33 de ani de la accidentul de la Cernobîl. „Vina a aparţinut omului sovietic şi îndoctrinării regimului din URSS“

Ruinele reactorului 4, în iunie 1986; Foto: Igor Kostin

Anul acesta, pe 26 aprilie, se împlinesc 33 de ani de la accidentul nuclear de la Cernobîl. A fost cel mai grav eveniment nuclear din istorie şi a servit drept exemplu de nerepetat pentru cum un stat nu reuşeşte să poarte grija propriilor cetăţeni într-o situaţie de criză majoră.

„Pe 26 aprilie 1986, la ora 1.23 dimineaţa, Olexandr Akimov, responsabilul de tură al Unităţii nr. 4 din Centrala nucleară de la Cernobîl, a ordonat oprirea reactorului la sfârşitul lucrărilor întreprinse înainte ca unitatea de alimentare să fie oprită pentru reparaţiile planificate. Leonid Toptunov, unul dintre operatorii reactorului, a îndepărtat capacul de pe butonul sistemului de siguranţă al reactorului, care previne greşelile accidentale, şi l-a apăsat. Conform acestui semnal, 187 de tije de control ale reactorului au început să coboare spre miez. Luminile s-au aprins pe ecran, iar săgeţile indicând tijele s-au pus în mişcare. Stând întors pe jumătate către panoul de control al reactorului, Olexandr Akimov a observat asta; a văzut, de asemenea, că săgeţile indicatorilor de dezechilibru al tijei de control automat a luminat la stânga, aşa cum ar fi trebuit, ceea ce însemna o scădere a capacităţii reactorului. După aceea, s-a întors la panoul de siguranţă, pe care îl supraveghea în timpul experimentului. Atunci s-a întâmplat ceva care nu putea fi prevăzut nici măcar de cea mai nestăvilită imaginaţie. După o uşoară descreştere în putere, reactorul, brusc, a început să crească într-un ritm tot mai mare, au apărut alarmele. Toptunov a strigat despre creşterea alarmantă a puterii. Totuşi, era dincolo de puterile lui să facă ceva. Tot ce putea face era să ţină apăsat butonul sistemului de siguranţă al reactorului. Tijele CPS erau în zona activă. Nu mai avea la dispoziţie, nici el, nici altcineva, alte căi de acţiune. Akimov a strigat: «Opreşte reactorul!». A sărit la consolă şi a dezactivat cuplajele electromagnetice ale dispozitivelor de acţionare a tijelor CPS. Acţiunea lui a fost corectă, dar inutilă. La urma urmei, logica sistemului de control, adică toate elementele de circuite logice, a funcţionat corect, tijele se aflau în zona activă. Acum ştim: după apăsarea butonului sistemului de siguranţă al reactorului, nu au mai existat acţiuni corecte, nu exista nicio cale de salvare... Au urmat două explozii puternice, la un interval scurt de timp. Tijele sistemului de siguranţă al reactorului s-au oprit din mişcare fără a fi parcurs nici măcar jumătate din drum. La ora 1.23 dimineaţa, reactorul a fost distrus de puterea neutronilor rapizi. Acesta este un accident puternic, cea mai mare catastrofă care se poate întâmpla vreodată unui reactor nuclear. Nimeni, niciodată, nu s-a pregătit pentru asta.“

Foto: Oraşul Prîpeat, înainte de accident; Sursa: IAEA Imagebank/USFCRFC

Foto stânga: O. Akimov; Foto dreapta: L. Toptunov; Foto jos: A. Diatlov (la mijloc), în timpul procesului

Aşa descria Anatoli Diatlov, inginerul-şef adjunct care a supervizat lucrările de la reactorul 4 al Centralei nucleare de la Cernobîl în 26 aprilie 1986, evenimentele care au avut loc în camera de control înainte de explozia catastrofală. Sunt chestiuni tehnice, despre butoane, săgeţi şi luminiţe, care nu dau, de fapt, explicaţia fenomenelor care au avut loc în interiorul reactorului. În plus, Diatlov se erijează în narator şi observator, fără a pomeni ce a făcut el în tot acest timp. Nu ne lansăm nici în lecţii de fizică şi chimie, nici în postura de procurori, rămânem la faptele înregistrate de istorie.

Anatoli Diatlov a fost condamnat la zece ani de închisoare, fiind găsit vinovat de „gestionarea defectuoasă a unor întreprinderi cu potenţial exploziv“, dar a fost eliberat după cinci ani. A reuşit să-şi scrie memoriile, „Cernobîl. Cum s-a întâmplat“, şi a murit în 1995, de insuficienţă cardiacă, deşi în momentul exploziei a fost iradiat cu 390 rem (3,9 Sievert), o doză care ucide în mai puţin de 30 de zile aproximativ jumătate dintre persoanele afectate.

Consecinţele accidentului nuclear de la Cernobîl sunt astăzi binecunoscute. Însă vinovaţii pentru amploarea pe care a avut-o cel mai grav eveniment nuclear din istorie nu s-au aflat numai în unitatea numărul 4 din Cernobîl, ci şi în fotoliile moi din Kremlin. De fapt, puterea de distrugere a suflului exploziei a fost alimentată de autorităţile sovietice, chiar începând cu zorii zilei de 26 aprilie 1986. Iată, deci, o scurtă cronică a eşecului şi a iresponsabilităţii unui guvern în faţa propriilor cetăţeni.

Ania, fiica mea, plecase la şcoală. M-am întors acasă şi am zis: «Mama, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar n-o lăsa pe Nataşa (nepoata mea) afară din casă, iar când Ania revine de la şcoală, du-o  direct în casă». Dar nu i-am zis să închidă geamurile... 

Foto: Reactorul 4, după explozie, pe 27 aprilie 1986; Sursa: IAEA Imagebank/USFCRFC

Ziua 1. Tăcere şi educaţie fizică

La ora 02.15, departamentul din Prîpeat al Ministerului Afacerilor Interne s-a reunit într-o şedinţă de urgenţă, în care a decis închiderea tuturor drumurilor din oraş şi aducerea a mii de poliţişti în zonă, pentru a supraveghea traficul. La fel ca şi celor 37 de brigăzi de pompieri – adică vreo 186 de oameni, care au reuşit să stingă focul până la ora 06.35 dimineaţa –, nici poliţiştilor nu li s-a dat nicio informaţie despre radiaţii, niciun echipament de protecţie şi cu atât mai mult, niciun dozimetru. În mai puţin de o oră de la încheierea şedinţei, Mihail Gorbaciov şi conducerea URSS au fost informaţi cu privire la explozia din Cernobîl. Nicio dispoziţie privind populaţia civilă. La ora 08.00, şi-au început munca de construcţie a reactoarelor 5 şi 6 din Cernobîl alţi 286 de oameni – tura de dimineaţă. Între timp, Alexei Makukhin, ministrul adjunct al Energiei, a transmis un mesaj secret către partid: reactorul a explodat, au căzut zidurile şi parţial tavanul şi se lucrează la răcirea „zonei active“ a reactorului, adăugând că nu se pune problema unei nevoi de evacuare a oraşului Prîpeat.

Pentru locuitorii oraşului, imaginea cu care s-au trezit în dimineaţa zilei de 26 aprilie era cel puţin ciudată. Nimic nu se întâmplase, şi totuşi, lucrurile nu erau la locul lor. Unii au devenit suspicioşi, dar nimeni n-a bănuit pericolul care-i învăluia. Iată cum descria, în iunie 1987, Liubov Kovalevskaia, acea dimineaţă de sâmbătă: „Toate drumurile erau acoperite cu apă şi nişte lichid alb. Totul era alb, spumos, toate bordurile... Am mers mai departe şi am văzut un poliţist aici, altul dincolo, niciodată n-am văzut atâţia poliţişti în oraş. Nu făceau nimic, doar stăteau în diverse locuri, la Poştă, la Palatul Culturii. Ca şi când era lege marţială. A fost un şoc destul de mare. Dar oamenii mergeau normal, erau copii peste tot. Era foarte cald. Ania, fiica mea, plecase la şcoală. M-am întors acasă şi am zis: «Mama, nu ştiu ce s-a întâmplat, dar n-o lăsa pe Nataşa (nepoata mea) afară din casă, iar când Ania revine de la şcoală, du-o  direct în casă». Dar nu i-am zis să închidă geamurile... M-am întors în piaţa centrală... Reactorul era destul de vizibil, se putea vedea că ardea şi că zidul era spart. N-am ştiut nimic toată ziua. Nimeni n-a zis nimic. Ei bine, au zis că a fost un incendiu. Dar n-au suflat un cuvânt despre radiaţii. Ania s-a întors de la şcoală şi-a zis: «Mama, am făcut educaţie fizică afară pentru aproape o oră». Ce nebunie!“.

Foto: Autobuzele cu evacuaţi părăsesc Prîpeatul; Sursa: Igor Kostin

Ziua 2. Calm şi ordine

Tăcerea în care se afundaseră autorităţile sovietice a fost spartă de nivelurile enorme de radiaţie la care se ajunsese la miezul zilei de 27 aprilie. La ora 14.00, a început evacuarea populaţiei, după ce din difuzoarele răsfirate în oraş s-a auzit mesajul următor: „În atenţia rezidenţilor oraşului Prîpeat! Consiliul Popular vă informează că, din cauza accidentului de la Centrala nucleară Cernobîl din oraşul Prîpeat, condiţiile radioactive din vecinătate se deteriorează. (...) Pentru ca oamenii să fie în siguranţă şi cât mai sănătoşi posibil, copiii fiind o prioritate majoră, suntem nevoiţi să evacuăm temporar cetăţenii din oraşele aproapiate de Regiunea Kiev. (...) Este recomandat să vă luaţi cu voi documentele, câteva bunuri personale esenţiale şi nişte mâncare, pentru orice eventualitate. (...) Vă rugăm să vă păstraţi calmul şi să fiţi ordonaţi în acest proces de evacuare pe termen scurt“.

Oamenii au avut la dispoziţie numai două ore pentru a-şi strânge bruma de lucruri pe care o considerau necesară pentru o relocare temporară. Cei 43.000 de cetăţeni ai oraşului Prîpeat au fost băgaţi în 1.200 de autobuze, iar în trei ore şi jumătate, oraşul era aproape gol. Pe străzi umblau numai militari, lucrătorii la centrala nucleară şi diverşi lichidatori. Nu s-a produs nici panică, nici revoltă. Locuitorii şi-au părăsit pentru totdeauna casele, cu calm şi ordine. „Şiruri de autobuze înghesuite au părăsit oraşul. Unul lângă altul, ca nişte gândaci imenşi, kilometru după kilometru. Traficul era nebunesc. Numai un supravieţuitor al celui de-Al Doilea Război Mondial îşi poate imagina o scenă similară“, declara unul dintre locuitori.

Foto: Evacuaţii au ajuns în satul de refugiu, Ternopilske; Sursa: IAEA Imagebank/USFCRFC

Zilele 3 şi 4. Când tac ruşii, vorbesc americanii

Anunţul public privind accidentul nuclear a venit, însă, abia a treia zi, pe 28 aprilie, la ora 21.00. Totuşi, mai potrivit ar fi termenul de menţiune, decât de anunţ, pentru că nu s-a comunicat decât că a avut loc un accident la Cernobîl şi că „se iau măsuri pentru eliminarea consecinţelor accidentului. Se oferă ajutor celor afectaţi. S-a stabilit o comisie guvernamentală“. După aceea, programul televizat a continuat cu o emisiune despre diversele probleme nucleare ale Americii, iar programul radio, cu una de muzică clasică. Ştirea a fost, însă, completată a doua zi. Presa sovietică a adăugat şi că două persoane au murit în incidentul de la Cernobîl, o parte a clădirii reactorului a fost distrusă, iar locuitorii din Prîpeat au fost evacuaţi.

Desigur, aceste informaţii au trecut graniţele URSS, ca şi norul radioactiv care s-a ridicat din Cernobîl. Totuşi, primele detalii reale despre accident au venit pe 29 aprilie, când un satelit american a transmis la Washington fotografii cu tavanul reactorului explodat. Primii care au început să distribuie tablete de iod populaţiei au fost polonezii, care au luat această decizie imediat după aflarea veştii despre explozie şi ridicarea norului radioactiv.

Foto: Pentru a linişti populaţia, autorităţile au adus la Cernobîl diverşi artişti ruşi. Aici, le cântă muncitorilor Iosif Kobzon; Sursa: IAEA Imagebank/USFCRFC

Ziua 6. Trăiască muncitorii!

În această tragedie mascată, autorităţile sovietice au hotărât să continue să-şi joace rolul de bufoni şi pe 1 Mai, marea zi de celebrare a muncitorilor de pretutindeni. În vreme ce vântul îşi schimba direcţia şi începea să bată cu putere înspre Kiev, mărind astfel aria de contaminare radioactivă, în marile oraşe ale Ucrainei şi Belarusului (care fusese deja afectat radioactiv), s-au organizat frumoase parade, cu copii râzând şi tineri mărşăluind cu steaguri, pancarte şi pangilici în mâini. Optimismul muncitorilor se împletea armonios cu anunţurile oficialilor despre depăşirea planurilor cincinale în agricultură şi industrie. Numai că în tribunele desemnate înalţilor funcţionari cam bătea vântul, nu se îngrămădiseră ca altădată să ia parte la sărbătoarea muncii, alături de oamenii de rând.

Foto: Copii din Prîpeat la sărbătoarea de 1 Mai; sursa: IAEA Imagebank/USFCRFC

Se pare că oficialii din Kiev îşi protejaseră familiile preventiv şi îşi trimiseseră copiii departe de pericolul radioactiv. Pentru restul populaţiei, această măsură a venit abia pe 6 mai, când şcolile au fost închise şi copiii relocaţi. Aşadar, numărul evacuaţilor s-a ridicat la 500.000 – dintre care 140.000 n-au revenit niciodată acasă. După 11 zile de la accident, radioul din Kiev a avertizat populaţia să nu mănânce legume cu frunze şi să stea în casă cât de mult posibil.

Curând au început să apară şi primii morţi din cauza iradiaţiilor: pe 9 mai, a murit, la 23 de ani, locotenentul Volodimir Pravnik, primul pompier care a ajuns la reactor. A fost urmat, a doua zi, de Olexandr Akimov, care suferise arsuri de la radiaţii pe 100% din corp. Amândoi au fost decoraţi de URSS, cu Ordinul Lenin, respectiv cu Ordinul „Pentru Curaj“ gradul III.

Foto: Cetăţenii din Kiev aşteaptă să fie verificaţi pentru iradiaţii, 9 mai 1986; Sursa: chernobylgallery.com

Ziua 19. Estimările

Au trebuit să treacă 19 zile până când liderul sovietic Mihail Gorbaciov să facă orice declaraţii publice privind accidentul nuclear. Pe 14 mai 1986, Gorbaciov a apărut la televiunea de stat şi a declarat: „Recent, am fost loviţi de un dezastru, accidentul nuclear de la Cernobîl. A afectat profund poporul sovietic şi a perturbat opinia publică mondială“. A continuat spunând că în urma accidentului, numărul morţilor s-a ridicat la 9, iar al răniţilor la 299.

Desigur, acelea au fost nişte cifre mai mult decât relative. Astăzi, Cernobîlul a lăsat nenumărate statistici, greu de expus exhaustiv. Totuşi, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat publicităţii un raport conform căruia 240.000 de muncitori au fost aduşi la Cernobîl în perioada 1986-1987. Peste 600.000 de persoane au primit certificate speciale pentru că au fost lichidatori la Cernobîl între 1986 şi 1992. În anul 1995, Ucraina a confirmat că 125.000 de oameni au murit din cauza efectelor radiaţiei, iar în 2005, un raport ONU estima că, deşi doar 50 de oameni au murit în primele luni după accident, până la 9.000 de oameni ar putea muri din cauza cancerului dezvoltat după expunerea la radiaţii. Totuşi, nu s-a realizat niciun studiu guvernamental cu privire la efectele pe care expunerea la radiaţii le-a avut asupra muncitorilor, a lichidatorilor şi a populaţiei din împrejurimi.

Foto: În 1990, copiii din zonele contaminate radioactiv au primit tratament medical în străinătate, la invitaţia diverselor guverne; Sursa: IAEA Imagebank/USFCRFC

Viitorul: o mare centrală solară

În prezent, Prîpeatul este un oraş-fantomă, în timp ce Cernobîlul se transformă. Reactorul 4 a fost acoperit, în decembrie 1986, cu un prim sarcofag de beton, iar în 2016, cu o a doua structură. Celelalte trei reactoare au fost închise, iar construcţia la reactoarele 5 şi 6, sistată. În jur, s-a instituit o zonă de excludere de 30 de kilometri, puternic contaminată radioactiv, unde nu este recomandată locuirea. Totuşi, în jur de 200 de persoane, în special oameni din sate, s-au întors pentru a-şi trăi bătrâneţea acasă. Dacă oraşul a fost complet abandonat, Cernobîlul a fost redirecţionat către cercetare în diverse domenii, iar din 2017, s-a semnat un contract pentru construcţia unei mari centrale solare.

Emanuel Lupşa, specialist în raze X: „Vina accidentului de la Cernobîl a aparţinut omului sovietic şi îndoctrinării regimului din URSS“

Emanuel Lupşa (29 de ani) (foto dreapta) are o ocupaţie nu tocmai des întâlnită în România. Este specialist în raze X şi doctorand al Politehnicii Bucureşti, cu o lucrare în domeniul securităţii aeronautice civile – detecţia materialelor radioactive şi antitero nuclear. Suficient de pasionat de domeniu cât să-şi rişte pielea, Emanuel Lupşa şi-a făcut bagajele şi a plecat la Cernobîl, la începutul lunii aprilie 2019, într-o călătorie de cercetare a radioactivităţii din zona de excludere. La revenirea în ţară, am vorbit cu el despre cum arată Cernobîlul la 33 de ani de la accident, despre istoria şi efectele catastrofei nucleare, dar şi despre ce presupune o astfel de vizită. Emanuel Lupşa spune răspicat: nu-i de glumă cu Cernobîlul, dar nici de speriat. Totul e sub control.

„Weekend Adevărul“: Te-ai întors de curând dintr-o călătorie la Cernobîl. Ce ai căutat acolo?

Emanuel Lupşa: Am identificat destul de multe studii făcute de cercetători care s-au bazat pe alte studii, dar n-au mers acolo, n-au pus un dozimetru, n-au luat în calcul timpul de expunere, tehnici de radioprotecţie, echipamente şi aşa mai departe. Aşa că m-am dus să am propriile mele studii. Am un capitol în teza de doctorat în care fac un paralelism între mai multe domenii în care se utilizează tehnologii nucleare: medical, industrial, securitate, cercetare şi, ultimul, care-mi lipsea, incident nuclear.

În afară de curaj, ce-ţi mai trebuie să mergi la Cernobîl?

Acreditări şi calm, fiind o zonă cu grad ridicat de risc. Îţi trebuie permis de acces în zonă, care se dă pe bază de paşaport şi de foaie de însoţire. În plus, eşti în permanenţă monitorizat GPS şi însoţit de un lucrător acreditat din zona de excludere.

În ce a constat pregătirea pentru plecarea asta?

În primul rând, a fost o pregătire financiară. O astfel de cercetare implică nişte costuri destul de mari. Eu am primit atât sprijinul financiar, cât şi cel logistic de la o firmă din SUA, un mare producător de echipamente cu raze X, Astrophysics. Apoi, e important să identifici ce vrei să faci – cercetare, documentare, fotografii – în timpul pe care ţi l-ai alocat, pentru că nu stai în zonă cât vrei. Până şi lucrătorii de acolo stau maximum două săptămâni. Timpul pe care ai voie să-l petreci în zonă zilnic începe la 9.00 şi se termină la 19.00.

Cum este zona de excludere?

Zona de excludere a fost împărţită în două: închisă şi deschisă populaţiei. În cea deschisă, se poate intra ca turist, prin tururile puse la dispoziţie de firmele particulare, care la rândul lor sunt acreditate de stat. Te plimbă prin zona de excludere pe anumite drumuri, te opresc la câteva locaţii, parcă o grădiniţă, prin parcul de distracţii, la câteva monumente ridicate în memoria celor care au lucrat la decontaminarea zonei, te duc până aproape de Reactorul 4. Practic, te duc în zone în care nivelul de radioactivitate e până în 2 microSv.

Foto: Parcul de distracţie din Prîpeat, abandonat; Sursa: Emanuel Lupşa

Istoria vinii

Spunea un autor că acest accident n-a fost doar momentul în care a început colapsul URSS, dar a dat şi măsura eşecului sistemului.

Un lucru pe care nu-l ştiam, dar l-am văzut acolo, este că pregăteau oamenii în cazul în care s-ar ivi un incident, dar nu cred că se gândeau la accident nuclear, ci doar la avarie nucleară. Era un laborator care pregătea şcolarii din clasele IX-XII cum să acţioneze în caz de incident nuclear. Deci se gândeau la prevenţie, dar nu s-au gândit nicio clipă la catastrofa care a urmat. În teorie, lucrurile stăteau bine, în practică au fost nenumărate lacune.

Vina a căzut pe Anatoli Diatlov, inginerul care a coordonat echipa în noaptea aceea.

Din punctul meu de vedere, vina a aparţinut omului sovietic şi îndoctrinării regimului din URSS. Le îndoctrinase până şi pe cele mai luminate minţi din domeniul nuclear că orice ar face, reactorul se va opri singur şi se va repune în funcţiune singur. Toată lumea l-a scos pe Diatlov vinovat, l-au băgat în puşcărie, dar el ştia ce face. Era o somitate în domeniul nuclear, nimeni nu-i poate contesta abilităţile şi cunoştinţele. A împins experimentul, dar nu pot să zic la extrem. Era un test care se mai făcuse, dar nu la acei parametri. În plus, există nenumărate dovezi că URSS ştia că centrala avea un mic defect de proiectare. Ca să dea bine în faţa lumii, au grăbit construcţia, să o inaugureze conform planului. O altă chestiune, pe care multe dintre rapoarte nu o specifică, e că s-a făcut test pe centrală civilă, şi nu pe una de test. Aşadar, vina a aparţinut omului sovietic, care a sfidat legile nucleare. Chiar am văzut într-un loc din Cernobîl o pictură care îl înfăţişează pe omul sovietic bun la toate, să zicem aşa, atotputernic: primul om care a ajuns în spaţiu, primii oameni care deţin controlul nuclear şi tot aşa. În condiţiile în care trăieşti într-un sistem care te îndoctrinează aşa, sigur că dispare şi frica unui test, a unei cercetări.

Foto: Reactorul 4, acoperit de sarcofag; Sursa: Emanuel Lupşa

Accidentul de la Cernobîl şi-a arătat, însă, amploarea abia după ce s-a stins focul.

Nici statul sovietic, nici omenirea nu erau pregătiţi pentru un asemenea dezastru. Păi, în primă fază, s-a încercat spălarea străzilor cu detergent! Sovieticii au făcut parada de 1 Mai, în timp ce norul radioactiv plutea deasupra orizontului. Un alt aspect, despre care nu ştiu cât de real este: se zice că parcul din Prîpeat, care urma să fie inaugurat de 1 Mai, ar fi fost deschis totuşi a doua zi după accident, câteva ore, pentru a linişti populaţia.

Cum s-a făcut evacuarea populaţiei?

Dacă asculţi mesajul de evacuare, ai impresia că femeia aia anunţă o reclamă într-un supermarket. Însă, dacă analizezi primele 20 de secunde şi următorul minut şi ceva, vezi că ea pur şi simplu nu-şi găsea cuvintele la început, nu înţelegea ce se întâmplă, dar parcă simţea că e grav. Evacuarea a început organizat, dar spre final, oamenii şi-au dat seama că întoarcerea în zonă va fi total interzisă. Dacă vezi ce-a rămas în urma lor îţi dai seama. În unele locuinţe, pare că proprietarii au zis: „OK, plecăm într-o vacanţă, luăm strictul necesar“. Au lăsat ordine în casă şi multe lucruri în urmă. Dar în alte apartamente, vezi haosul grabei şi dulapurile răvăşite.

Foto: Registrul de avorturi din spitalul din Prîpeat; Sursa: Ana Dumitru

„Ce viaţă normală au avut!“

Ce te-a emoţionat cel mai mult acolo?

Registrul de avorturi pe care l-am găsit într-un spital. Într-o lume în care dezastrul a vorbit de la sine, mă uitam câte file erau încărcate cu vieţi luate înaintea dezastrului. Ce m-a mai făcut să mă pierd în epoca aceea a fost o sală de clasă, unde pe bănci erau nişte albume foto ale copiilor, cu fotografii cu ce făcuseră ei în vacanţă. Mă gândeam ce viaţă normală au avut!

Ţi-a fost frică vreodată?

Cât am fost acolo, raţionamentul, calculele, cunoştinţele pe care le am m-au ţinut cu picioarele pe pământ. Abia apoi a început paranoia. La ieşirile din zonă eşti supus unui test de citire a dozei, adică intri într-o poartă care vede dacă te-ai contaminat sau nu. Deşi ştiam că am trecut şi de cel mai al naibii test, paranoia a început să apară când mă uitam pe poze şi pe filmări şi adunam dozele. Din cauza oboselii, nu mai ţineam minte exact timpii cât m-am expus. Au fost şi zone în care e foarte greu să lucrezi cu tot echipamentul de protecţie pe tine – şi, oarecum, cu cât ştii mai multe, cu atât devii mai iresponsabil, „lasă că ştiu eu“.

Dar te-ai întors sănătos.

Da, nu se pune problema de a nu te întoarce sănătos dacă respecţi fiecare recomandare. La Bucureşti mi s-au citit dozele, sunt doze încadrate în tipul de muncă pe care-l desfăşor.

Sursa: Emanuel Lupşa

„M-am jucat cu câini. Nu-s radioactivi“

A existat vreun fel de solidaritate internaţională cu URSS? Au fost trimise ajutoare, expertiză?

N-am aprofundat subiectul, dar din câte ştiu, suedezii ar fi avut tehnologia necesară decontaminării. Numai că nu era aşa uşor să primească URSS ajutor. Nu numai din orgoliu, ci şi pentru că zona era şi una strategic militară. De exemplu, fabrica Jupiter proiecta componente electronice, de ochii lumii, dar în spate, se produceau componente pentru tehnică militară. La fel, staţia de tren Ianiv, care era o staţie civilă, dar de fapt deservea şi transportul de utilaje militare. Radarul Duga, un mastodont care emitea peste linia orizontului, parte a apărării antirachetă. Nu se putea interveni extern din cauza asta. Abia după 1990 a început implicarea externă, iar lumea  a înţeles că trebuie să direcţioneze spre bine această tragedie.

Ce au învăţat oamenii din Cernobîl?

Cred că au înţeles că trebuie să ceară întotdeauna şi o a doua sau a treia părere. În plus, acest accident a avut loc într-o epocă în care toată lumea se bătea cu pumnul în piept că are bomba nucleară şi a arătat cu adevărat ce înseamnă o bombă nucleară. Păi, la Hiroshima şi Nagasaki a fost oribil, însă amândouă, la un loc, au fost de 400 de ori mai uşoare decât Cernobîlul.

Foto: O cameră a spitalului din Cernobîl; Sursa: Emanuel Lupşa

„E ca un teren minat“

Cum ai descrie radioactivitatea din zona de excludere, pe unde te-ai plimbat?

E ca un teren minat. Unde e deschis publicului larg, drumurile sunt schimbate frecvent. Se scoate pământul, se pune unul nou, se pun terasament şi asflat nou. Se creează un nou drum, cap-coadă. Dacă împing un pic lucrurile, să zicem că media ar fi între 0,20 microSv/h şi 2 microSv/h în zonele deschise publicului. În rest, cât îţi indică dozimetrul. De pildă, e o zonă ascunsă de vegetaţie astăzi, ştiută doar de cei care lucrează acolo, fusese o locaţie de lux. Nivelul de contaminare este extraordinar de mare. Acolo a trebuit să nu casc ochii, la drept vorbind. Nu, m-am dus, am făcut măsurători şi am plecat rapid. Mai există şi alte locuri puternic contaminate, în care timpul de expunere şi echipamentul de protecţie sunt esenţiale: anumite subsoluri, drumuri, clădiri sau adevărate „cimitire industriale“.

Care e explicaţia pentru care nivelul de radiaţie variază atât de mult?

Explicaţiile sunt acestea: suflul exploziei care a contaminat zona aruncând material radioactiv la diferite distanţe, apoi norul radioactiv care s-a ridicat şi, nu în ultimul rând, gradul de contaminare al fiecărui deşeu radioactiv. Dacă o radiaţie de tip gama o poţi opri pe o foaie să nu ajungă la nivelul corpului, o radiaţie de tip beta s-ar putea să-ţi contamineze bucata de fier pe care ţi-o pui ca protecţie. Păi, toată lumea zicea de ce nu s-a folosit plumb în exces. Într-adevăr, plumbul este cel mai bun protector, însă să nu uităm proprietăţile chimice ale plumbului, că şi el e toxic la rândul lui. De aceea există zone cu niveluri diferite de contaminare. Lichidatorii care s-au ocupat şi se ocupă de trei decenii, nu stau cu mâinile-n sân. Perimetral, iau fiecare zonă şi o decontaminează.

Foto: Ce a mai rămas din oraşul Prîpeat; Sursa: Emanuel Lupşa

Radiaţii tratate la psihiatrie

Cum se analizează gradul de contaminare?

Efectele contaminării sau expunerii omului la un nivel ridicat de radioactivitate se împarte în două: stocastic şi deterministic. Deterministic înseamnă că de la nivelul unei anumite doze, acea doză încasată produce ori sterilitate totală ori sterilitate temporară, la alt nivel produce sau nu cataractă sau leucemie sau mortalitate. Stocastic înseamnă că până la acel nivel de doză, s-ar putea ca în decurs de trei luni, un an, zece să-ţi apară sau nu acele simptome. Eu, de pildă, am măsurat un material de mi-a sărit dozimetrul. Era extraordinar de mult. S-a ajuns în stadiul în care echipamentul de măsură a zis „Over“. Locul în care am făcut acea măsurătoare era clar cu efect deterministic asupra corpului uman.

Adică era mai contaminat decât putea arăta dozimetrul.

Da. O astfel de chestiune au păţit-o şi cei care s-au ocupat de decontaminare imediat după accident. Ei făceau măsurători, doar că aparatele lor nu înregistrau nivelul adevărat de doză la care erau expuşi.

Din cauză că nu se făceau măsurători bune au murit şi s-au contaminat atâţia oameni atunci?

Numărul oficial al morţilor de la Cernobîl a fost pe la 50 de persoane. OMS a dat un raport în care a zis că numărul deceselor provocate de accident a fost de fapt de 30.000 de persoane, iar 7 milioane de persoane au fost contaminate radiologic. Eu nu ştiu cum au ajuns la concluzia asta. Pentru că numai imediat după accident, URSS,confruntându-se cu o situaţie de criză în intervenţie şi văzând că maşinăriile pur şi simplu se stricau când le trimiteau pe acoperişul radioactiv, a adus în zonă 600.000 de militari în termen. Nivelul de protecţie era unul superficial, erau nişte coji de plumb puse pe ei. Acei militari nu aveau nicio tehnică de decontaminare, stăteau cu aceleaşi haine pe ei cu săptămânile. Dormeau pe sol radioactiv, în corturi radioactive. Intrau în tot felul de zone, indiferent de cât de contaminate erau, pentru că tot ce îi interesa era să ducă toate deşeurile înapoi în reactor şi să se pună primul sarcofag. Pe nimeni nu interesa viaţa acelor lichidatori. Prin luna mai, dacă nu mă înşel, apăruse un anunţ într-o gazetă în care se cereau voluntari. Efectiv, nu făceau faţă. Se spune că Gorbaciov ar fi aprobat o ordonanţă care spunea că le este interzis medicilor să mai scrie în rapoartele medicale de boala iradierii. Toţi cei care prezentau aceste simptome erau trataţi psihic. În astfel de condiţii nu cred că se poate da un raport oficial al numărului de morţi din cauza efectelor de la Cernobîl.

Foto: O vulpe din zona de excludere de la Cernobîl; Sursa: Ana Dumitru

Beneficiile energiei nucleare

Ai întâlnit localnici care s-au întors în zonă?

Am trecut pe lângă poarta unei doamne, dar am preferat să nu vorbesc, să nu mă implic. Nu ştiu ce i-a determinat să revină, dar acum sunt oarecum protejaţi de cei din zonă. Oamenii care lucrează la Cernobîl mai trec pe la poartă, le mai aduc diverse lucruri necesare. Iar ei se simt în siguranţă acolo, că nu prea are rost să fii hoţ la Cernobîl... Din ce am înţeles, există şi persoane care au 90 de ani şi trăiesc acolo.

Natura cum e? Animalele sunt bine, sănătoase?

Zona s-a sălbăticit între timp, e foarte multă vegetaţie. M-am urcat pe cel mai înalt bloc din zona de excludere şi, în afară de oraşul Prîpeat, pe care-l aveam în stânga, restul aşezărilor erau pierdute în verdeaţă. În zonă au reapărut animalele, au reînceput să se sălbăticească. Eu m-am jucat cu câini. Nu-s radioactivi. Am văzut vulpi, cai. Toate aceste animale sunt monitorizate, au chip-uri, pentru a ajuta cercetătorii să vadă cum se comportă acel corp şi pentru a furniza informaţii de radioactivitate în zonele în care ajung ele. Păi, e cam greu să intre omul în bârlogul vulpii.

În ciuda tuturor necazurilor provocate de acest accident, există cercetători care argumentează că energia nucleară e una dintre cele mai sigure metode de producere a energiei.

Sigur, este una dintre cele mai sigure şi cele mai ieftine. Energia nucleară trebuie tratată la parametri optimi şi te ajută extraordinar de mult. Păi, ce progrese tehnologice s-au făcut datorită energiei nucleare: CT, accelerator liniar, în medicină sunt multe, dar sunt evoluţii şi în domeniul industrial, de securitate, cercetare. La fel e şi cu aviaţia: sunt morţi mulţi când se prăbuşeşte câte-un avion. Dar câte se prăbuşesc? Foarte puţine.