duce ucenic electrician la Întreprinderea Petrolieră „Steaua României“ din Moineşti. Potrivit unei note autobiografice, scrisă în 1952 şi aflată la Arhivele Naţionale, la Moineşti e montator de maşini şi aparate electrice în perioada 1919-1920. Practică aceeaşi meserie şi la Societatea de tramvaie din Galaţi, însă acolo reuşeşte şi pe plan social: se înscrie în sindicat şi participă la o grevă generală.

Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă bacalaureatul. Belu Zilber, în „Monarhia de drept dialectic“

„UN CURVAR ŞI UN BEŢIV“
După trei ani de armată (la Regimentul 3 Pionieri-Focşani, de unde iese cu gradul de sergent), se întoarce la Galaţi, dar e concediat. Din 1926, merge la Atelierele CFR Galaţi, iar la 15 august ’31 ajunge, pe motive disciplinare, la Atelierele CFR din oraşul Dej.

În 1931

Între timp, se întâmplase ceva cu adevărat istoric: e înregimentat în partid în 1930, într-un moment plasat neclar. În micul oraş în care se unesc Someşul Mic şi cel Mare stă numai jumătate de an, pe strada Pintea Viteazul, la numărul 23 – casa a fost marcată, până după ’90, cu o placă inscripţionată cu cuvintele: „părintele comunismului“. Despre această scurtă, dar istorică perioadă şi-a amintit, pentru „Adevărul“, răposatul părinte greco-catolic Alexandru Nicula: „A fost un depravat, un curvar şi un beţiv, asta a fost! Nu-i plăcea munca, era un plimbăreţ cu idei comuniste. Îşi pierdea nopţile prin bodegi, bând cot la cot alături de prietenii lui ceferişti“.

DE CE-L CHEAMĂ „DEJ“
Scurta incursiune în micul municipiu din judeţul Cluj avea să-i alipească, la finalul numelui, chiar denumirea oraşului. Istoricii sunt împărţiţi: unii spun că Gheorghiu s-ar fi remarcat atât de mult în perioada asta, încât a devenit cunoscut drept „Gheorghiu din Dej“. Pe scurt: Gheorghiu-Dej. Paul Sfetcu susţine aceeaşi teorie: „Sub numele conspirativ «Ivanov», şi-a continuat activitatea politică de agitator comunist. [...] Mândru de meritele sale revoluţionare din Dej, şi-a ataşat numelui particula «Dej»“. Alţii spun că, în procesul de la Griviţa, ar mai fi fost un comunist pe nume Gheorghe Gheorghiu şi, ca să-i diferenţieze, i s-a zis aşa. Sfetcu susţine că aceasta este însă doar „propagandă din categoria zvonisticii“.

În 1932

În februarie ’32, revoluţionarul iniţiază o întrunire în orăşel. Fac ei acolo o moţiune pe care o trimit direcţiei generale a CFR din Bucureşti. „După două luni, conducerea CFR a concediat 300 de muncitori şi a închis atelierele din Dej“, arată Cristina Diac în „Spectrele lui Dej“. Şomer, comunistul se dedică exclusiv activităţii în slujba partidului. În ’32, cu bilet de voie de la partid, vizitează chiar Berlinul. Clandestin, fără paşaport, merge pentru a primi noi sarcini în legătură cu munca de la CFR. Se găseşte apoi prin rapoartele poliţiei, care îi înregistrează mai multe călătorii prin ţară. În februarie ’33, însă, „cade“ în urma revoltelor de la Atelierele CFR Griviţa.

În 1932

ZOOM: CONVINS SĂ INTRE ÎN PARTID DE UN MANIFEST
În 1930, Gheorghiu găseşte, de aiurea, pe stradă, un manifest al PCdR. Se comemora greva de la Lupeni, din urmă cu un an. Gheorghiu citeşte, se regăseşte ideologic în textul comemorativ şi porneşte în căutarea sediului de partid. Nu găseşte nimic, căci legea le interzicea comuniştilor să se afişeze. Drept urmare, la o reuniune sindicală, înfierează şi el burghezia, de la sine putere, aşteaptă să fie căutat şi e căutat. Această poveste puternic mitizată îi aparţine lui Paul Sfetcu şi e redată în „13 ani în anticamera lui Dej“. Pe carnetul de partid al liderului comunist, este menţionat doar anul adeziunii: 1930.

Fetele lui Dej: „Una talentată, alta tare-n tată“

Înainte de a semna adeziunea de partid, Gheorghiu dă cu subsemnatul la Starea Civilă. O ia de nevastă pe Maria Alexe, fiica unui sifonar de pe strada Balaban, din dealul oraşului Galaţi. Mariajul proletar între electrician şi casnică nu durează însă mult: în 1931, când bărbatul e mutat la Dej, Maria divorţează. În 1933 se recăsătoreşte cu un jandarm. Paul Sfetcu spune că nu i-a purtat niciodată pică: „Considera, referitor la viaţa de familie, că cele pierdute nu se mai pot reface“. Stelian Tănase nuanţează: „Gheorghiu-Dej a fost un fustangiu, i-au plăcut femeile, a avut multe amante. De obicei îşi alegea dintre actriţe. Era un om mai de viaţă, căruia îi plăceau şpriţul, lăutarii, fiind mai deschis în acest sens“.

Maria Alexe i-a dăruit însă două fetiţe: Vasilica (Lica), în 1928, şi Constanţa (Tanţa), în 1931. Dej devine foarte apropiat de cele două fete – din închisoare, se plânge că Maria nu-i trimite nici măcar o fotografie cu sărmanele, să le vadă cum cresc.

La serbarea de 1 Mai de la liceul Sf. Sava din Bucureşti: Lica Gheorghiu,
Gh. Gheorghiu Dej şi Tanţa Gheorghiu FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

21 august 1934, scrisoare din puşcărie, găsită în volumul „Clienţii lui Tanti Varvara“ cu ortografia originală: „Această dragoste nam simţito nici la nevasta mea care ştiţi ce mia făcut şi mai mult am rugato să-mi dea fotografia copiilor cel puţin so am la închisoare, dar ma refuzat, spunând copiilor ei că nau tată! Gândiţivă ce durere am, însă nui nimic, poate mai târziu, când copiii vor fi mari şi vor fi în stare să judece, cu toată educaţia ce le-o dă mama lor contra mea, ei poate îmi vor da dreptate vreodată“. După accederea la putere, cele două vor fi privilegiatele regimului – un soi de beizadele de azi.

Micaela Ghiţescu, traducătoare şi redactor-şef al revistei „Memoria“, îşi aminteşte că era elevă la liceul „Carmen Sylva“ atunci când Tanţa a venit să dea Bacalaureatul. „S-a făcut mare vâlvă că vine fata lui Dej. Eu eram mică, dar am auzit că atunci s-a făcut pentru ea o serie întreagă de fete slabe, proaste, ca ea să strălucească“, îşi aminteşte Micaela Ghiţescu.

Academicianul Şerban Papacostea (foto) îşi aminteşte despre cum erau privite cele două fete în epocă. Tanţa ar fi ajuns o doamnă respectabilă, în timp ce Lica, fata care a vrut cu tot dinadinsul să fie actriţă, ar fi fost lipsită de orice talent. Aşa că, între cârcotaşi, se spunea despre cele două: „Una e talentată, iar alta e tare-n tată“, povesteşte academicianul.

Paul Sfetcu scrie în volumul său că Lica Gheorghiu profita cu nonşalanţă de pe urma statutul ei: îi cerea să-i cumpere încălţăminte sau rechizite şcolare pentru copii ei, îl suna cu o oră înainte de un oarecare spectacol pentru a cere 5-6 bilete, cerea bani şi era foarte, foarte capricioasă. „O deranja, bunăoară, faptul că o salutam numai cu «Bună ziua!», în loc de «Sărutmâna», aşa cum credea că ar trebui“. Urmarea – Dej îl abordează pe Sfetcu: „Sfetcule, cum saluţi tu femeile? [...] În tinereţea mea, nu numai că le salutam aşa, dar chiar le şi sărutam mâna“.

Ilegalişti, tineri şi neliniştiţi

În 1937

„Sunt de acord. Stop. Introduce cererea direcţiei generale pentru cununia noastră. Stop. Eu fac la fel. Stop.“ Telegrama Elenei Sârbu din Soroca (n.r. – Republica Moldova), studentă la Medicină, comunistă închisă la Dumbrăveni, în aceeaşi celulă de partid cu Ana Pauker. Destinatar: Gheorghe Gheorghiu-Dej. Data: 10 noiembrie 1938. Căsătoria nu are loc, însă femeia se mărită, în 1939, cu ceferistul Ştefan Pavel. Pavel îi trimitea pachete lui Dej la puşcărie, pachete respinse pentru că bărbaţii nu erau rude. Ulterior, Ştefan Pavel face carieră în partid, dar e epurat în iunie 1958. Elena Pavel moare la 3 august 1943, în urma unui bombardament american şi e, ulterior, martirizată în broşurile propagandistice de partid. Eroină a mişcării, după cum spune un volum tipărit la Editura Apărării Patriotice în ’45. Elena Pavel este sora Victoriei Sârbu (asistenta şi amanta lui Ştefan Foriş, liderul PCdR din acea vreme). Elena Pavel este şi sora Mariei (Marusia) Sârbu, ilegalistă şi ea, amanta „oficială“ a lui Gheorghiu-Dej după evadarea din închisoare. Ultimul amănunt din această complicată odisee conjugală: Ştefan Pavel şi Ştefan Foriş devin, în timpul războiului, duşmani de moarte – martore sunt stenogramele discuţiilor dintre Foriş şi alţi membri de partid. Femeile lor, Elena Pavel (potenţială Gheorghiu) şi Victoria Sârbu (niciodată Foriş), încep şi ele, ca femeile, să se duşmănească.

Legendele Griviţei. Ce-a făcut Dej în ’33

România, la începutul anilor ’30: curbe de sacrificiu, reduceri drastice de salarii, şomaj galopant, economie la pământ, nemulţumire civică. România, la începutul anului 1933: ger, gheţurile blochează Dunărea, viscolul face prăpăd. România, 2 februarie 1933: tulburări la Ploieşti, în industria petrolieră. Armata linişteşte spiritele revoluţionare. Proteste la Bucureşti, Cluj, Galaţi, Iaşi.

3 februarie: 6.000 de muncitori de la Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti opresc munca şi ies în stradă. Grevă mare, istorică. „Universul“, 4 februarie: „Agenţi provocatori de extrema stângă au început să activeze printre lucrătorii ceferişti“. Stare de asediu. România, 6 februarie: intră în vigoare Legea pentru Autorizarea Stării de Asediu, redactată de Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne, instituită prin decret regal. G.G. Mironescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în expunerea de motive: „Mişcări concertate cu caracter comunist au turburat ordinea în diferite regiuni ce tind în mod evident la destrămarea ţării“. E tensiune!

Urmarea principală: delicte şi infracţiuni intră în competenţa investigării şi judecării de către parchete (consilii de război), respectiv instanţe militare, arată istoricul Mihai Burcea în volumul „Spectrele lui Dej“. Sunt interzise întrunirile, manifestaţiile, publicaţiile, portul uniformelor şi al emblemelor neoficiale, armele de foc, explică istoricul Stelian Tănase în volumul „Clienţii lui Tanti Varvara“.

NUMEROASE FOCURI DE REVOLVER
14/15 februarie, noaptea, stare de asediu: Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica sunt arestaţi, bănuiţi că ar fi instigatori. 15 februarie: 6.000 de muncitori ocupă curţile atelierelor din Griviţa şi nu mai muncesc. La Guvern se hotărăşte concentrarea militară a lucrătorilor. „Universul“, 17 februarie: „La ora şase seara, patrulele de jandarmi au început să opereze la îndepărtarea mulţimilor [...] În cursul evacuării străzii, lucrătorii au tras numeroase focuri de revolver asupra gardienilor şi jandarmilor“. Revolta se complică, iar atelierele sunt evacuate. Armand Călinescu notează în jurnal: „Toate manifestaţiile aveau vizibil caracterul unei revoluţii“, arată Stelian Tănase în „Clienţii lui Tanti Varvara“.

Guvernul lui Alexandru Vaida Voievod, aflat la putere în acea perioadă, a pus aceste tulburări în cârca bolşevicilor, deşi rolul agitatorilor comunişti, care nu poate fi neglijat, nu fusese unul esenţial. Pentru istoria făcută de partid, asta a fost o mină de aur, căci aşa se puteau legitima. Esenţial sau nu, comuniştii au fost implicaţi, iar cei mai mulţi istorici sunt de acord că, printre cei mai importanţi ilegalişti care au influenţat şi sprijinit revoltele sunt: Lucreţiu Pătrăşcanu, creierul operaţiunii, Moscu Cohn (devenit Gheorghe Stoica) şi Vasile Luca, revoluţionari de profesie, iar la firul ierbii, lideri ai greviştilor: Constantin Doncea, Dumitru Petrescu şi Gheorghe Vasilichi. Pentru oamenii Cominternului, precum şi pentru Moscova, manifestaţia aceasta era de mare importanţă. Un raport către Mihai Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii: „Stalin pare a se ocupa personal de situaţia din România“.

DEJ, CUREA DE TRANSMISIE

Ce făcuse Gheorghiu-Dej, omul care le-a„furat“ actorilor principali revolta de la Griviţa şi a aşezat-o în CV-ul său întru legitimare muncitorească? Scurtă incursiune în trecutul recent: în 1932, Dej intră în ierarhia sindicatelor revoluţionare. „Lucra direct în PCdR, era un agitator plătit, finanţat de Internaţionala sindicatelor roşii, Profintern“, explică Stelian Tănase. Un raport al Siguranţei din 8 octombrie 1932 confirmă: „Neocupând nicio funcţie şi neexercitând meseria ce o cunoaşte, Gheorghe Gheorghiu-Dej este subvenţionat de Partidul Comunist din România“. Mai fusese implicat în proteste de tot felul, deci era plătit în cunoştinţă de cauză. Cu cinci luni înainte de revolta ceferiştilor, la 24 septembrie 1932, agenţii Siguranţei scriau: „Numitul a fost însărcinat cu propaganda lucrătorilor de la Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti făcând propagandă intensă în sindicatul CFR comunist ce a luat fiinţă în ultimul timp“.

FOTO 1: 1932. Gheorghiu-Dej în arestul Siguranţei
FOTO 2 şi 3: Două ipostaze ale lui Gheorghiu-Dej, la începutul anilor '40

La revoltele muncitoreşti, Dej a fost, de fapt, delegatul centrului comunist, „agentul de legătură între diferitele sindicate CFR-ist comuniste şi Partidul Comunist“, după cum arată rechizitoriul comisarului regal, Romulus Hotineanu, citat de Stelian Tănase în „Clienţii lui Tanti Varvara“. Felul în care a fost falsificat trecutul său pentru a-i demonstra rolul principal în această acţiune are puţine puncte comune cu realitatea, confirmă istoricul Cristina Diac în „Spectrele lui Dej“.

MARX, LA PROCESUL DE LA CRAIOVA
Orişicât, după reprimarea revoltei, 2.000 de muncitori sunt luaţi prizonieri şi plimbaţi, cu mâinile sus, între baionete, pe Calea Griviţei, până la închisoarea Malmaison şi închisoarea militară Jilava. Principalii acuzaţi: Panait Bogătoiu, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Vasilichi, Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica. Procesul se judecă o dată la Bucureşti şi apoi se mai judecă o dată la Craiova.

În faţa judecătorilor, Doncea citează din Marx: „În istorie, toate se petrec de două ori: prima dată în tragic, a doua oară în comic“. Stelian Tănase: „Doncea nu poate fi suspectat în niciun fel că îl citise pe Marx. Acuzaţii au rostit roluri învăţate pe dinafară, scrise de agitatorii PCdR, în afara închisorii“. La 25 august 1934, publicaţia franceză „La Correspondance Internationale“ prelua un comunicat al CC al PCdR: „Nivelul politic ridicat al elementelor avansate s-a manifestat prin faptul că procesul a avut, mai mult decât anul trecut, caracterul unui conflict de clasă şi că atât acuzaţii cât şi sutele de martori s-au prezentat mai curajoşi, mai experimentaţi la banca acuzării“, arată articolul găsit la Arhivele Naţionale.

Sentinţa de la Craiova, din 30 iunie 1934, a fost mai dulce decât în primul proces: Doncea şi Petrescu – 15 ani de muncă silnică. Dej, Chivu Stoica şi Vasilichi – 12 ani de muncă silnică. Până la recursul de la Curtea de Casaţie, în puşcărie rămăseseră doar Dej şi Stoica. ceilalţi trei agitatori reuşiseră să evadeze la 3 ianuarie 1935.

Neocupând nicio funcţie şi neexercitând meseria ce o cunoaşte, Gheorghe Gheorghiu-Dej este subvenţionat de Partidul Comunist din România. Raport al Siguranţei din 8 octombrie 1932

Pe Dej nu l-au lăsat tovarăşii să evadeze

Chiar dacă nu era în centrul puterii la începutul anilor ’30, Dej se afla, însă, în proximitatea liderilor atunci când s-au discutat mai multe planuri pentru evadare. Dumitru Petrescu, ilegalist, povesteşte în detaliu variantele luate în calcul, detalii surprinse în volumul „Spectrele lui Dej“, coordonat de Ştefan Bosomitu şi Mihai Burcea.

Primăvara anului 1934, văzută din închisoarea militară Craiova. Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Constantin Doncea, Dumitru Petrescu şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Gheorghe Vasilichi, Main Ion-Ionescu şi Chivu Stoica FOTO: Arhivele Naţionale

Prima idee şi primul eşec: săparea unui tunel de la closetul din curtea închisorii, variantă la care, din motive de securitate, s-a renunţat.

A doua idee: atragerea în conspiraţie a doi soldaţi din garda închisoriii, soldaţi care ar fi trebuit să sprijine acţiunea şi chiar să fugă odată cu evadaţii. Planul a fost însă abandonat după ce primul soldat demn de încrederea greviştilor, după ce a fost abordat de către puşcăriaşi, s-a speriat de propunere. Din nou, eşec.

A treia variantă: contactarea şi stabilirea unei relaţii tovărăşeşti cu militarii condamnaţi pentru infracţiuni de drept comun, care aveau dreptul de a lucra în atelierele din afara închisorii. Chiar Dej a fost cel care a luat legătura cu un basarabean condamnat la 10 ani pentru crimă şi l-a convins să fabrice, în atelier, o cheie care să se potrivească la lacătul închisorii. Acţiunea de evadare s-a amânat însă până când comandanţii au schimbat lacătul. Al treilea eşec.

Comuniştii francezi cer eliberarea greviştilor de la Griviţa FOTO: Arhivele Naţionale

Dumitru Petrescu şi Gheorghe Vasilichi au reuşit însă să scape din arest cu ajutorul tovarăşilor din libertate. Într-o notă pentru Institutul de Istorie a Partidului care documenta evadarea greviştilor, Vasilichi povesteşte că, pentru formarea grupului de acţiune, „s-a avut în vedere greutatea pedepselor de la Bucureşti (viaţă şi 20 de ani)“ şi „purtarea proastă a lui [Constantin] Doncea în închisoare, care era în stare ca, la cea mai mică greutate, să trădeze“

Şi Gheorghiu-Dej şi-ar fi exprimat dorinţa de a participa la acţiune, însă Secretariatul liber n-ar fi fost de acord cu propunerea, povesteşte Dumitru Petrescu în memoriile sale, „Amintiri despre viaţa şi activitatea desfăşurată în cadrul mişcării muncitoreşti în perioada 1906-1968“, depuse de familie la Institutul de Studii Istorice şi Social Politice de la lângă CC al PCR.

La 3 ianuarie 1935, reuşesc să fugă din închisoare Petrescu, Vasilichi şi Doncea. Gheorghiu-Dej e lăsat în urmă. Pentru următorii 10 ani.

Cum ajunge mare Dej în închisoare

Ioniţă Bărbulescu, cetăţean: „După ce am traversat două râuri, cu văile şi dealurile respective, [...] cu scopul de a nu fi descoperiţi, grupul evadaţilor s-a strecurat prin grădini, [...] au mers pe fundul văii, iar după aceea peste livezi [...]. Din prudenţă, i-am adăpostit pe tov. Gheorghiu şi ceilalţi [...] într-o claie de fân din apropierea cimitirului“. Tovarăşii care alergau pe coclaurile din Oltenia erau: Gheorghiu-Dej şi Vania Didenco (n.r. – spion sovietic, devenit Ion Vidraşcu), evadaţi din lagărul de la Târgu Jiu, alături de avocatul ilegalist Ion Gheorghe Maurer şi Mihail Roşianu, secretarul Regionalei Oltenia a PCdR în ilegalitate, inspector şcolar în legalitate, adică oamenii care i-au ajutat să evadeze.

Ce se întâmplase? După eliminarea lui Ştefan Foriş din fotoliul de secretar general al PCdR, comuniştii liberi hotărăsc să-l scoată din lagărul de la Târgu Jiu pe Gheorghiu-Dej, cel mai important comunist din închisori. Evadarea are loc undeva între 9 şi 17 august 1944, însă data exactă nu poate fi stabilită de istorici întrucât mărturiile participanţilor conţin date contradictorii. Acestea se găsesc în colecţia „Gheorghe Gheorghiu-Dej“, de la Arhivele Naţionale, ca urmare a iniţiativei Institutului de Istorie a Partidului de a crea o variantă „oficială“ cu privire la evadarea lui Dej.

Orişicât, comuniştii pregătesc terenul, stabilesc rute, case conspirative, vorbesc cu ajutoare şi deţinuţi. Urmează o noapte şi-o zi conspirative petrecute în boscheţi, în claie de fân, în cimitir, pe văile şi pe dealurile din nordul Olteniei. Varianta „oficială“ nu omite nici stângăciile clandestine ale evadării: Maurer ar fi cheltuit toţi banii pe care-i primise de la partid să cumpere o maşină mai acătări pentru a-l transporta pe Dej. Urmarea, maşina împrumutată de la un oarecare procomunist, un Citroen vechi, cu multe piese lipsă, a făcut de trei ori pană în drumul către închisoare, aşa că evadaţii i-au aşteptat pe solii libertăţii „într-un boschet mai mare dintr-un parc“, după cum povesteşte cel care-i adăpostea. În fine, „evadaţii“ ajung să fie adăpostiţi într-o casă (n.r. – cu WC interior), iar în dimineaţa zilei de 24 august 1944 pleacă spre Capitală. Pleacă spre putere!

PATRIARHUL IUSTINIAN A MERS CU DOMNUL GHEORGHIU
Potrivit unei liste întocmite de Institutul de Istorie a Partidului, 50 de oameni au participat, în total, la epopeea evadării din august 1944 a viitorului lider comunist Gheorghiu-Dej. Lista cuprinde, însă, cel puţin trei nume atipice pentru o operaţiune de o asemenea conspirativitate. Sunt enumeraţi, printre alţii: 1. Eva Krug, o fetiţă de 11 ani, fiica şefului atelierului de pietrărie din lagăr, care „a cunoscut unele lucruri şi fapte din activitatea revoluţionară a părinţilor, dar a păstrat conspirativitatea lor“. 2. Didina Ionescu, o frumoasă de 17 ani, fiica învăţătorului Dumitru Ionescu. Alături de mama sa, fata „a stat de veghe cu schimbul în fiecare noapte pentru a face siguranţa tovarăşilor [...] a pregătit menajul evadaţilor şi i-a aprovizionat cu ţigări şi alte lucruri“. 3. Preotul Ioan Marina, viitorul patriarh Iustinian Marina (foto), care, „preot cu vederi înaintate, avea legături cu tovarăşii din conducerea partidului în locuinţa lui din Rm. Vâlcea“. În aceeaşi casă, Dej a făcut primul popas în drumul spre Bucureşti, pe 24 august. Potrivit şoferului, „aici, tovarăşul Dej s-a întreţinut cu câţiva muncitori, ţărani şi învăţători din împrejurimi“. O descriere amănunţită a evadării se regăseşte într-un studiu elaborat de istoricul Dumitru Lăcătuşu, cuprins în volumul „Spectrele lui Dej“.

ÎŞI FACE PRIETENII CARE TREBUIE LA DOFTANA
Planurile complicate organizate pentru evadarea lui Gheorghiu-Dej arată, de fapt, că viitorul lider bolşevic este un atu, dacă nu chiar cel mai important, între comunişti. Totuşi, Dej devine figură dominantă în Doftana abia din 1940, după plecarea unor deţinuţi importanţi precum Petre Constantinescu-Iaşi, Vasile Luca şi, mai ales, Dimitrie Ganev, pe care Stelian Tănase îl numeşte „şeful recunoscut al comuniştilor din închisoare“. Dacă până atunci era doar şeful ceferiştilor închişi, după plecarea lui Ganev se lipeşte de spionii sovietici rămaşi şi-şi face prietenii care trebuie.

În noiembrie 1940, în cutremurul ce devastează închisoarea, mor Şmil Marcovici şi Ilie Pintilie, comunişti care, pe linie de partid, i-ar fi fost superiori ierarhic. Dej rămâne şef peste toţi tovarăşii din închisoare. Alexandru Elias (89 de ani), fost membru în organizaţia sionistă „Haşomer Haţair“, asimilată în epocă drept comunistă, l-a întâlnit pe Dej în lagărul de internaţi politici de la Târgu Jiu. „El stătea separat, avea o cameră specială (n.r. – în interiorul barăcii). Nu stătea, ca noi, în camerele acelea cu paturi suprapuse. Era «the boss» de pe atunci. Noi eram scoşi la muncă, plecam dimineaţa, însă el şi Chivu Stoica aveau un regim special“, povesteşte Elias.

N-A VRUT SĂ EVADEZE
Totuşi, în perioada respectivă, priveşte cu rezerve accederea şi la structurile din libertate. Ion Gheorghe Maurer chiar îi propune evadarea în urma unei vizite conspirative la Câmpina, lângă Doftana. „Nu voia să evadeze fiindu-i teamă că evadarea lui ar fi un bun pretext pentru Siguranţă un bun pretext pentru a-l ucide“, povesteşte Maurer în volumul-interviu semnat de Lavinia Betea, „Maurer şi lumea de ieri“.

El stătea separat, avea o cameră specială. Nu stătea, ca noi, în camerele acelea cu paturi suprapuse. Era «the boss» de pe atunci“. Alexandru Elias, medic

E probabil ca Gheorghiu-Dej să fi fost, aşa cum sugereză şi Maurer, speriat de forţele de ordine, ori pur şi simplu să aştepte momentul potrivit pentru a devenit liber. Iar un amănunt ce n-ar trebui neglijat e că Ştefan Foriş, liderul tuturor comuniştilor din libertate şi locurile de deţinere, este, la rândul lui, reticent cu privire la o potenţială evadare.

SCRISORILE CONSPIRATIVE
Comuniştilor le sunt trimise documente cifrate, pe care le „prelucrează“ (n.r. – analizează) în celulele de partid din celulele din închisoare. Un exemplu, deconspirat de vigilenţa lucrătorilor de la Doftana: „Pe adresa lui Gheorghiu-Dej, numita «Elena» într-o scrisoare închisă, dă o serie de informaţii actuale, prezentate cu abilitate sub forma unor povestiri de fapte diverse. [...] Chestiunea «bunicului sfătos» care s-a apucat de «gospodărie model» şi care nu are «nimic contra intelectualilor» [...] se poate deduce că trimiţătorii activează în organizaţii secrete, nedescoperite, cu ramificaţii în toată ţara“, scrie maiorul Irimescu, directorul Penitenciarului, într-o adresă către Ministerul Justiţiei.

În detenţie, la Doftana FOTO: Arhivele Naţionale

Educaţia făcută în stilul propagandistic este, la rândul ei, esenţială, mai ales că majoritatea celor aflaţi în închisoare n-au în carnetul de note prea multe însemnări. Muncitori, oameni fără şcoală, au nevoie să fie învăţaţi – „universitatea comunistă de la Doftana“, aveau să numească, mai târziu, experienţa din puşcărie. Iar spiritul didactic s-a manifestat în fiecare detenţie. Alexandru Elias mărturiseşte: „Era o activitate formatoare, într-adevăr, dar formatoare de oameni care să gândească în stil comunist. Învăţau şi limbi străine, însă nu puteau nici să poarte o conversaţie. Era o spoială! Multe lucruri s-au exagerat. Ce se învăţa? Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – învăţături transpuse, automat, la noi în ţară“.

Reportaj de propagandă despre închisoarea de la Doftana:


DEJ N-A FOST LĂSAT LA MOSCOVA
Un ultim amănunt din universul carceral anticomunist: în mai 1941, când Ana Pauker este predată sovieticilor într-un schimb de prizonieri, pe lista URSS se află, de fapt, şi Dej, şi Chivu Stoica, însă plecarea acestora e refuzată. „Se vor strânge prea mulţi comunişti la Moscova“, ar fi spus mareşalul Ion Antonescu, potrivit lui Stelian Tănase. La data de 15 iunie 1941 autorităţile centrale din Bucureşti nu reuşiseră să identifice în ce loc de deţinere se afla Dej, potrivit unui tablou-anexă cel mai probabil întocmit de Siguranţa Centrală sau de Direcţia Generală a Poliţiei.

„Punerea sus-numitului în libertate ar constitui un pericol permanent pentru ordinea şi siguranţa statului, mai cu seamă că în împrejură rile actuale, nefiind exclusă eventualitatea retrimiterii lui în ţară, de către Comintern, în mod clandestin“, arată un aviz al Direcţiei Generale a Poliţiei. Refuzul e confirmat şi de Paul Sfetcu, în volumul „13 ani în anticamera lui Dej“. Carevasăzică, doar vigilenţa autorităţilor din România a făcut ca Dej să nu facă parte din ceea ce, mai târziu, avea să se numească „grupul moscovit“. Totuşi, în puşcărie, se înconjoară de spioni sovietici şi agenţi ai URSS în România. Abilitatea de a-şi face prietenii care trebuie îi va determina destinul.

Ce citea în puşcărie

La Doftana, în puşcărie, citea revistele „Cinema“ – chiar dacă n-avea unde să vadă filmele prezentate în paginile publicaţiei –, „Dimineaţa copiilor“, „Medicul nostru“ şi „Realitatea ilustrată“. Dar citea şi cărţi, pe alese: „Cum am ucis pe Rasputin“, „Interesantele aventuri ale unui chinez“, „Nu vă jucaţi cu focul“, „Amor sovietic“, „Un soţ celebru“, „O femeie şi jumătate“, „Cazacii“, „Femei şi călugări“, „Lucrezia Borgia“, „Femeia care ucide“, potrivit inventarelor făcute de magazionerul închisorii şi cuprinse în fondul „Gheorghe Gheorghiu-Dej“ de la Arhivele Naţionale.

Dej încurcă lucrurile la Văcăreşti şi la Doftana

La 3 decembrie 1936, la închisoarea Văcăreşti are loc un scandal între comunişti şi legionari. Liderii grupurilor politice, Gheorghiu-Dej şi Ioan Bozânţan, sunt loviţi la picior, respectiv la mână. Istoricul Stelian Tănase susţine, în „Clienţii lui Tanti Varvara“, că incidentul a fost declanşat de propunerea făcută de Gheorghiu-Dej lui Ştefan Curcă, deţinut legionar, de a întreţine relaţii homosexuale. Istoricul îl face pe Dej complice şi în scandalul homosexual din acelaşi penitenciar, din 1938, în care au fost implicaţi Nicolae Ceauşescu şi Şmil Marcovici.

Consultant ştiinţific: Mihai Burcea

Lista lui Stalin:
1. Ana Pauker
2. Vasile Luca
3. Gheorghe
Gheorghiu-Dej
4. Ştefan Foriş
5. Emil Bodnăraş
6. Constantin Pârvulescu
7. Iosif Rangheţ
8. Andrei Ianuarievici Vîşinski
9. Petru Groza
10. Lucreţiu Pătrăşcanu
11. Avram Bunaciu
12. Constantin Doncea
13. Iosif Chişinevschi
14. Miron Constantinescu
15. Valter Roman
16. Chivu Stoica
17. Alexandru Moghioroş
18. Teohari Georgescu
19. Gheorghe Pintilie
20. Alexandru Drăghici
21. Alexandru Nicolschi
22. Dumitru Coliu
23. Gheorghe Apostol
24. Ion Gheorghe Maurer
25. Petre Borilă
26. Leonte Răutu
27. Mihail Roller
28. Iosif Ardeleanu
29. Sorin şi Ana Toma
30. Silviu Brucan
31. Alexandru Bârlădeanu
32. Serghei Nicolau
33. Mişu Dulgheru
34. Serghei Kavtaradze
35. Mihail Sadoveanu
36. Constantin Ion Parhon
37. George Călinescu
 

[<a href="//storify.com/Alinavasile123/apostolii-lui-stalin" target="_blank">View the story "Apostolii lui Stalin" on Storify</a>]